Dupa ce am trecut de doua posturi de control gruzine, la o oarecare distanta urmeaza un post rusesc. Am trecut si de acesta, in modul descries ma inainte: eu, cu mainile frumos adunate in poala si ochii in jos, raman asezata pe locul meu. Soferul da documentele la control, deschide portbagajul, il inchide la loc, se urca la volan si pornim mai departe. Chiar cand invarte cheia in contact, ridic rapid ochii, sa-i vad pe militarii rusi. Asa cum ma asteptam, sunt foarte tineri. Dupa trasaturi, par uzbeci.

… Asa, acum suntem cu adevarat in tara nimanui. Sau, cum ii zic ei, militarii, in “zona de securitate”. Oameni nu sunt – numai case si copaci. Te doare sufletul de atata singuratate. Eu continui sa ma tem, desi in acelasi timp mi se pare ca pericolul a trecut. Hopa! Vedem un alt post de control. Poate trecem si de acesta, ca si de toate celelalte, imi zic. Oprim. Eu nu misc, nu privesc si incerc sa nici nu respire cine stie ce. Taxistul da documentele. Deschide portbagajul. Vorbeste cu ei. Unul dintre militar se apropie incetisor de masina, pe partea mea. Ma intreabaL jurnalist? Raspund ca da si ridic in sfarsit ochii. Toti au veste antiglont. La fel ca si ceilalti, de altfel. Si automate. Cel care m-a intrebat daca sunt journalist, imi face semn sa ies din masina. Ma conformez. Mi se cer documentele, si le dau. Inclusiv o scrisoare de la redactie, in limba rusa, prin care autoritatile sunt rugate sa-mi acorde sprijinul necesar. Nimeni nu ridica tonul la mine si in nici un caz nu indreapta arma spre mine. Nimeni nu pune mana pe mine. Nimeni nu face gesture bruste. Eu sunt oricum foarte speriata si cred ca asta se vede clar. Sunt intrebata ce caut acolo, si raspund ca vreau sa vad cu ochii mei care e situatia, sa vorbesc cu toate partile. Spun ca este foarte important sa ajung la Thrinval, pentru ca acolo s-a petrecut razboiul. Ii rog foarte mult sa nu ma trimita inapoi. “Toti spuneti asa – si OBSE-ul (OSCE – n. red.), si dumneavoastra, si tot nu se intampla nimic”. Militarul care mi-a spus asta avea un ton bland.

Apare un alt militar, mai in varsta, cu parul alb, neinarmat si fara vesta antiglont. Cere documentele mele. Cineva i le da. Ma intreaba cand am venit in Gruzia. Nu mai stiu cand am venit in Gruzia si nu mai stiu bine nici cum ma cheama. Tot sangele posibil mi s-a urcat in urechi si vajie. Militarul ma mai intreaba ce caut acolo. Asta stiu foarte bine: vreau sa vad cu ochii mei care e situatia. N-am avut nici o secunda in care sa ma intreb ce dracu caut de fapt acolo. Tot timpul am stiut. Osetinul (aveam sa aflu mai tarziu ca e osetin) ma intreaba iar cand am venit in Georgia sip e unde am intrat. Il rog sa-mi dea pasaportul. Nu mi-l da, in schimb tipa la mine. “Ne kricite”, reusesc sa spun, cu glas pierit. “O ciom ne kriciti?” (De ce sa nu tip?), se rasteste iar la mine si se cara, nervos, din peisaj. Grupului de militar din jurul meu I se alatura inca unul, tot cu vesta antiglont. Cineva ii ia pistolul, scoate incarcatorul si, din incarcator gloantele. Nu stiu de ce, asta anume ma sperie mai mult decat orice altceva.

Sunt intrebata:

- Si cum vreti sa ajungeti in Thrinval?

- Cu masina.

- Taxiul n-are voie sa treaca.

- Bine, atunci pe jos. Am inteles ca nu e departe…

Nu primesc raspuns. In schimb, taximetristului I se cere sa arate cum porneste masina, altcineva se aseaza la volan, el sta in sapte si inca doua personae se urca in masina. Inteleg ca nu voi fi trimisa inapoi si ma simt un pic mai bine. Raman pe loc, cu bagajul asezat la picioare, ca un catel care tocmai a facut o p ozna. Imi revin incet. Inca nu stiu daca n-o sa fiu arestata, dar cel putin stiu sigur ca n-o sa fiu impuscata, si nici trimisa inapoi. Oricumm, ordinea prioritatilor de securitate personala este aceasta:

- Sa nu fiu impuscata

- Sa nu fiu trimisa inapoi

- Sa nu fiu arestata

De ce asa? Pentru ca, in acceptiunea mea, arestata inseamna: dusa in Thrinval. Tinuta cateva zile si apoi eliberata. Tot in Thrinval. Deci, as fi avut oricum sansa sa vad cate ceva.

