Cu Alexandru Caraman ne stim de 16 ani, dar el n-ar recunoaste in ruptul capului ca suntem atat de batrani. Prin ’92, eu eram un copil care se juca de-a corespondentul de razboi (aveam 20 de ani atunci), iar el era barbat in toata firea si – pot acum sa dezvalui – ochii verzi si frumosi ai lui Caraman ma predispuneau la oarecare visare. Atunci domnia sa purta titulatura, in acelasi timp blamanta si importanta, de „vicepresedinte al guvernului separatist de la Tiraspol”. Respectiv, era un personaj in acelasi timp negativ si principal al povestii. Am cateva amintiri cu el, din acele zile intunecate chiar si atunci cand afara era soare, din acele zile incarcate de durere si spaima.

Amintirile

Mai intai, niciodata nu mi-a refuzat un interviu. Atunci, cand era greu, niciodata nu s-a codit sa ma primeasca. Imi raspundea la cele mai delicate intrebari. Mai tarziu aveam sa-mi dau seama si ca nu m-a mintit niciodata. Si inca ceva: atunci, in timpul razboiului, imi era frica sa merg pe strada, pentru ca eram romanca si nu vorbeam ruseste deloc. Puteam fi linsta sau puteam fi arestata, ma prevenisera despre asta chiar de la Verhovnovo Soveta. Odata am si fost retinuita, de beretele negre. In schimb, in biroul lui Caraman nu m-am simtit nicicand in pericol. Nu mi-a fost frica nici o secunda. Cei mai tineri, care n-au prins razboiul, n-au cum intelege cat de mult reprezinta asta pentru mine – afara, undeva, nu departe, la Nistru, se tragea cu arma, iar eu eram in siguranta si intrebam „un dusman” despre chestiunile politice din cauza carora se tragea cu arma. Iar el imi raspundea, molcom. In acele zile, la Verhovnova Soveta era felul acela de agitatie specific unei revolutii sau unei schimbari bruste de regim politic – pe culoare alergau oameni, numai in camasi, descheiate la gat si cu manecile suflecate; totul era urgent si totul era grav.

O poza facuta la tancul din Tiraspol. Poza facuta in timpul razboiului n-o mai am – am rupt-o demult, cand m-am despartit de baiatul care m-a fotografiat; acum imi pare rau.

Tot Caraman mi-a aranjat si interviul cu Antiufeev, seful serviciului de securitate, MGB. A dat telefon, a spus cine sunt, ce vreau, a explicat si ca nu stiu ruseste (pe atunci nici un cuvant; acum tot nu stiu, desi unora li se pare ca as sti) si, cand a inchis, s-a uitat la mine cu un licar in privire, mi-a zambit si mi-a spus: „Sunteti datoare” – nu mi-a vorbit niciodata altfel decat cu „Dumneavoastra”, desi eram foarte tanara fata de el.

Anii au trecut, conflictul din Transnistria a inghetat, iar in Bucuresti au am terminat un master cu o denumire care cam sperie (Studii de Securitate), dar care nu ma ajuta cine stie ce sa pricep ce vor sa faca sefii acestei lumi complicate in care unii mor de foame iar altii arunca banii pe arme. In toamna lui 2005 m-am intors la Tiraspol. Orasul se schimbase, iar pe mine m-au napadit amintirile si lacrimile cand am revazut tancul din centru, pe care ma fotografiasem in zilele razboiului (acum n-as mai putea sa ma urc acolo). Seara m-am cazat la hotel si a fost cu aventuri, ca mi-au batut unii la usa in toiul noptii, am deschis si ei nu mai voiau sa mai plece; eu m-am speriat strasnic si le-am zis ca ma duc la Militie. Dupa asta au plecat.

A doua zi dimineata l-am sunat pe Caraman. Trecusera 12 ani. Cand a auzit cine sunt, i-a sunat bucuria in voce, iar eu pentru prima oara am vazut in el omul si nu separatistul. A fost scurta intalnirea noastra. La sfarsit ne-am fotografiat impreuna, iar eu i-am darit o insigna cu steagul Romaniei. Mult mai tarziu si dupa ce-i cerusem in mod repetat eu aveam sa primesc de la el doua insigne cu steagul Transnistriei. Le mai am si acum si nu am de gand sa le fac cadou nimanui, desi am fost adesea rugata sa fac asta. Atunci Caraman a dat dispozitie doamnei de la Biroul de Presa sa ma ajute cu tot ce am nevoie si astfel am putut sa-mi scriu pozele pe CD de la calculatoarele lor, ca nu mai aveam loc in memoria aparatului.

