Luni dimineata m-am infiintat la Hasuri. Inainte sa cobor din marsrutka, m-a sunat Alexi (Lenski Kshutashvili), sa-mi spuna ca Rusia protesteaza impotriva felului partinitor in care presa romana a prezentat razboiul din Georgia. Am luat foc: pot sa-si bage protestul in fund, i-am zis lui Alexi. Inainte sa protesteze, ar putea sa-i scuture un pic pe birocratii din ambasade. Din Bucuresti, am luat legatura si cu ambasada lor din Romania, si cu cea din Tbilisi, pentru ca am incercat sa ajung in Osetia de Sud prin Vladivostok, adica prin partea spre care nu se trage. Nu m-a bagat nimeni in seama. Mi-au zis ca trebuie sa astept cinci zile viza.
Gori, imediat dupa retragerea armatei ruse
Era prima data cand Alexi auzea ca vreau sa ma duc in Osetia de Sud. A tacut vreo cinci secunde, apoi a spus: mi se pare corect.
Vezi ca incerc sa trec spre Thrinval, i-am zis mai departe (ii promisesem ca luni seara voi fi la Tbilisi – deci trebuia sa-l pun in tema, ca sa nu ma astepte degeaba). Daca nu te sun si nici nu auzi la jurnalul de seara ca o ziarista romanca a fost impuscata in Karaleti, inseamna ca am trecut cu bine.
Ne luam ramas bun. Inchid telefonul si il contacez pe Beso. Ne intalnim la benzinaria din oras.
- Cum e? Astazi trecem sau nu?, il intreb din prima.
- Tam gareacii. Rasiiskaya armiya staiat (Acolo e fierbinte. E armata rusa), mormaie el. Uite cum facem, zice mai departe. Te pun la marsrutka, te duci in Gori si vezi daca poti sa iei un taxi de acolo.
O ora mai tarziu eram in Gori. M-m dus la primul taxist si l-am intrebat daca merge la Karaleti. M-am suit in masina. Omul bause mai mult de o bere si vorbea impleticit. Il sunt pe Beso si-i spun ca sunt in taxi, in drum spre Karaleti. A inteles ca mi-e frica.
… Si Thrinval, in care am ajuns la doua saptamani dupa actiunile militare ale georgienilor
Taxistul ma intreaba cu ce treburi la Karaleti – am rude acolo? Nu, sunt jurnalist. Si, daca tot ajungem la Karaleti, nu putem incerca sa trecem in Thrinvali? Si-i dau diferenta de bani. Imi zice ca o sa incerce. Ma intreaba daca nu mi-e frica, si-i raspund ca mi-e foarte frica. Pai, ce fel de corespondent sunt daca mi-e frica? Sunt un om normal, si nu vreau sa mor, ii spun. Eu sunt gruzin, si te voi apara cu viata mea, noi aparam femeile, ma asigura taximetristul. Ii zic ca nu-mi trebuie viata nimanui si ca vreau sa raspund doar pentru viata mea.
Ne apropiem de primul post de control gruzin. Soferul imi zice sa spun ca sunt nevasta lui, daca ma intreaba cineva ceva. Raman asezata pe locul meu, foarte linistita. Evit sa fac vreo miscare, sau sa privesc spre militari si ma straduiesc sa respir normal. Gruzinii controleaza portbagajul si deschid portiera din spate. Il intreaba pe barbat daca locuim la Karaleti, si el spune ca da. Ne fac semn sa trecem mai departe. In acelasi mod decurg lucrurile la inca un post de control al armatei gruzine.
Urmeaza o portiune de sate cu desavarsire pustii. Aici a locuit razboiul si oamenii au fugit care incotro. Casele sunt intregi, dar nu e suflare de om in ele sau pe ulite. Realizez ca sunt intre tabere – ca am onoarea si nesfarsita durere de a fi primul om care pune piciorul pe pamantul unde s-a purtat razboiul.