Mi se face semn sa urc intr-o alta masina, in spate. Pe locul de langa mine e osetinul care tipase. Ii multumesc si-i mai spun odata ca e important sa ajung in Thrinval. Sa vad cu ochii me ice s-a intamplat acolo.

- Ce sa vedeti, ma intreaba, ei au inceput sa traga…

- Ei spun altceva…

- Ca noi am tras primii…

- Da…

Osetinul nu mai tipa, dar e suparat pe mine. Foarte suparat. Aveam sa aflu mai tarziu de ce. Nu stiu daca va citi acest post, dar vreau sa-l asigur ca eu cred despre el ca e un om de toata isprava, ca a facut ce trebuie si ca-mi este cumva – drag. Probabil ca n-o sa-l mai revad vreodata, dar – oricat ar parea de patetic – mi se incalzeste inima de duiosie cand imi amintesc de acest moment al lui de suparare si de ce a facut dupa aceea. Dar sa povestesc pe rand.

Masina intrase deja in oras.

- Ma puteti lasa la hotel? am intrebat.

- Imediat ajungem la MVD, imi raspunde osetinul, pe un ton cat zmai linistitor cu putinta.

MVD – Ministerstvo Vnutrenih Del – Ministerul Afacerilor Interne este de fapt Militia. Osetinul reactionase corespunzator: esti in timp de razboi si stai linistit la postul tau, asteptand sa te impusti cu inamicul, iar la tine vine este linia frontului, adica dinspre partea spre care ar trebui sa tragi!, o chestier ciudata, care te roaga sa n-o trimiti inapoi? Foarte bine – n-o trimiti, dar o duci fie la Securitate, fiela Militie. El a ales variant cea mai soft. Probabil presupunea ca pana la urma voi fi luata la intrebari si de serviciul de securitate. S-o fi temut ca au sa ma si aresteze. N-ar fi vrut sa-mi faca rau, dar n-avea incotro. De asta se suparase asa de tare.

La MVD a mai facut un singur lucru: i-a prevenit pe militien, in osetina ca sunt speriata – foarte, foarte speriata. Nu inteleg osetina (nici Georgiana, de altfel), dar stiu sigur ca asta a facut, pentru ca dupa aia toata lumea s-a purtat cu mine in asa fel incat sa nu ma mai sperie.

Asadar, osetinul m-a lasat la Militie si a plecat fara sa-mi mai raspunda la “va multumesc mult de tot”. Am dat documentele si am fost invitata sa ma asez. Apoi nu s-a mai intamplat nimic. Dupa un timp, am scos din poseta o carte de vizita si i-am dat-o militianului. I-am explicat pe scurt cum e cu blogurile si i-am zis sa se uite pee le – nu pierd nici o ocazie sa-mi fac reclama.

- O sa vina cineva de la Komitet Gosudarstvenii Bezopasnosti (KGB) si o sa verifice si site-urile, si documentele, mi-a zis militianul bland.

Acum, sa dau explicatii. Osetia de Sud si-a proclamat independent in 1989, adica undeva inainte de puciul de la Moscova, in urma caruia a fost desfiintat KGB-ul. Deci, serviciul lor de securitate se numeste KGB. In mod normal, ar fi trebuit sa fiu strabatuta de un nou val de groaza la aflarea vestii ca o sa incap pe mana Seucritatii. Doar ca eu sunt foarte obisnuita cu MGB-ul din Transnistria (Ministerstvo Gosudarstvenii Bezopasnosti), de care am tras in repetate randuri, in mod ingrozitor, ca sa obtin informatii si interviuri. Deci, nu m-am speriat, dar oricum nu mi-a picat foarte bine vestea ca voi fi dusa la KGB.

