In zilele cat am stat la Tbilisi, Alexi incerca din cand in cand sa-mi zica, tot timpul cu aceleasi cuvinte, pronuntate rar:
- Tu, Mihaela, ai fost intr-un vid informational, timp de o saptamana.
De fiecare data si eu raspundeam la fel – parca eram niste roboti:
- Ce vid informational, Alexi? Am avut informatie – case daramate, oameni distrusi, totul in jurul meu era informatie. Informatie, intelegi?
Imagini din ceea ce ei numesc “teatru de operatii” – de fapt din orasul Thrinval si din imprejurimi
Imi venea sa-l iau de haine si sa-l zgaltai.
Foarte repede, Alexi mi-a facut cunostinta cu un prieten al lui, militar. Facea parte din Spetsnaz. Luptase in razboi, in prima linie – oamenii ca el se numesc “peredavaisic”. Se intorsese acasa de curand. Ne-am intalnit pe seara, in penumbra zidurilor uneia din multele biserici din Tbilisi. Nu i-am stiut numele, am refuzat oricum sa-l aflu si n-as putea spune cum artata, pentru ca am evitat sa-l privesc in fata. Imi protejez sursele, uitandu-le.
Ne-am asezat pe o bancuta. Omul vorbea privindu-si mainile, punand incrancenare scrasnita in fiecare cuvant. Ca atunci cand apasa pe tragaciul automatului, aruncand intr-o secunda zeci de gloante aducatoare de moarte.
“Razboiul a inceput din cauza ca armata rusa a atacat satele gruzine. Armata rusa si armata osetina sunt totuna. Ei stiua ca noi n-avem cum sa nu-i atacam daca ei continua sa impuste. Noi le-am spus: <prekratite ogoni> (opriti focul), le-am spus de mai multe ori, dar ei au continuat.
Primele ciocniri au fost intre grupele din Spetsnaz. (Aasa fiecare cuvant de parca ar infige si ar rasuci un pumnal in inima unui dusman nevazut. De fapt, vorbele se infig in inima mea si atat. Eu suint singurul “dusman” de fata. Unul care venea din Thrinval si vazuse ce poate face incrancenarea). Apoi ei au venit peste noi cu aviatia. Aviatia gruzina este foarte putin numeroasa si neexperimentata. Ei (rusii) au aruncat <kasetnaya-bomba>. Imaginati-va o bomba de avion care, atunci cand ajunge la sol, imprastie sute de mici jucarii dragalase, ca niste casete de cadou. Casetele au o panglica de care, atunci cand tragi, explodeaza. Cel care tine in mana asa ceva ramane ori fara maini, ori fara fata”.
Una din foarte multele biserici din Tbilisi
I-am cerut militarului sa ma duca sa stau de vorba cu un asemenea mutilati si mi-a spus ca nu au fost cazuri de oameni raniti, pentru ca s-a anuntat la televizor ca au fost aruncate “kasetnaya-bomba” si populatia, fiind prevenita, nu a atins obiectele explozive. Eu adusesem cu mine din Thrinval o halca de proiectil de artilerie, lunga de aproximativ 20 de cm si grea cam de un kilogram. O bucata care ar fi putut foarte bine sa curme o viata, atunci cand suiera, incinsa, prin aer. O bucata de moarte, reala, nu povestita si nu aratata in fotografii.
Trecuse ceva vreme de cand il ascultam pe militarul gruzin. Inserarea murise dupa o scurta agonie si peste noi coborasera valurile de bezna ale unei nopti fara stele. Barbatul continua sa povesteasca:
“Mai multi jurnalisti au fost ucisi cu automatele”.
Replic, pe un ton neutru, ca in mod obisnuit jurnalistii care merg pe front ajung intre tabere si uneori sunt impuscati. Asa mi s-a intamplat si mie, in timpul razboiului civil din Moldova, cand am nimerit noaptea pe un drum si ambele parti au inceput sat traga una in cealalta pentru ca vazusera ceva miscand.
Explic toate astea aproape didactic. Am toata compasiunea pentru colegii care si-au dat viata in numele demersului nobil de a afla si a spune adevarul si mai stiu si cata groaza poate trai un civil atunci cand este sub foc, in razboi. Cu toate astea nu pot ingadui nimanui, chiar daca o face din credinta si din dragoste pentru tara lui, sa-mi exploateze sentimentele.
