La ora la care scriu acest text (sambata la amiaza) ma aflu in Georgia, intr-un oras al carui nume nu-l cunosc. Si nici nu vreau sa-l aflu inca. Am ajuns aici aseara tarziu. M-a adus un taxist, din Gori. Pana in Gori am ajuns cu autobuzul – o calatorie de doua zile, peste Bulgaria si Turcia.

Cu razboiul din Caucaz m-am intalnit inca din Istambul. In tot autobuzul erau numai sapte femei. In rest – vreo doi georgieni cu figura comuna care calatorisera foarte mult – prin Germania, Olanda, Spania si alte tari, niste constructori azeri, inspaimantati ca o sa-i ameninte rusii cu automatele si o sa le ia banii si cativa oameni obisnuiti, probabil localnici care calatoreau la rude. Tot drumul a avut grija de mine unul dintre constructorii azeri – mi-a data apa, m-a dus sa mananc, sa schimb bani si m-a trecut si de formalitatile de la granita, cu care in general am probleme, oricare ar fi granita pe care trebuie s-o trec. Toate astea s-au intamplat fara ca vreunul din noi sa cunoasca un cuvant in limba celuilalt. Pur si simplu ma tragea de mana si imi arata ce sa fac. Am vorbit putin la masa, prin intermediul unuia dintre colegii lui, care stia rusa. A vrut sa stie de ce calatoresc singura si daca nu mi-e frica sa merg la razboi.
Vineri seara am ajuns in Gori. Pe soseaua spre Tbilisi – un baraj al politiei gruzine. Doua masini si cam 15 oameni. Stateau cu automatele in pozitie de tragere, dar macar i-am vazut vorbind cu localnicii si pe unul dintre ei l-am vazut zambind, semn ca situatia nu era chiar asa de tensionata. Nu permiteau trecerea masinilor mari prin Gori. Si autobuzele erau oprite. Am asteptat o vreme asezata pe locul mei, crezand ca vom pleca repede, mai departe spre Tbilisi, dar cum minutele se scurgeu fara sa ne urnim din loc, m-am dat jos sa vad ce se intampla. M-am apropiat de barajul de politie si am intrebat, in rusa, cand vor permite trecerea autobuzelor spre Tbilisi. Mi-au raspuns, scurt, ca autobuzele vor pleca pe alt drum, pentru ca pe acolo nu este permisa trecerea. Am inceput sa ma plimb prin zona, sa vad ce alte lucruri mai pot afla. Incepuse sa se lase seara. Am intrat in una dintre pravaliile de pe strada unde parcase autobuzul si am intrebat-o pe femeia de acolo daca rusii au plecat si mi-a raspuns ca da, au plecat astazi. Am mai intrebat-o daca orasul a fost distrus si mi-a raspuns ca nu, totul e in regula, dar mai incolo, in satele dinspre granite cu Osetia e nenorocire – sunt case arse si totul e distrus. Am intrebat-o cine a facut asta si mi-a raspuns ca osetinii.