A mai trecut putin timp si a aparut un tanar subtirel, care mi-a facut semn sa-l urmez. Cand am iesit din cladirea MVD-ului, m-a intrebat:

- Spuneti-mi din strada ce s-a intamplat…

Cu toate ca situatia era serioasa, mi-a venit sa zambesc, pentru ca mi-am dat seama ca incearca sa-mi obtina cooperarea la interogatoriu, asa cum scrie la manual si asa cum ar fi facut si colegii lui din Romania. Mie-mi sunt oricum foarte dragi ofiterii de informatii, in special cei tineri; iar cand ii vad ca aplica, foarte constiinciosi, teoria invatata la scoala, am pentru ei un sentiment cald, mai ales ca stiu ca niciodata teoria invatata in clasa nu se aplica pe teren – iar daca ei isi mai fac inca iluzii in privinta asta, inseamna ca viata inca n-a apucat sa le puna intrebarile alea grele.

Am inceput, asadar, sa-I povestesc tanarului razvedcik despre radio, despre bloguri, despre calatoria in Osetia de Sud, despre cum s-a vazut razboiul de la Bucursti si asa mai departe. A facut insa o gresala. Mare. M-a intrebat despre ce fac eu in Transnistria. Eram inca in strada. In urmatoarea jumatate de ora – intre timp am ajuns la birou, ne-am asezat – el a mai deschis gura de doua ori, ca sa-mi puna doua intrebari. In rest, am vorbit eu. In rusa, dar as fi putut sa-I spun si in chineza. Oricand, la orice ora din zi si din noapte, in orice limba, pot sa spun ceva despre Transnistria mea iubita. La capatul acelei jumatati de ora, razvedcikul stia tot – si cine-I Voronin, si de ce nu se inteleg, si despre blocada, si ce crede Ucraina, si care a fost efectul razboiului din Caucaz asupra Transnistriei, si cum traiesc acolo oamenii, si de ce se tem, si ce zice Occidentul; ii desenasem chiar si harta teritoriului. A treia intrebare despre Transnistria nu mi-a fost pusa; dar nu stiu ce ar mai fi ramas de intrebat despre Transnistria.

M-a intrebat apoi despre Radio Lynx. Aici am fost umana – am vorbit numai cinci minute. Dar nu am omis sa spun ca ma lasa sa fac ce vreau eu – lucru la care tin foarte mult, de altfel.

Despre situatia din Romania – 5 minute.

Despre situatia economica a radiolului. Mi-am dat seama ca vrea sa stie de unde am avut bani sa vin incolo, asa ca i-am zis de Imagine Romania. 15 minute – ca a trebuit sa-I explic ce proiecte am eu acolo, cum e cu imaginea Romaniei, coruptia, eficienta institutional, nevoia de status si toate celelalte.

Si-a dat seama ca stiu engleza si m-a intrebat daca nu vreau sa vorbim in engleza. Nu, cum sa vreau, ce-s proasta – am in fiecare zi oportunitatea unui cobia pe care sa-mi imbuinatatesc nivelul conversational in chestiuni politice?

Oricum, discutia decurge cam asa:

Eu: Cum se numeste tara aceea puternica si mare, care cucereste alte tari si dupa aceea traiesc toate impreuna?

El: Imperia?

EU: Tak, imperia… Si a fost Imperiul Otoman, care se intindea pana aici. Si, de aici incepea Imperiul Rus…

De la Imagine Romania si proiecte, ajungem iar la Transnistria. Omul meu e foarte rabdator, dar cred ca l-am adus foarte aproape de transnistrofobie. Sau poate ca va vizita curand acest teritoriu…

Care e parerea mea despre ce s-a intamplat in Caucaz? Aici am fost foarte scurta, pentru ca din nou mi s-a pus un nod de lacrimi in gat. Ii spun ca a fost o greseala tragica puterii de la Tbilisi, facuta pe mana Americana, ca, si de o parte si de cealalta, oamenii au suferit, unii au si murit, ca nu e voie sa se repete sub nici o forma ceea ce s-a intamplat si ca IN NICI UN CAZ NU VREAU CA ASA CEVA SA SE PETREACA IN TRANSNISTRIA!! Iar in Cuacaz urmeaza o perioada foarte lunga de instabilitate, iar asta inseamna ca vor muri foarte multi oameni.

Stim amandoi ce inseamna asta: Cecenia e aproape de noi. Si Beslanul la fel. Omul tanar din fata mea inghite si el un nod: da, déjà au murit prea multi, spune.

