Asa arata speranta dupa bombardamentele din Osetia de Sud

In acea prima zi de documentare in Thrinval, primul drum l-am facut la Centrul de Presa, sa intreb unde pot schimba bani si de unde pot cumpara ceva de mancare. Ultima masa fusese in urma cu 20 de ore si déjà vedeam stele verzi de foame. Prima problema s-a rezolvat – banca era, oricum distrusa de bombardamente, dar s-au dat niste telefoane si am fost trimisa undeva la punct fix. In ceea ce priveste mancarea, s-a dovedit ceva mai complicat. Magazinele nu functionau si am fost sfatuita, mai in gluma mai in serios, sa ma adresez la Ministerul pentru Situatii de Urgenta, ca doar acolo pot sa capat ceva. Pana la urma am gasit o alimentara deschisa, de unde am cumparat bomboane de ciocolata, ness si zahar. Paine nu era. M-am intors la “cutia cu ziaristi”, unde am nimerit in plina conferinta de presa. Asa avea sa fie toata saptamana – cate doua pe zi, la 11 si la 2 dupa-amiaza. Oficialii de la masa prezidiului aratau ca oricare altii din lumea asta – la costum, vorbeau calm, cumpatat si… plictisitor. Numai ziaristii erau altfel decat la orice conferinta de presa – curiosi, interesati: cum arata oamenii astia peste care a trecut razboiul. Intr-adevar, nu vezi asa ceva in fiecare zi. Deasupra noastra, tavanul incaperii era mancat de gloante.

Dupa-amiaza, in piata centrala a avut loc un miting. Rusia tocmai recunoscuse independent Osetiei de Sud. Oamenii au sarbatorit cu steaguri si cu focuri de arma trase in aer. Dupa vreo doua ore, pavajul din piata mai avea un strat suplimentar – de cartuse trase. Eu m-am dus la masina postei rusesti, care venise de la Vladikavkaz si distribuia gazete gratuit. Am cerut apa. Am fost luata inauntru, mi s-au dat sa mananc spaghete instant si m-am imprietenit cu Zalina, responsabila echipei de la posta. Masina avea si statie de difuzare radio si transmitea tot felul de saluturi si cantece, ba uneori chiar si stiri. Zalina m-a rugat sa spun ceva la microfon. Am spus ca sunt ziarist din Romania, ca salut poporul osetin si ca le doresc pace si fericire. Mi-am scris textul in rusa, l-am corectat cu ajutorul Zalinei si apoi l-am spus. Am avut foarte mari emotii. Zalina mi-a povestit apoi ca toata lumea din piata s-a intors spre masina, atunci cand am vorbit eu.

Ceva mai tarziu am plecat intr-un sat, la un unchi al Zalinei, ca sa mai iesim un pic din atmosfera razboiului. Am plecat cu o dubita – eu, ea si patru colegi de-ai ei. Dupa ce-am iesit din oras, macar ca n-am mai auzit impuscaturi, am vazut in schimb foarte multe case distruse si tancuri gruzine arse. Am intrebat ce s-a intamplat cu echipajele si, dupa o pauza, unul din baieti mi-a spus ca au fugit pe camp. N-am crezut, dar mi-a fost teama sa intreb mai mult. Am ajuns si la casa lui Suliko, unchiul Zalinei. Cum ne-a vazut, batranul a si vrut sa faca genocid in ograda – tinea mortis sa taie doua gaini. Zalina le-a oprit.

Am mers sa vizitam casa, cu odai mari, curate. Zalina, care era din Osetia de Nord mi-a povestit ca in timpul razboiului, in casa unchiului au venit sa stea militarii gruzini. Cand au plecat, pentru ca le-a placut casa, i-au dat lui Suliko o hartie la mana, astfel incat casa sa nu-i fie distrusa. Am vazut paturile in care dormisera gruzinii – mai multe intr-o odaie, paturi de taran instarit, din fier, cu asternuturi primenite si saltele de puf, umflate si perne mari. Pe una din dusumele era sangele unui soldat care fusese ranit.

Suliko a pus intre timp masa. Pana la urma am mancat castraveti, rosii si am baut vin. Stiind ce se poate intampla, eu am pus din start conditia ca nu pot sa beau “do kantza” (pana la fund). Oricum, dupa mai multe pahare, ideea generala a fost ca Osetia de Sud si Romania trebuie neaparat sa se infrateasca.