Noaptea se lasase de-a binelea, asa ca m-am apropiat de niste taximetristi, sa intreb daca nu e vreun hotel prin preajma. Mi-a spus ca este hotel intr-un alt oras, la 30 km de acolo. Pentru ca nu stiu bine numeralele in rusa, am inteles 13 km si m-am decis sa raman. M-am tocmit pentru pretul cursei pana acolo, mi-am luat ramas bun de la constructorii azeri si, in urmatoarele 10 minute, goneam prin noapte, pe o sosea complet pustie, in masina unui gruzin care vorbea ruseste la fel de stricat ca si mine si pe care nici macar nu stiam cum il cheama. Groaza a pus cu desavarsire stapanire pe mine abia cand m-a intrebat cum ma cheama, folosind singularul pronumelui personal (“Kak tebia zavut?” in loc de “Kak vas zavut?” sau “Kakoi vash imya?”) ceea ce indica o tentativa de apropiere a persoanei respective de mine. Mi s-a facut parul maciuca, m-am uitat la copacii care defilau cu viteza pe langa noi prin intuneric, am evaluat ca nule sansele de a scapa intreaga daca as fi sarit din masina la viteza aia si l-am intrebat intepata: “Da’ de ce trebuie sa-mi spun numele?”. Prima data individul a crezut ca n-am inteles bine si mi-a spus: “Imya, Kakoi imya?”. Am spus ca inteleg foarte bine ruseste, dar nu inteleg de ce trebuie sa-mi spun numele. “A, nu e voie de spus?” a replicat omul si a continuat sa conduca. Raspund: “N-am spus ca nu e voie, am spus ca nu inteleg de ce trebuie sa spun cum ma cheama”. S-a prins ca mi-e frica si a calcat acceleratia, ceea ce m-a ingrozit si mai tare. Masina zbura pe sosea. Presupun ca nici el nu se simtea prea bine in pustietatea aceea cu o straina reclacitranta si panicata pe locul din dreapta. Eu incerc sa ma linistesc gandidu-ma ca, atunci cand o sa ma atace o sa fiu oricum ocupata sa ma lupt cu el, asa ca o sa-mi treaca frica. Si nici cine stie ce durere n-o sa simt, ca o sa fiu ocupata sa dau si eu. Greu e pana incepe, mi-am zis.

Intre timp masina incetineste si trecem regulamentar de doua masini de politie stationate pe sosea la intrarea intr-o localitate al carei nume incepe cu litera “A”. Soferul conduce pe ceea ce trebuie sa fi fost strada principala, prost luminata. E atent la drum, pentru ca, daca i-ar iesi ceva in fata – om sau vreo alta masnina – sa aiba timp sa evite. Cu ocazia asta ma prind si eu ca probabil n-are de ce sa-mi fie frica. Daca omul ar fi avut ganduri rele, in primul rand ar fi evitat sa intalneasca politisti. Apoi, ar fi evitat zona locuita si nici n-ar fi condus cu atata atentie prin orasel. Nu sunt complet linistita, dar mai intreb odata la ce distanta e locul in care mergem si daca mai avem mult. Imi mai spune odata “tridtzati kilometrov” si ca mai avem de parcurs 15, astfel ca ma prind si eu ca e vorba de 30 si nu de 13 km. Ii spusesem mai devreme ca sunt correspondent de presa, iar acum il intreb daca ma poate ajuta, in zilele viitoare sa trecem in Iujnaya Ossetya. Imi raspunde ca putem incerca. Ii multumesc si-mi cer scuze penru mai devreme. Spun cum ma cheama si-i explic ca m-am speriat cand m-am vazut noaptea, pe daroga (drum) pustie, intr-o masina straina. El oricum intelesese, asa ca rade. Intre timp suntem iar intr-o zona necirculata, iar eu tot nu ma simt foarte comod. Ma rog sa se termine mai repede si cu bine toata calatoria asta. Soferul vede ca tac si calca iar acceleratia. Masina isi reia zborul pe soseaua singuratica, taiata intre pereti abrupti de stanca. Frumusetea salbatica a locului este – cum as putea sa-i spun? – vehementa.
Mai schimb doua-trei vorbe cu soferul si nu stiu cum vine vorba de cartela de telefon. Imi spune ca-mi da el o cartela cu numar gruzin, ca sa am cum sa sun. Ajungem la ceea ce ar fi trebuit sa fie destinatia, dar hotelul nu functioneaza. Masina urca pe niste strazi intortocheate, printre case vechi, si oprim in fata unui alt hotel. Soferul intreaba in gruzina daca au camere si i se raspunde “ho”, adica “da”. Cobor din taxi, iau geanta, el imi da cartela, ii multumesc: “didi madloba”, si ramane stabilit ca vorbim a doua zi dupa-masa.

