A treia mea zi georgiana a inceput frumos. M-am suit in microbuz, sa merg la Ministerul Apararii. Un nene mi-a zambit si mi-a oferit locul, dupa ce distrusesem in mod iremediabil linistea si mai ales reputatia unui alt calator, calcandu-l pe ambele bombee, la o frana mai brusca a vehicului.

M-am asezat si, la urmatoarea frana, i-am luat sacul din mana personajului amabil, pentru ca el sa se poata tine de bara ca lumea. Dupa ce am coborat, m-a invitat la o cafea. Am ales s-o bem aproape, in McDonald’s-ul din Marjanishvilli. Omul s-a prezentat Nugzari, un nume care mi s-a parut imposibil de retinut, asa ca l-am pus sa-l scrie, dar tot nu l-am tinut minte. Era politist. Am vorbit de una si de alta si, la un moment dat m-a intrebat pe unde am mai fost in afara e Georgia. I-am spus ca in Ucraina si Transnistria, apoi am adaugat cu mandrie: I ya bila v Afganistane. Far pic de ostentatie, interlocutorul meu a zambit bland: Ya slujil v Afganistane. M-am simtit ca un pistolet asezat, intr-o expozitie de arme langa un minamiot.

“Nu spune SOD cu voce tare!”

Nugzari a vrut sa stie cu ce ma poate ajuta, asa ca i-am spus sa-mi zica unde-si tin georgienii serviciul secret. Cu o zi in urma incercasem sa gasesc asa ceva pe net, dar in Tbilisi era o problema si sa gasesti net-ul, pentru ca ei au cu totul alta scriere decat restul europenilor, o scriere foarte veche, dar din care, daca nu stii georgiana, nu intelegi o litera, pentru ca nu seamana cu nimic – decat cel mult cu ochiurile tricotate in “punct lenes”.

Barbatul mi-a spus ca serviciul secret se numeste SOD. “Nu, shto znacit SOD, i gde nahoditsea takoi SOD?” Dar ce inseamna SOD si unde se afla?, am intrebat, amintindu-mi cu iritare, cum bantuisem prin tot internetul lor georgian dupa numele serviciului secret, fara sa-l gasesc.

Din nou zambind bland, dar de fapt destul de alarmat, Nugzari m-a atentionat: “SOD, nivzea s gromcei glas” (Nu spune SOD cu voce atat de tare). Eu am inceput sa rad, si vreo cinci minute m-a tot pufnit rasul – cum adica sa nu vorbesc tare de SOD? Mi-e greu sa inteleg asta, pemtru ca eu vin dintr-o tara unde mediul public se comporta cu serviciile de informatii ca un buldog jucaus si crud cu un sobolan – inhatat de catel, care da din cap si sare fara rost cu prada sangeranda in dinti.

L-am intrebat pe Nugzari ce fel de politist este si mi-a spus ca pazeste ceva, dar n-am inteles bine ce, apoi mi-a zis ca, daca vreau ma pazeste si pe mine. I-am raspuns ca sunt capabila sa-mi port singura de grija, pentru ca sunt corespondent special, apoi am convenit sa ne intalnim peste doua zile – in ultima mea seara petrecuta in Georgia.

Dupa ce m-am despartit de Nugzari, m-am dus la Ministerul Apararii, unde n-am facut mare lucru, pentru ca m-au pus sa le scriu mail in engleza cu ce vor de la ei. M-am conformat, dar n-am primit raspuns nici pana in ziua de astazi.

“Trebuie sa musti zeama”

Seara m-am intalnit din nou cu Alexi, care-mi pregatise o surpriza. Ne-am plimbat prin Tbilisi si mi-a aratat cele mai frumoase privelisti ale orasului – biserici vechi din secolul VI, adica de 1.400 de ani, si podul Metehi, unde au fost ucisi 100.000 de georgieni care au refuzat sa se dezica de credinta lor. Mi-a mai aratat si pe Mama Georgiei, o statuie uriasa, infatisand o femeie, cu o cupa de vin intr-o mana si tinand celalalta mana pe garda unei sabii care se afla in teaca. Alexi mi-a spus ca simbolistica monumentului este ca strainii care vin cu ganduri curate sunt primiti cu o cupa de vin, dar impotriva celor care vin cu ganduri dusmanoase se va scoate sabia.