Caraman citind un interviu cu el, publicat de mine in Atac si explicandu-mi ca i-am scris gresit functia.

Pe Caraman il revad calm, intr-o mare de emotii, care se agita in jurul lui. El ramane linistit si-mi explica problemele politice cu rabdare si cu un umor specific moldovenesc, chiar daca asta inseamna sa faca haz de necaz. E exact opusul meu, care sunt o emotiva. Poate de asta, sau poate de dragul trecutului, nu se intampla niciodata ca eu sa trec prin Tiraspol si sa nu-l caut. In biroul lui mi se pare ca timpul are intotdeauna rabdare, ca si interlocutorul meu si ca sunt iar tanara, intreband „inamicul” despre chestiunile politice care ne despart si ne fac sa purtam razboi unii cu altii, in vreme ce afara oamenii alearga, imbracati in camasi descheiate la gat si cu manecile suflecate, sa rezolve treburi importante si urgente.

Axioma

Pentru Alexandru Achimovici Caraman este, cred, tipica o fraza pe care mi-a spus-o mai de curand: „Nu te grabi niciodata sa executi prima comanda a ofiterului, ca dupa ea va veni a doua, care sa o anuleze pe prima”. E un analist bun – de altfel e candidat in stiinte, a terminat masterul la Academia pentru Servicii de Stat de pe langa Presedintia Federatiei Ruse. Mi-a spus, nu demult, si il cred, ca in partea asta de lume n-o sa vina pacea cata vreme in Marea Neagra NATO si Rusia or sa se uite una la alta prin vizoarele navelor de razboi.

Odata l-am intrebat ce e cu armele de distrugere in masa din Transnistria – sunt sau nu sunt? Intai mi-a explicat ca acum exista sateliti asa de puternici ca pot sa vada si numarul unei masini, iar daca in Transnistria ar fi arme nucleare, lucrul asta s-ar vedea din Cosmos. Apoi, a completat: „Noi aici, in Transnistria, avem o singura arma de distrugere in masa, care e, asa, foarte puternica. Sunt coniacurile noastre, facute de Kvint. Care gusta din ele ramane capturat pe veci”. Caraman doar mi-a spus asta – nu mi-a si demonstrat-o. Am avut prilejul sa constat adevarul afirmatiilor sale la onomastica lui Andrei Gheorghevici Hropotinski, profesor la Universitatea din Tiraspol. Coniacul Kvint a fost dulce, m-a luat de cap repede si, desi am baut destul, a doua zi nu mi-a dat „pahmelie” (mahmureala). Recunosc, as mai incerca. Deci, Caraman a avut dreptate. In matematica se spune ca o propozitie adevarata care este doar enuntata, nu si demonstrata se numeste axioma. Asadar, axioma lui Caraman este aceasta: „Coniacurile Kvint sunt cele mai eficiente arme de nimicire in masa. Cine le gusta ramane capturat pe veci”.

Si, odata ce am enuntat „Axioma lui Caraman”, nu-mi ramane decat sa inchei si sa ma pornesc spre Tiraspol, penttru ca imi expira acreditarea si trebuie sa-mi fac alta noua. Asa ca mi-am luat concediu de la radio, ca sa-mi pot petrece cateva zile linistite in orasul acela linistit si, de ce nu, sa-mi reintalnesc cativa vechi prieteni cu care sa probez inca odata adevarul enuntat de „Axioma lui Caraman”. Iar daca n-o sa fie coniac Kvint, poate sa fie si bere – din aceea neaparat Kuler. Si mai vreau, desigur, sa iau lectii de rusa ca poate-poate invat totusi ceva si sa ma plimb mult pe malul Nistrului, unde la vremea asta a anului frunzele mor cu mai multa melancolie decat in alte parti.

Tags: Alexandru Caraman, Kvint, razboi, separatisti, Tiraspol, Transnistria