A doua zi ma trezesc cu zorile, obisnuita cu fusul orar de la Bucuresti sau doar nerabdatoare sa iau instapanire noul, necunoscutul, dar fermecatorul oras gruzin. Fac un dus. Hotelul nu are decat apa rece, closetul nu functioneaza cum trebuie in camere curatenia e indoielnica iar zugraveala are o nevoie disperata de a fi reimprospatata. In schimb, pe fereastra vad conturandu-se, frumoasa, spinarea impadurita a unui munte si niste carari abrupte scobite direct in stanca, in pasrtea din mijloc, unde padurea a lasat la vedere numai piatra plesuva. Soarele aureste marginile pantelor, incat pare ca uriasul din fata mea iradiaza el insusi o lumina vesela. Undeva nu departe, imi spusese soferul, este si o statiune unde se poate schia. Orasul e taiat in doua de un rau. Peste rau sunt mai multe poduri pitoresti, dar cel mai frumos este cel peste care trecusem aseara. Podul acela are marginile luminate noaptea si este pur si simplu o feerie. Ma hotarasc sa stau inca o zi, mai ales ca in week-end nu prea am ce sa fac. Oamenii de la granita de facto a Osetiei de Sud s-ar putea sa traiasca in continuare in logica razboiului si sa nu ma lase sa trec spre Thrinvali – pentru ca am pasaport romanesc, sau pentru ca vin dinspre Georgia, sau amandoua.
Femeia de la receptie era afara. I-am dat banii pentru inca o sutka (noapte) si am intrebat-o unde pot manca ceva. “Mai intai inchide-ti geanta ca lumea”, ma instruieste femeia. “Nu-mi trebuie cheia de la camera, pune-o si pe ea in poseta”. Ma execut. “Acum: o iei in jos pe strada asta, o sa vezi un pod (cel de aseara, care este foarte frumos si ziua); nu treci podul, o iei in stanga si acolo sunt mai multe ” (locuri unde se poate manca si bea cafea – acest tip de local se intalneste in Turcia si zonele din jur; grecii ii spun lokanta). Zilele viitoare poti sa-mi aduci mie ce vrei, si-ti pregatesc eu de mancare. Iar daca vrei cafea – sunt aici.
O iau pe unde mi s-a spus si, mergand pe strada, imi aduc aminte ca aici a fost razboi, ca oamenii buni, si calzi, si primitori din Caucaz au tras unii in altii si imi dau lacrimile. Ajung la Kafetaria. Ma asez. O femeie vine sa ma intrebe ce vreau. Cer cava de mancare, o cafea si apa minerala. Ma intreaba daca vreau “kababi”. Lenski, prietenul meu din Tbilisi, mi-a dat sa mananc si tin minte ca a fost bun. Pana se pregateste nmancarea, doamna care serveste imi adduce cafeaua si apa. Pe urma se aseaza, cu celalte femei care serveau sau erau la bucatarie sa-si bea si ele cafeaua. Au si un borcan de dulceata si ma invita sip e mine sa mananc. Imi iau cafea si apa si ma mut la masa lor. Intind dulceata pe o felie de paine alba. Imi aduc aminte din nou de razboi si mi se pune un nod in gat. Incerc sa nu las lacrimile sa treaca mai departe, asa ca ma inec, penibil, cu primul dumicat. Ocupata sa nici nu tusesc, imi trece si plansul. Femeile ma intreaba daca am venit la odihna. Raspund ca nu, sunt corespondent si voi incerca sa trec in Osetia de Sud, sa vad ce s-a intamplat acolo. Mai spun ca razboiul a fost o nenorocire, apoi intreb ceea ce incerc sa aflu de la inceputul razboiului: De ce au inceput sa traga unii in altii? “Dar credeti ca pe noi intreaba cineva daca vreum sau nu sa se intample asta?”. Mai clar de atat nu se poate spune.

