A trecut ceva timp de cand m-am intors de Georgia si a inceput sa mi se faca dor. De tara ca un castron de piatra, in care cresc mandarini, de prietenii pe care i-am lasat acoo, chiar si de drumul istovitor pana la Tbilisi. De aceea voi incepe sa povestesc despre Sakartvelo si despre ce-am facut acolo. Amintirile isi fac loc prin negura care pluteste deasupra marii in zilele furunoase, ducandu-ma inapoi in timp si dincolo de mare , la vremea scurta, dar frumoasa, petrecuta in mica tara din Caucaz.
Cand am pornit spre Tbilisi, am facut lucrul acela pe care mi-l doream foarte tare – ca si cum ar fi fost firesc sa fie asa, ca si cum n-as fi facut niste eforturi foarte mari sa incep aceasta calatorie, ca si cum n-as fi lasat in spate nu stiu cate esecuri de a trece de pe un mal pe celalalt al Marii Negre; cu vaporul, mai intai, apoi cu autocarul prin Turcia, ca si cum ar fi fost simplu si obisnuit (asa cum imi si doresc, de fapt sa fie) ca eu sa plec spre Georgia, unde ma astepta un prieten drag – am pus mana pe telefonul mobil si i-am trimis un mesaj lui Lenski Kshutashvili: “Uite, acum am plecat spre voi”. Voiam sa-i transmit dorinta mea calda de a-l revedea si bucuria ca vom fi din nou impreuna, depanand povestile dureroase sau inspaimantatoare ale framantatei parti de lume unde se gasesc tarile noastre.N-aveam de unde sa stiu ca in acel colt estic de Europa, prietenul meu o sa inceapa sa se agite. Foarte repede a venit un SMS de raspuns: “Sa-mi spuneti daca ati rezervat camera la vreun hotel si cu ce altceva mai pot sa va ajut”. Cum foarte des chestiunile practice reprezinta lucruri cu care nu consider ca e cazul sa-mi pierd timpul, nu rezervasem camera la hotel, ceea ce i-am si scris. Spre sfarsitul perioadei de sedere aveam sa-mi dau seama ca Lenski (Alexi) se daduse efectiv peste ca sa-mi gaseasca cea mai ieftina camera din tot orasul.
Mai intai am primit un mesaj daca 50 USD pe noapte e OK, e un pret pe care sa mi-l pot permite. Nu, nu era OK, pentru ca suma asta includea tot ce puteam sa cheltui pe zi, inclusiv banii de cadouri pentru cand m-as fi intors acasa. Asa ca Alexi a mai facut o vraja si a obtinut un discount de la hotelul unde lucrase sotia lui si mi-a rezolvat sa platesc doar 40 de dolari pe camera.
Intre timp pe mine autocarul ma ducea prin Bulgaria si Turcia. Eu ma imprietenisem cu Katia, o romanca din Petrosani, casatorita in Turcia si convertita la islam. Pe ea o durea spatele, pe mine piciorul, asa ca am mai povestit sa mai treaca timpul si durerea. Ea – despre niste prieteni kurzi, care-si amintesc din copilarie cum a dat Saddam cu gaze toxice si cum ureau oamenii pe strada: se zbateau putin, faceau spume la gura si gata! Eu – despre Transnistria si despre razboiul de acolo, care parca nu e razboi, dar distruge vieti, ca orice alt razboi. In noaptea aceea, eu si Katia am vorbit ca doi oameni care se stiu de-o viata si care traiesc la rascurcea vanturilor istoriei si atunci – despre ce sa-si spuna unul altuia decat despre drumurile zbuciumate, covarsite de aceste furtuni care nu se mai termina.