Bine v-am regasit la o noua adresa a blogului Reporter Special. A trecut ceva vreme de cand n-am mai scris, si nu din vina mea.
In urma cu o saptamana, intr-o vineri seara, cotrobaiam in geanta, fara sa ruesesc sa gasesc la timp mobilul care suna intr-o veselie. Doar ce facusem piata. Mi-am pus geanta pe o taraba si am inceput sa scociorasc in ea cu metoda. Intre timp telefonul se oprise. A reinceput sa sune exact cand l-am gasit si am raspuns inainte sa vad cine ma cauta. Era un coleg. M-a anuntat ca la Thrinval a avut loc o explozie, care a ucis 11 oameni. O masina care fusese confiscata pentru verificari a sarit in aer in apropiere de cartierul general al fortelor ruse de mentinere a pacii. Colonelul Ivan Petrik, seful de stat major, se afla la birou si lucra, atunci cand a fost spulberat. Alaturi de el au murit maiorii Igor Kukarin, Ravili Kolcin, Egor Kuzmin, sergentul major Pavel Kurkin, sergentii Aleksabdr Durkin, Viaceslav Horos, Serghei Baklaev, caporalul Serghei Surulia si soldatul Marat Asfandiarov.
Au fost raniti maiorul Serghei Bolociaev, fruntasii Viaceslav Kilincenko si Serghei Popov si sergentii Vladimir Popov si Ivan Soldatenko.
As fi vrut sa public si pozele si ceva mai multe date despre victimele atentatului. Din pacate nu a fost posibil – armata rusa nu publica pozele militarilor morti in lupta; se considera ca acesta ar fi un semn de slabiciune. Interdictia aceasta tacita dateaza din vremea Razboaielor Cecene, cand mortii erau uneori si cu zecile intr-o zi.
Ceea ce pot insa spune este ca, exceptand ofiterii, toti ceilalti (subofiteri, gradati si soldati) au in jur de 20 de ani. In Federatia Rusa serviciul militar este oligatoriu si dureaza doi ani, iar tinerii sunt luati in armata imediat ce termina liceul, adica la 18 ani. Care arata asa cumse vede mai jos. Ei sunt bestiile care trebuie ucise. Pentru Dumnezeu, domnilor decidenti politici, care planificati razboaie, uitati-va bine la chipurile lor, ganditi-va ca asa arata si baietii domneavoastra si intrebati-va daca acestia chiar ar trebui omorati.
3 octombrie a fost o zi in care pamantul Osetiei si-a cerut inca de dimineata tainul de sange. La ora 6.30, intre satele Kvanceabeti (gruzin) si Armaz (osetin) s-a produs un atentat (tot cu masina-capcana), care a avut drept tinta masina sefului administratiei raionului Leningrad, Anatoli Margiev. Soferul si unul dintre pasageri unei alte masini care trecea pe drum au fost raniti.
Doua zile mai tarziu, pe 5 octombrie, in regiunea Nikozi, a fost ucis intr-ul schimb de focuri, Vaduda Mihailovici Nutzerhanov, in varsta de 39 de ani, muncitor al companiei „Cecenstroi” (Companie de constructii care ajuta la refacerea regiunii; cecenii ii considera pe osetini un fel de veri, in orice caz un popor inrudit si din acest motiv i-au ajutat foarte mult, atat in timpul razboiului cat msi dupa aceea, la refacerea regiunii).
In ziua urmatoare, pe 6 octombrie, un dispozitiv artizanal a explodat in apropierea unei coloane de blindate ale fortelor armate ale Federatiei Ruse. Nu au fost, din fericire, victime.
Toate astea imi amintesc de o intalnire avuta la Crucea Rosie putin inainte sa plec din Osetia de Sud. Trebuia sa ies din zona de conflict, viza ruseasca nu aveam si urma sa trec in Georgia, din nou peste linia frontului, expunandu-ma inca odata pericolului de a fi impuscata. Pentru a reduce acet risc am fost sfatuita sa ma adresez la Crucea Rosie, sa ma treaca ei in Georgia, cand ar fi avut primul transport incolo. Oficialul cu care am vorbit se numea Mahomed si era din Ingusetia, o alta zona zbuciumata a Caucazului. I-am spus ca vreau sa plec pe 1 sau 2 septembrie, pentru ca vreau sa prindm inceputul anului scolar – si i-am si explicat de ce: am transmis prima corespondenta din Thrinval cu impuscaturi pe fundal si vreau sa o transmit pe ultima pe un fundal de voci de copii care se joaca. Vreau, i-am spus lui Mahomed, sa inchei asa: „Nadajduiesc ca aceasta este ultima corspondenta de razboi care se mai transmite vreodata din Thrinval” (asa am si facut, de altfel). Mahomed a zambit si mi-a spus: „N-o sa fie”, iar eu i-am raspuns: „Stiu. Dar trebuie macar sa incercam”. Un alt prieten, de aceasta data de aici din Romania mi-a spus foarte detasat: “Stii, criza asta economica n-o sa se rezolve asa, simplu. Intotdeauna in astfel de situatii reasaezarea nu se poae face decat prin forta”, iar eu nu ma gandesc decat la Transnistria. Dumnezeu sa ne ajute pe toti!