Termin de mancat, platesc si plec sa caut un Internet café. In Gruzia sa gasesti un Internet café este unul dintre cele mai grele lucruri, pentru ca oamenii nu stiu sa explice (sau eu nu reusesc sa-i inteleg), iar pe firme denumirile sunt scrise cu litere georgiene. Tot cautand, cineva imi indica sa cobor pur si simplu pe o carare printre copaci, ca sa ajung la strada principala, care e mai jos. Oraselul e asezat cumva in spirala pe coasta muntelui. O iau pe drumul indicat, sunt gata sa alunec, pentru ca e foarte abrut, reusesc sa nu dau cu Dumnealui de pamant, in schimb imi rup papucul. Alta belea! Ma ajung din urma niste femei. Le fac loc sa treaca. Una din ele imi da mana. Imi scot papucii ca sa pot merge, si coboram. O alta din grup imi spune ca ma duce undeva unde se repara incaltamintea. Merg cu ele, pe strada principala, in picioarele goale comentand: “Nu se poate, numai eu puteam sa patesc asa ceva” (aici n-ar fi multi care sa ma contrazica). “Ei, spune si tu ca asta e moda la Romania”, imi raspunde femeia. Ajungem la cizmarie, unde un mester batran imi da un scaun sa ma asez si se apuca sa unga cu clei partile de incaltaminte care trebuiesc unite. Imi explica: “Acum toata incaltamintea e falsa – uitati-va: are numai un pic de clei aici, pe margine. Si normal ca se desface”. Imi aduc aminte iar de razboi. Ca si cum mi-ar fi citit gandurile, omul ma intreaba cu ce treaba prin orasul lor. Ii spun ca-s ziarista. “Da, zice cizmarul, au venit multi corespondenti la noi in orasi – americani, nemti, francezi, au filmat”. Intreb iar de ce a inceput razboiul: “Pentru ca Rusia e un agresor”, raspunde gruzinul. In pravalie mai e un prieten al cizmarului, tot in varsta. Acela tace. Continuand sa dea cu clei, cizmarul ma interogheaza: cati an am? 38. Sunt casatorita? Nu, Doamne fereste! De ce? Ca nu-mi place sa execut ordine. Foarte rau, cand o sa imbatranesc si o sa fiu singura, o sa iau doua caramizi si o sa-mi dau cu ele in cap – de ce nu m-am casatorit? Raspund ca oricum, n-am timp de asa ceva – ziua fac interviuri si reportaje, iar noaptea scriu pe bloguri si invat limba rusa (Valer si cu Dmitri, care in general nu prea reusesc sa se inteleaga la telefon cu mine in rusa, probabil ar avea cate ceva de comentat cu privire la eficienta demersurilor mere in materie de invatat limba rusa). Intre timp, in pravalie mai intra si alti gruzini. Unul dintre ei imi spune: “Explicati-i (se refera la prietenul cizmarului, cel care tacuse inainte) ca, pe vremea cand a fost URSS-ul, rusii au omorat oameni – si cehi, si romani, si unguri”. Ca sa fiu sigura ca am inteles, intreb: “Aici e vorba de o diferenta de opinii – el crede un lucru si dumneavoastra altceva”. Mi se raspunde ca da. La randul meu spun ca atunci erau alte vremuri, ca asa a fost istoria si ca ceea ce s-a intamplat acum in Caucaz nu trebuie sa se mai repete. Nu trebuie sa mai moara oameni. Intre timp s-a terminat de uscat si cleiul de pe papucul meu, iar unul dintre gruzini, care e de meserie fotograf, ma duce la Internet café. Pe drum omul imi povesteste ca fotografia in parc, dar dupa ce a inceput razboiul, n-a mai avut pe cine sa fotograieze si a ramas cam fara slujba. La sala de calculatorare aflu ca Internetul nu merge, si de fapt nu merge in tot orasul, din cauza razboiului. Raman, oricum, sa-mi scriu postul pentru blog. Administratorul salii (o femeie) ma invata ce sa fac