Incepe apoi sa faca o schema – cum am ajuns acolo sip e unde. O luam din Romania – cand am plecat din Romania. Nu mai stiu la ce data, dar cu pasaportul si cu calendarul reusesc pana la urma sa pun cap al cap sis a-I zic ce vrea sa stie.

Ofiterul vrea sa stie amanunte. Eu le dau, ca-mi place sa povestesc, dupa cum se vede si pe blog.

- Asa, si cum ati aflat ca armata rusa e la Karaleti.

Asta era un lucru pe care-l stia toata lumea in Gori si Hasuri, si care fusese pe toate posturile de radio si televiziune posibile, ba chiar sip e cateva din alea imposibile (cum ar fi pe Radio Lynx, care evident ca e un post imposibil, ca doar de aia lucrez eu la el). Oricum, la momentul ala mi-a venit sa-I raspund in gluma, pe un ton cavernos: am luat legatura cu baza. Eventual sa salt si gulerul blozei, ca si cum as fi vorbit intr-un microfon ascuns. Imi dau totusi seama la timp ca nu e momentul sa fac bancuri, mai ales ca nu stiu rusa asa de bine, incat sa-l si conving dupa aia ca a fost o gluma. Oricum, omul imi place foarte tare, stiu ca n-am sa-l mai revad, pentru ca e ofiter de informatii si astia de obicei stau ascunsi si oricum nu le place sa discute cu ziaristii, deci ma bucur de fiecare moment al discutiei cu el. Asadar, raspund la intrebare pe bune:

- Domnule, una dintre indatoririle mele este sa zgaltai oamenii (trohati liudei). Este lucjrul care-mi place cel mai mult. Asa ca in Hasuri m-am agatat de toti taximetristii: Duceti-ma la Thrinval. Eu aici voiam sa ajung. Ei mi-au spus ca nu se poate, pentru ca armata rusa sta la Karaleti.

- Bine, ati ajuns in Gori. Si in Gori ce-ati facut?

Raspund competent:

- Trohala taxisti (am zgaltait de taximetristi).

Il bufneste rasul. Eu continui:

- Unul din ei mi-a cerut 10 lari si m-a adus pana la postul osetin. Cand am trecut de posturile gruzine si de cel rus, a zis ca sunt nevasta lui.

In final, vrea sa stie cat am de gand sa stau. Ii raspund ca o saptamana.

- Asa mult? Se mira.

- Aceeasi problema au avut-o si transnistrenii cu mine. De obicei, ziaristii straini vin, stau un pic si vor sa plece in aceeasi zi, daca se poate.

- Pai si cum inteleg despre ce e vorba, ma mir retoric, caci stiu ca de fapt nu inteleg.

Ofiterul isi noteaza totul in agenda, apoi imi zice ca ma lasa un pic singura in birou. Daca vreau apa, pot sa ma duc la biroul de alaturi sis a cer. Au trecut mai bine de doua ore de cand sunt cu el. Discutia mi-a facut placer – e un tip care sties a intrebe, sa taca, sa ascultesi in nici un caz nu-si vede meseria ca pe o reusrsa de putere asupra altor oameni. Sties a aseze in ordinea importantei elementele unui context – am vazut dupa cum mi-a pus intrebarile. Are o usoara nesiguranta in ce priveste abordarea initiala a subiectului, dar asta se datoreaza varstei. Nesiguranta o sa-I dispara, si in locul ei se vor instala, ridurile, sciatica si adenomul la prostate. Si linistea omului care le-a vazut pe toate si caruia viata nu mai poate sa-I faca surprise mari. Asa se intampla, de altfel, cu colegii lui din orice alta tara. Cu certitudine, din punct de vedere profesional nu este mai slab decat ofiterii de informatii din Romania. Ba, as zice ca…

Dupa un timp, omul meu apare insotit de un coleg mai in varsta, care ma intreaba:

- Ce-ati facut de va tin aici?

- Ridic din sprancene, mirata:

- - Nu ma tinte nimeni, nicaieri.

De altfel, fie vorba intre noi, sunt si foarte greu de tinut si in general de obligat. Au incercat asa ceva, intr-o perioada, sefii de la Lynx si nu le-a iesit.

- Pentru ce ati venit la Thrinval?

- Sa vad care-I situatia.

- Poftiti, orasul… Vorbiti cu oamenii, or sa va spuna.

