“Ceaiul cu Romania” de joi, 19 iunie, a avut gust amar. Pentru ca a fost despre militarii romani care si-au pierdut viata in Afganistan. Eu, ca de obicei, am vrut lucruri foarte complicate la materialele de autor. Eram obosita, si aveam emotii, si ma durea sufletul, si trageam voci prost. De aceea i-am omorat pe inginerii de sunet. Care, in ziua respectiva au fost… unul singur: Icsu, Cristian Sidoric. Intr-un moment de sinceritate, Icsu a urlat la mine: Mihaeeeelaaa, zece ani din viata mi-ai mancat!!! Materialele de autor s-au auzit asa:
Asculta materialele audio:
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
… Iar in emisiune am avut bucuria unei interventii in direct a colegului si prietenului meu din Kabul, Zubair Babakarhail, reporter la Pawjhok Afgan News. Care mi-a spus, ca unui student restantatier: “… te astept la toamna”. Emisiunea poate fi ascultata pe blogul Vandei:
http://cotidian.blynx.ro/2008/06/razboaiele-nimanui-eroii-nostri/
Multumesc Vanda, multumesc Icsu, multumesc Zubair, multumesc domnule genral Spiroiu!
Si, dragii mei cititori, ingaduti-mi, inainte de a incheia, sa postez si cateva amintiri din Afganistan:
Eu si o pusca M-16, pe care evident ca nu prea stiam s-o tin in mana. Bineinteles ca toata lumea era cu ochii pe mine ca pe butelie, sa nu cuma sa mi-o scap pe picioare. De altfel, cred ca mi-au dat-o si fara incarcator.
Dolores, unul dintre militarii romani care au luptat pentru a aduce pacea in Afganistan, a refuzat un post caldut la logistica in tabara din Kandahar. Ea a spus ca a venit aici sa lupte, nu sa numere chiloti. Si mai spunea, de cand a vanit in baza de la Kandahar, ca ea va pune ultima piciorul in avionul care-i va duce acasa pe ea si colegii ei de unitate.
Din locuri ca acesta se procura proiectilele pentru fabricarea dispozitivelor explozive artizanale.
Interpretul pastun, care a garantat cu viata lui pentru viata mea, in fata militarilor romani, pentru ca acestia sa-mi permita sa-l insotesc la o familie de localnici. Nu-mi mai amintesc numele lu, dar ii sunt recunoscatoare si sper sa-i pazeasca Dumnezeu drumurile. S-a purtat atat de frumos cu mine!
Doamna profesoara din Kandahar, casatorita cu un general afgan, care m-a primit in casa ei si a carei prima intrebare a fost: “Mananci ceva?”. N-aveam timp. Militarii imi zisesera sa ma intorc repede. Dar candva o sa ma intorc acolo, cu daruri pentru copii si poate ca o sa am timp sa beau un ceai. Vreau atat de mult sa-i revad!