Imi amintesc ca multi moldoveni care au luptat in 1992 mi s-au plans ca miscarile gru1pelor de lupta erau stiute din timp si intreb daca, dupa parerea lui, rusii au avut, in timpul razboiului, informatii despre planurile de actiune ale gruzinilor.
“Da, raspunde militarul, s-au dat si informatii si pentru asta acum, dupa razboi, au fost arestati unii ofiteri din Statul Major. Dar mai alers, spune, noi am pierdut razboiul (Dumnezeule, ce-ar fi insemnat sa-l castige, ma intreb) pentru ca nu au avut tehnica de lupta. Avem nevoie – imi spune toate astea, de parca ar transmite un mesaj, iar mie mi se face rau – de tehnica blindata, de aviatie si de complex de rachete (pentru cei care nu stiu: toate acestea sunt necesare pentru organizarea ofensivei, nu a defensivei). Daca Vestul ni le da pe acestea, continua militarul, ei (separatistii) vor fi foarte nesanatosi”.
Locul unde va salasui frica
Toata discutia asta despre razboi si despre ucideri, purtata in intuneric, langa zidul unei biserici seamana cu o spovedanie – cu una care nu aduce iertarea – sau cu o exorcizare, care, in loc sa alunge demonii, strange si mai multi.
Ii cer sa ma duca acolo unde s-au purtat luptele, si ma refuza – nu are nici posibilitatea, pentru ca este consemnat in oras, nici “jelanie” (dorinta).
Vrea sa stie daca mai am sa-l intreb ceva, si interogatia tasneste inainte sa pot face ceva s-o opresc:
-
Ce-o sa fie mai departe?
-
Mir ne budet. Tam budet vsegda strah. (N-o sa fie pace. Mereu acolo va salasui frica).
Ii multumesc lui Dumnezeu ca noaptea surda si oarba imi ascunde tulburarea. Interlocutorul meu completeaza, dupa o pauza:
-
Frica de bombe, de impuscaturi.
Mai stam o vreme pe banca, tacuti, toti trei, eu, Alexi si prietenul lui militar. Apoi, fara legatura cu orice altceva, decat poate cu faptul ca ne aflam la o biserica, omul care luptase in razboi spune:
“Este scris in Biblie ca Dumnezeu isi va intoarce fata de la poporul Sau, pentru multimea pacatelor acestuia, iar cand poporul se va pocai si se va intoarce catre Dumnezeu, atunci va avea biruinta in lupta”.
Unul din beciurile unde s-a adapostit populatia civila osetina, in timpul razboiului din august. Pe ultimele trei trepte este sange uscat, pentru ca acolo a fost adusa si o femeie ranita grav
Eu imi aduc aminte de mai multe lucruri in acelasi timp. Mai intai, ca “Buna ziua” in gruzina se zice: “Gamargioba”, ceea ce inseamna “Sa ai biruinta”. Apoi, imi amintesc de predica in osetina, despre indurarea Domnului si despre incercarile pe care El ni le da, ca sa ne intareasca dragostea si credinta. Si inca despre faptul ca demult am scris ca intotdeauna ucidem in numele iubirii. Si uneori in numele lui Dumnezeu.
-
Ona verushceaya? (Este credicnioasa?) il intreaba militarul pe Alexi, ca si cand n-as fi fost de fata.
De foarte departe, raspund ca da. Sunt secatuita de orice putere. Si de lacrimi, si de putere.
Ne ridicam de pe banca si pornim catre luminile strazii si statia de metrou. Pe peron, prietenul lui Alexi intreaba:
-
S-o conducem?
Din nou ca si cum n-as fi fost de fata, sau ca si cum n-as fi in drept sa hotarasc pentru mine insami. Raspund ca nu trebuie. Militarul zambeste pentru prima data de cand l-am intalnit.
-
Tocino?
-
Tocino.
(“Tocino” inseamna sigur).
Vreau sa raman cat mai repede doar cu mine, sa-mi strang gandurile laolalta, in ceva cu inceput si sfarsit.
Ne despartim, stiind amandoi ca urmatoarea data cand ne vom revedea, daca acest lucru se va intampla, vom fi de parti opuse ale armei, pentru ca la primul semn de agravare a situatiei in Caucaz, voi fi inapoi in Osetia, ca sa povestesc razboiul de sub bombardamente si impuscaturi.
Afara din metrou, strada neluminata de la periferie mi-a imbratisat impasibila pasii, cum strangi un prunc pe care-l sugrumi dupa a doua respiratie. Stele nu se vedeau atunci pe cerul Gruziei.