Intreb cati oameni au murit si oficialul imi spune ca nu stie: “Inca mai lucram sa-I scoatem pe unii din beciurile peste care s-au daramat casele”.

Imi iau ramas bun. La iesire sunt rugata sa ma prezint la comandamentul Fortelor de mentinere a pacii din Federatia Rusa sis a le spun ca sunt in Thrinval. Rugamintea si-a avut rostul ei. Dupa atacul armat asupra orasului, intreaga structura institutional a fost distrusa, iar de refacerea ei se ocupa militarii rusi. Deci ei erau cei mai in masura sa ma indurme unde sa merg si ce trebuie sa fac.

Simt nevoia sa ma asigur:

- N-or sa ma trimita inapoi?

- N-ar trebui, raspunde ofiterul mai in varsta.

Capitanul Ivanov a taiat-o la Vladikavkaz

Asadar, am fost data afara pe usa serviciului de informatii, nu inainte de a mi se arata in ce directie este baza militara ruseasca. In aceasta materie, intrebari nu am, si nici temeri. Sunt obisnuita cu unitatile militare, pentru ca am fost vreo trei ani acreditata pe armata romaneasca. Deci, ma prezint la poarta, spun cine sunt, ca sunt corespondent din Romania si ca m-au trimis de la serviciul de securitate sa iau legatura cu comandantul lor. Sunt indrumata pe niste alei din interior si-mi tarasc dupa mine si bagajul, de parca as fi venit la incorporare. In orice caz, nu-mi verifica nimeni “sumka” (geanta). Nu stiu de ce, ma simt cumva vinovata, de parca intr-adevar as avea o bomba in geanta cu haine si obiecte de igiena personala. Ma rog, ajung la o bariera, unde e si o santinela cu casca si vesta antiglont (pe caldura ingrozitoare a dupa-amiezii trebuie sa fi fost un cosmar sa stea asa in post). Ma prezint si mai spun odata poezia cu: sunt corespondent si m-a trimis serviciul de securitate sa spun comandantului ca sunt aici.

Militarul telefoneaza si-I cere “operativului” sa-l cheme pe ofiterul de presa. Astept. Ma uit la santinela. Era un tanar foarte frumos – avea trasaturi de copil, ochi albastri si o privire curata. Nu se deosebea cu nimic de colegii lui gruzini. “Deci asa arata bestiile”, mi-am spus si mi s-a frant inima, la gandul ca tinerii astia au tras unii in altii.

Minutele trec, si, ca sa mai treaca timpul, militarul ma intreaba cum am ajuns in Osetia. Povestesc. Sapima mi-a trecut si déjà sunt un pic mandra de isprava mea. Il intreb de unde este si-mi spune ca n-am cum sa stiu, pentru ca n-am auzit nciodata de locul acela, apoi pronunta numele unei republici, despre care ma lamureste ca se afla la sud, nu departe de Moscova. Dupa asta, vreau sa stiu ce face atunci cand nu e in armata. Si ce fac in general militarii rusi atunci cand nu sunt in armata? Imi spune ca unii se duc sa invete, altii lucreaza, iar el vrea mai intai sa se casatoreasca.

- Asa tanar? ma mir.

- Am asteptat doi ani, imi spune. Am si oboist un pic. De fapt, eu trebuia sa fiu acasa, dar m-au chemat inapoi cand s-a agravat situatia aici.

Concluzionez:

- Asadar, asteptati sa se termine dracului razboiul, sa plecati acasa si sa va casatoriti.

- Da…

Imi trece un cutit prin inima, la gandul ca tanarul din fata mea ar fi putut fi ucis, stupid, in ultimele sale zile de serviciu militar, chiar inainte de a apuca sa se casatoreasca.

Deja sunt prea multe emotii si inima mea, care de vreun an nu mai functioneaza cum ar trebui, ma doare fara pauza, cu tot cu gat si mana, pana la sira spinarii. Mi-e greu sa stau in picioare, dar n-am unde sa ma asez. Ofiterul de presa tot nu si-a facut aparitia. E foarte cald si mi-e si sete. Cer apa. Militarul n-are voie sa plece din post, apa nu are, dar striga la un coleg, care aduce o sticla. Apare in sfarsit si responsabilul cu relatiile cu mass-media. Se recomanda: capitan Ivanov.