Am mers apoi in centrul istoric, unde aveam sa aflu la ce mare pret este KGB-ul. Una dintre cele mai scumpe cafenele din oras se numeste KGB.Are o reclama rosie, clipitoare, iar sub KGB scrie cu litere ceva mai mici: “Still watching you” (KGB inca te mai supravegheaza). In final, am poposit la un restaurant georgian, unde Alexi mi-a aratat cum se mananca hrincali, un fel de perisoare excelent condimentate, invelite in coca fiarta. “Trebuie sa musti zeama”, mi-a explicat Alex – si am o poza cu el cand imi exemplifica acest lucru. Am mai banut si suc de tarhon, un fel de limonada verde, dar de un verde atat de vesel, incat, daca il privesti, iti trece pe loc orice fel de suparare. Are un gust foarte bun. Alexi mi-a explicat ca georgienii, atunci cand beau, trebuie sa toasteze pentru ceva la fiecare pahar si a incercat sa practice si cu mine acest obicei. Eu nu beau de fel, asa ca dupa al doilea pahar de vodca, localul deja se invartea cu mine, iar eu i-am spus prietenului meu, pe un ton euforic, ca, obiceiul acesta al georgienilor, de a toasta la fiecare pahar, ma face sa ma gandesc ca nu exista georgieni betivi, ci doar oameni care au foarte multe lucruri sa-si spuna. Probabil ca si asupra lui Alexi cele doua pahare de vodca au avut un efect diferit de zero, pentru ca el a zambit tamp si mi-a spus: “vai ce frumos ai zis tu!”.

Alexi, exemplificandu-mi cum se musca zeama din hrincali

Tot Alexi imi mai spusese ca face parte din mandria de barbat a oricarui georgian ca el sa nu cada pe strada atunci cand este beat. Dupa ce a ajuns acasa – e treaba lui, dar pana acolo, nu are voie sa cada din picioare, fie ca-l duc prietenii, fie ca ajunge prin propriile puteri. Cum intre timp se produsese si al treilea toast, m-am gandit ca e mai sanatos sa-i atrag atentia lui Alexi ca eu nu sunt georgian, si cu atat mai putin barbat, deci, daca mai continuam in ritmul asta n-o sa ajung acasa pe picioare, ci de picioare. Si nu am decat 90 de kilograme. Alexi a inteles mesajul, asa ca am mai inchinat un ultim pahar, pentru Maica Domnului, pe care a trebuit sa-l bem pana la fund. Eu, dupa ce m-am executat, m-am simtit ca Tom, pisoiul din desene animate, care impietreste dupa cea bea cine stie ce minunatie. Oricum, la hotel am ajuns prin propriile forte, dar a doua zi o durere crancena imi desfacea capul in mii de bucatele, ma simteam ametita si ma treceau valuri de sudoare rece.