Zalina, pregatind masa

La plecare, cineva dintre noi a trebuit ajutat sa ajunga pana la masina – nu eu. Zalina a comentat nemultumita: despre asta am vorbit inca de dimineata, cand a inceput sa bea. Ne-am intors in Thrinval.

Eu, Zalina si un tanc georgian ars. Tancul este in planul doi.

Focurile de arma au continuat pana noaptea tarziu, iar in camera de hotel, care avea o fereastra cat peretele de lata, eu ma simteam ca o tinta vie si tresaream la orice rafala. Am adormit spre dimineata, chinuita de spaima.

A doua zi dimineata, in drum spre central de presa am intrat in vorba cu o femeie, care mi-a spus ca nici ea si familia ei n-au dormit deloc. “Am crezut ca iar au atacat gruzinii”, a spus ea. Am intrebat-o pentru ce a fost razboiul asta. A raspuns: pentru ca Saakashvili e “durac” (nu stiu ce inseamna cuvantul). El seara a iesit la televizor si a spus ca noi toti trebuie sa traim in pace, iar noaptea a inceput sa bombardeze. Aici sunt foarte multe familii amestecate – si gruzini, si osetini. Si eu am multe rude in partea cealalta, in Georgia. Nici nu stiu ce s-a intamplat cu ei. Plang in fiecare zi. Dupa pranz, Larisa, o alta femeie pe care o cunoscusem cu o zi inainte, m-a dus sa-mi arate “podvalul” (beciul) in care a stat in timpul bombardamentelor. Inainte de asta, am fost la casa, din care nu mai ramasese nimic – doar o groapa, caramizi si un lighean. Larisa mi-a spus ca fiul ei canta, dar instrumentul la care canta a ars. Am fost apoi in subsolul unde ea si vecinii ei s-au ascuns. Mi-a aratat salteaua plina de sange pe care a zacut lo vecina care fusese ranita de un proiectil. Plangea, cand mi-a povestit toate astea si mi-a spus ca pana la sfarsitul vietii va avea in urechi bubuitul exploziilor si va vedea imaginile de atunci, din timpul bombardamentelor, cand totul exploda si toata lumea fugea. Mi-a mai povestit de un alt vecin al ei, ucis chiar inainte de a apuca sa intre in beci. A fost lovit in plin. Mainile i-au zburat si matele i-au iesit afara, mi-a povestit Larisa. O fata care era cu ei (o tanara) si-a rupt tricoul, i-a bagat intestinele la loc si a incercat sa-l lege, dar acela s-a sfarsit in cinci minute. Bombardamentele au dorat trei zile, dar mortul a ramas pe loc, ca nu putea nimeni sa iasa sis a-l ingroape. A inceput sa miroasa, si ei au trebuit sa stea in continuare in beci. Cu ei era si o femeie insarcinata, care, dupa ce s-au terminat bombardamentele, a fost dusa la spital si au scos copilul din ea. Mort. Razboiul a ucis nu numai prunci in pantecele mamelor, ci si prunci din morminte. I-a ucis a doua oara.

Sa mergeti la Scoala nr. 5, sa vedeti cum au bombardat acolo, mi-a spus Larisa. In curtea scolii, sunt mormintele unor elevi care au fost ucisi mai demult – acolo este si scoala, si cimitir. Au bombardat si acolo, si corpurile moarte au iesit afara. Ujast (ingrozitor).

In scoala nr. 5, toti trebuie sa fie de nota 5

Am fost la scoala nr. 5. Pe frontispiciul cladirii, muscat de proiectilele de artilerie, atarna, stramba, inscriptia, pictata in culori vesele: “La scoala nr. 5, toti trebuie sa fie de nota 5”. Acolo 5 e nota maxima. La etajul trei al cladirii, ultimul, prin acoperis se vede o bucata de cer si cateva barne strambe. Din gavanul gol al al unei ferestre poti sa vezi si cimitirul – in care unele morminte au lungimea mai mica de un metru, pentru ca acolo sunt ingropati copii. Razboiul si-a luat si de data asta prada in vieti care n-au apucat sa inceapa – cateva morminte sunt foarte proaspete. Incercand sa ies din cladire, am nimerit in ceea ce trebuie sa fi fost cabinetul medical. Pe patul schiop de un picior, si pe jos, erau bucati de daramaturi, dar pe unul din pereti ramasese atarnat un afis, care facea reclama pentru ceva vitamine ce intaresc sistemul imunitar. Si sloganul publicitar zicea asa: “Este copilul dvs. suficient de aparat?”.

Tags: Caucaz, Georgia, Osetia de Sud, razboi, Thrinval