Recit poezia cu: m-a trimis serviciul de securitate sa va spun ca sunt aici, apoi povestesc cum am ajuns in Thrinval. Pe masura ce povestesc, retraiesc emotiile de pe drum. La sfarsit adaug: am fost primul om care a pus piciorul pe pamantul dintre tabere. Nu era nimeni acolo. Locul era pustiu. Ca sa spun asta, folosesc o formulare absolut improprie, asa ca il intreb daca a inteles. Pe Ivanov il bufnise rasul. Nu stiu daca asta avea legatura cu reactia mea emotionala sau cu felul in care vorbesc limba rusa, cert este ca adauga:

- Slava Domnului ca nu v-au arestat.

- Nu m-au arestat, zic, amintindu-mi cum s-au purtat cu mine si militarul osetin si ofiterul de informatii.

- Mogli bi (Ar fi putut)…

Incep sa scurm in poseta:

- Va trebuie, desigur, documentele mele…

- Nu in mod sigur, dar in mod evident.

- Apoi ii vine o idee.

- Asteptati-ma un pic aici, sa duc hartiile astea. Dureaza literalmente un minut.

Raman sa-l astept mai departe. Minutul se transforma intr-o ora intreaga, timp in care un alt military a venit la noi (la mine si la santinela), ne-a adus tigari CCCP (am primit un pachet intreg) si mi-a povestit cum au atacat gruzinii baza lor, ca mai multi colegi au fost raniti si cativa au fost ucisi, ca aleea spre dormitoare eera ciuruita de gloante si schije si ca mai multe cladiri au fost distruse.

La un moment dat am aflat ca Ivanov a plecat la Vladikavkaz, cu alti jurnalisti. Facuse, de fapt, singurul lucru pe care putea sa-l faca pentru mine: ii spusesem ca vreau sa vorbesc cu toate partile. Dupa cum aveam sa aflu ulterior, ca sa pot vorbi cu militarii rusi, imi trebuia acreditare pe langa Ministerul Fortelor Armate din Federatia Rusa. In acelasi timp, Ivanov s-a prins ca vreau sa aflu pe bune despre ce vorba in propozitia cu razboiul din Caucaz. A stiut si ca, daca am ajuns pana la ei, chiar pot sa aflu pana la capt despre ce e vorba. Ca orice militar, Ivanov stie ce poate sad ea un om din el la o adica. Dar n-avea cum sa ma ajute decat asa: a taiat-o la Vladikavkaz si m-a lasat de capul meu sa-mi vad de treaba in baza lor militara. Sa priocep adica, singura cum e cu razboiul ala. Cand m-am plictisit de tot, am cerut totusi sa vorbesc cu cineva. M-a luat in primire un maior, care mi-a spus ca, nefiind acreditata, “n-are cum sa-mi organizeze nimic”. Era nervos – cred ca mai curand din cauza ca nu putea sa-mi faciliteze interviul. Maiorul m-a scos din baza militara si m-a dus la “Centrul international de presa” din Thrinval. M-a dat pe mainile unei doamne, Irina Gagloeva, care s-a uitat indoiala la mine, ca la ceva in plus pe care trebuia sa-l ia in primire.

- Stie ruseste?, l-a intrebat pe militar.

- Daca nu-i zici de mama, stie, a venit raspunsul.

Cand a realizat cu adevarat care e situatia, si-a pus mainile in cap.

Cum am venit din Gruzia? Unde mi-e viza ruseasca, m-a intrebat. Nu e, n-au vrut sa-mi dea, eu le-am cerut, dar ei n-au vrut. Si ce-o sa faca acum cu mine, unde o sa stau, ca orasul e distrus, nu sunt case nici pentru localnici. Ma descurc, zic. Incepe sa-mi dea telefoane si la sfarsit se intoarce spre mine: v-am rezolvat, dar numai pentru o noapte. Dupa aia, plecati. Aici nu sunt bine primiti jurnalistii care vin dinspre partea gruzina. Trebuia sa veniti normal, prin Vladikavkaz.

Ce-o fi normal in razboiul asta, nu stiu, cert este ca in Osetia de Sud am ramas o saptamana intreaga. Desi toti oficialii posibili ma dadusera din mana in mana, ca pe un cartof fierbinte si lipicios, pana la urma s-au obisnuit cu mine si chiar am putut sa-mi fac meseria.

Tags: Caucaz, Georgia, Osetia de Sud, razboi, Rusia, Transnistria