Gruzinii sunt oameni calzi si carora le place sa stea lalolalta. Se ajuta unii pe altii, dar sunt si mandri. Sunt delicati si generosi. Din autobuzul cu care calatoream spre Tbilisi coborasera toti turcii si ramasesera numai gruzini. Spre seara, cand tuturor ne trecuse os prin os de la atata mers cu masina, am poposit intr-un sat. Eu nu aveam bani schimbati. Cineva, o doamna, a platit pentru mine cele 50 de copeici ca sa ma pot duce la toaleta. Toata lumea s-a dus la carciuma, sa manance cate ceva. Pentru ca intre timp oamenii se imprietenisera, toate mesele au fost trase una langa alta si s-a facut o singura masa, la care s-a asezat toata lumea. “Gruzini liubiat vmeste”, imi explicase cineva mai devreme. Eu doar mi-am pus telefonul la incarcat. N-aveam de ce sta la masa, ca n-aveam bani. De altfel, nici nu-mi era foame dupa atata mers cu masina. Ma bucuram ca pot sa ma misc, pentru ca amortisem rau de tot. Alexi imi tot trimitea mesaje, ca sa ma intrebe cand ajung, iar eu nici nu stiam unde sunt.
Haciapuri, nationalinii bliud
Cu aceste ganduri stateam in fata carciumii si asteptam sa plecam mai departe, cand la mine a venit un ins cu infatisare crancena si m-a intrebat: “De ce nu intrati inauntru, sa stati cu noi, ca uite, eu v-am luat un haciapuri. Eta nationalinii bliud (felul national de mancare)”. Eu aveam inca proaspata in minte intamplarea cu turcul, dar nici nu prea-mi venea sa-l jignesc, asa, degeaba, pe omul din fata mea, cu toate ca arata cam fioros, ii scanteiau ochii sub sprancenele stufoase (Alexi, care e blandetea intruchipata, avea sa-mi explice ca gruzinii sunt cranceni la suparare). M-am facut socoteala ca, la urma urmei, ce poate sa se intample? doar suntem intr-un loc public si l-am urmat pe barbat in carciuma. Omul mi-a dat haciapuri, mi-a dat si suc si, mai tarziu, in autocar nici nu m-a mai bagat in seama. Am inteles ca avusese o singura problema – sa nu cumva sa ma simt singura, parasita, si straina intre ei, gruzinii. Rezolvase problema asta si dupa aia isi vazuse de ale lui – ma integrasem, deci nu mai prezentam interes.
Cand autobuzul a pornit mai departe, deja incepuse sa se insereze. Din cand in cand in cand Lenski ma suna sau dadea mesaje, dar eu tot nu stiam sa-i spun unde sunt. Intre timp, ma imprietenisem cu o doamna, care hotarase ca, daca nu ma intalneste Alexi la autogara, ma ia la ea acasa, dar eu stiam ca Alexi va veni la autogara, mai ales ca-mi si scrisese ca mi-a gasit si hotel.
Doamna cu care stateam de vorba vizitase, in urma cu multi ani, in Romania. Fusese la Predeal, un oras care-i placuse, pentru ca e asezat pe munte, asa cum e toata tara ei. Nu-i placuse insa ca pe la noi sunt foarte multi tigani. La auzul acestor cuvinte, in mine s-a trezit un patriotism stupid, asa ca am replicat: “Oni usli” (au plecat). Dintr-o data, femeia aceea calda m-a privit cu oarecare retinere, de parca eu personal facusem progromul. “Kuda?”, m-a intrebat. Am raspuns: in Franta, in Italia, in Spania, in Germania. Am vazut usurarea zugravindu-se pe fata ei – asadar nu fusese nici un pogrom, iar eu eram in continuare o fiinta care sa poata fi simpatizata.
Cum am ajuns in Tbilisi, m-au sunat de la redactie pentru prima transmisie in direct, la “Politica in timp real”. Am vorbit despre alegerile din Rusia, care tocmai avusesera loc si despre tulburarile din Armenia. Doamna care avusese grija de mine in ultima parte a drumului a coborat, nu inainte de a-mi face cunostinta cu nepotul ei, in varsta de cinci ani, care mi-a aruncat un “Privet!” plictisit. Femeia mi-a luat si numarul de telefon, iar seara chiar m-a sunat, ca sa se asigure ca am ajuns bine.
Am coborat, conform unor instructiuni livrate din vreme prin SMS, la ultima statie. Alexi era acolo si am avut parte de cea mai calda si mai barbateasca imbratisare din cate am schimbat vreodata cu prietenii mei raspanditi in toate colturile lumii si pe care-i vad atat de rar. “De ce atat de greu? De ce a durat atat de mult sa ajungeti aici, doamna Onofrei?”, m-a intrebat. Alexi, care a lucrat la ambasada Georgiei de la Bucuresti (asa ne-am si cunoscut, de altfel), nu se poate debarasa de unele obiceiuri diplomatice si, candva, in vremea scurta pe care am petrecut-o impreuna in Georgia a trebuit sa convenim explicit ca ne vom tutui.
Tbilisi, asa cum l-am vazut in prima seara, atunci cand mi l-a aratat Alexi, nu s-a lasat fotografiat, pentru ca aparatul meu nu era destul de performant. Aceasta este o poza facuta probabil a doua zi.
Pe drumul spre hotel, Alexi mi-a aratat cate ceva din oras. In Tbilisi vremea e cu doua ore inainte fata de Bucuresti si oricum eu eram foarte obosita. Cand am ajuns in camera, ultimul gand inainte de a adormi a fost ca ma intind pentru prima oara intr-un pat dupa trei zile de mers cu autobuzul.