ca sa-mi incarc cartela gruzina. Cumpar cartela de reincarcare, bag cartela mea in telefonul ei si incerc sa-l sun pe Kociev, din Osetia de Sud. Nu reusesc. Mai cumpar o alta cartela de reincarcare, de la aceeasi firma (Bali), dar de alt tip, iar doamna intre timp da telefoane, ca sa afle cum pot sa sun in Osetia de Sud. Mai vine si o alta prietena, aceasta baga cartela mea in telefonul ei si incearca sa sune in Osetia de Sud. Tot nu reuseste. Toata lmea presupune ca e din cauza razboiului. Cea de a doua femeie ma intreaba daca am rude in Osetia de Sud si-i raspund ca nu – sunt corespondent si incerc sa-l sun pe consilierul lui Kokoiti, ca sa-l previn ca incerc sa vin la ei. Femeia se sperie si ma intreaba daca stiu cine e Kokoiti. Stiu. Din ce tara sunt? Din Romania. De cand am venit in Gruzia si unde stau? Am venit aseara si sitau la hotelul Tbilisi. Stiu ca ei, osetinii i-au atacat? Ca rusii sunt agresorii? Saakasvili a facut bine ce facut, ca nu mai putea sa-I lase asa. Gruzinilor le-a ajuns pana in gat – si-mi arata gatul cu muchia palmei. Raspund acelasi lucru pe care il tot spun de cand a inceput razboiul, in speranta ca totusi o sa ma auda cineva – cineva care sa si conteze: nu se poate sa mai moara oameni. Nu e voie sa se mai intample asta. Doamna de pe telefonul careia incercasem sa-l sun pe Kociev se sperie toata si isi schimba repede cartela din telefon. Ii spun ca n-are de ce sa faca asta, pentru ca oricum am sunat de pe cartela mea. Ea tot repeta in gruzina, mirata si ingrozita: “L-a sunat pe Kokoiti, l-a sunat pe Kokoiti”. Nu-l sunasem pe Kokoiti, doar pe consilierul lui, si nici macar nu reusisem sa vorbesc. Imi iau doua ore la calculator, care trec foarte repede, apoi ma duc la hotel sa fac un dus si sa ma schimb. Apa nu curge – nici macar cea rece, asa ca dau cu niste servetele umede pe mine si-mi pun alte haine. Cred ca sunt in perioada problemelor de tinuta, pentru ca fermoarul pantalonilor zambeste prietenos, cu toti dintii si… refuza sa se inchida. Imi pun o bluza larga si inchei astfel disputa cu proprii mei pantaloni. Oricum nu am foarte multe haine, pentru ca intainte sa vin aici am fost in Transnistria, deci nu prea am avut timp sa-mi spal. Ma intorc la sala de calculatoare. Doamna care ma ajutase mai devreme e singura. Ma intreaba cine cred ca are dreptate – gruzinii sau osetinii. Ii raspund din nou: nu e vorba de asta, important e sa nu mai moara oameni. Imi da dreptate si imi spune ca e la ei in tara e rau. In Borjomi, ca si in toata Georgia, salariile sunt mici, iar de munca nu se gaseste. Ea e singura si are de crescut o fata. Stie sa lucreze pe computer si a terminat si scoala de asistente medicale, dar ar merge in strainatate sa munceasca si ca femeie de serviciu, numai sa castige un ban. Imi da sa mananc hrincali, ma invata cateva cuvinte in georgiana, apoi ma instaleaza la calculator, iar dupa-miaza trece cu totul linistit. Vom vedea ce-o mai fi si maine.
Kargati hau!

Poze din frumosul meu oras necunoscut:

O strada din orasul georgian asezat pe coasta muntelui

Asa arata casele pe acolo

La cizmarie cu pantofii rupti

Cizmarul georgian reparand papucii corespondentului roman

Seara, parcul miroase frumos – dar este un miros necunoscut, pe care nu l-am intalnit pana acum. Seamana cu aroma florilor de tei, numai ca vremea lor a trecut

Tags: Borjomi, Caucaz, Georgia, Gori, osetini, razboi, Tbilisi