Un birou de presa care nu s-a putut infiinta pe loc

Asa mahmura cum eram, m-am dus la SOD – urmand traseul descris de Nugzari si chiar am gasit sediul pe care-l cautam si unde speram sa obtin un superinterviu. Ceea ce nu s-a intamplat. Sediul, impozant, ca orice sediu de institutie era pazait de militari in termen, adica de niste pusti abia iestiti din copilarie, varati in haine militare si pusi sa bata pas de defilare. Nu vorbeau rusa, iar de inteles intelegeam cam jumatate din ce spun, asa ca a fost destul de greu sa le explic cine sunt si ce vreau. Ei tot incercau sa-mi zica in georgiana, dar le-am zis ca nu inteleg decat vorba “Arra” – niet. Adica “nu”. Ceea ce i-a distrat teribil. In final, dupa ce au tot dat telefoane, mi-au spus sa astept. Am asteptat ce am asteptat, si pe urma m-au chemat si au inceput sa-mi zica ceva in gruzina. M-a apucat rasul si le-am replicat, in rusa: “Nu vorbiti cu mine pa-gruzinskii, ca dupa aia vorbesc si eu cu voi in romana”. Asta i-a distrat teribil. Mi-au spus ca trebuie sa mai astept, asa ca le-am explicat ca ma duc sa beau o cafea peste drum. Ma dureau toate oasele si mi se invartea capuld upa bauta de aseara. Imi blestemam zilele. Am luat o cafea apoi m-am intors sa-i intreb pe baieti daca s-a hotarat sa vorbeasca si cu mine cineva din mirobolantul ala de serviciu. Sigur ca n-am formulat asa de dantelat. Ei mi-au zis “Arra” si in rusa – sa mai astept. M-am mai plimbat incolo si-ncoace, distrandu-ma cand vedeam cum, ca la orice serviciu de informatii, pe poarta intra tot felul de oameni care se cred importanti numai ca au vreo treaba in interiorul institutiei, ori chiar functionari care se cred ofiteri de informatii, numai pentru ca au grad militar. Avem si noi in Romania din astia, din plin. Mai ales ultima categorie. Ii vezi – relativ slabi, ori imbracati astfel incat sa-si mascheze suncile, de obicei cu geaca de piele si pantalon la dunga. Femeile pot sa poarte fusta. Dar, indiferent de sex, toti au un aer misterior si important si pantofii foarte bine facuti. Pe ceilalti, ofiterii adevarati, nu-i vezi, sau daca ii vezi, uiti imediat cum arata. Intr-o ora de asteptat in fata SOD-ului, am vazut numai doi din astia, cu hainele nu foarte noi, cu trasaturi comune si cu felul acela de mers care, in orice mediu s-ar afla, ii face sa arate ca si cum ar fi de-acolo. Si, da, am asteptat o ora in fata SOD-ului. Din cand in cand ma duceam la cei doi soldati si-i intrebam daca s-a rezolvat ceva, ei incercau sa-mi explice in gruzina si eu le-o retezam”Arra?”. Se amuzau copios si-mi spuneau ca trebuie sa mai astept. Pe mine faza incetase sa ma mai distreze, pentru ca ma dureau picioarele si ma simteam din ce in ce mai rau. Cerusem sa vorbesc cu cineva de la biroul de presa. Pentru ei trebuie sa fi fost ceva insolit sa vina un jurnalist si sa zgaltaie de poarta lor. La un moment dat, mi-a trecut prin cap ca, din moment ce ma lasa sa astept atata si nu ma refuza din prima, probabil se chinuie sa infiinteze atunci biroul de presa. Intr-un tarziu, a venit la mine un nene care chiar era ofiter de informatii – adica arata ca aia de-i uiti imediat ce i-ai vazut si mi-a spus ca institutia lor nu e de sine statatoare, ca tine de Ministerul de Interne, si de aceea nu are un birou peropriu de relatii cu presa. Sa ma adresez deci la Ministerul de Interne. Mi-a explicat cum sa ajung acolo. M-am dus, am primit un numar de mobil al unui oficial, dar n-am reusit sa-l prind la telefon pe acel personaj important. Era joi la pranz, iar eu incepeam sa intru in panica. Nu reusisem sa iau nici un interviu, iar acasa ma astepta Toni cu o editie de “Politica in timp real” numai despre Georgia.

I-am dat SMS lui Alexi si el mi-a aranjat un interivu la Patriarhie. Protoireul David Seanidze, cel caruia i-am luat interviul era si el foarte obosit, al fel ca Mate Kirvalidze, de la MZE, iar eu m-am gandit ca in Georgia toata lumea e obosita. Seara m-am intalnit cu Nugzari. Ne-am plimbat pe malul raului Mtkvari, pe malurile caruia este asezat orasul Tbilisi, iar eu l-am rugat sa-mi povesteasca despre hotii gruzini. I-am spus ca mie mi se pare ca in Georgia toti oamenii sunt buni, iar el a ras. Nugzari mi-a povestit ca intr-o perioada au avut probleme mari cu crima organizata – toate firmele mari trebuiau sa plateasca taxe de protecite. Acum, sediile mari sunt pazite de politisti, cu carabine Winchester si problema s-a rezolvat. Se pare ca, al urma urmelor, Guzia nu e chiar atat de idilica pe cat am crezut eu. Nugzari ma tot intreba cand ma intorc, iar eu ii raspundeam, de fiecare data, ca Georgia este foarte departe. Dupa ce ne-am plimbat cateva ore prin oras si am baut o cafea, barbatul m-a condus la hotel si asta a fost tot.

Tags: Georgia, minamiot, Mtkvari, Sahranitnii Operativnii Departament, SOD