In ziua urmatoare paraseam Georgia. Atunci, pe drumul de intoarcere catre tara mea am scris sfarsitul povestii. Iata cum:
Scriu aceste randuri intr-un autobuz care goneste catre Trabzone. Am lasat in urma Caucazul, dar nu si nelinistile lui. Povestile pe care le-am aflat acolo continua sa ma apese si, ori de cate ori amintirea lor se contureaza mai prezenta, lacrimile isi fac si ele aparitia – musafiri nepoftiti, provocandu-mi momente stanjenitoare, mai ales cand ma aflu in public.
Incerc sa privesc toata aceasta experienta ca pe o colectie de date sociologice si sa pun pe ea o concluzie stiintifica. O concluzie de master in Studii de Securitate. Nu pot. Razboiul este o dezlantuire necontrolata si devastatoare a naturii umane, similara unor fenomene cum sunt cutremurele, uraganele, inundatiile, incendiile. Ca intotdeauna cand baerele raului se dezleaga, primii jertfiti sunt cei slabi – femeile, copiii batranii. Calai n-am gasit in Caucaz – doar un sir nesfarsit de victime si o lipsa totala de sens in ce s-a intamplat.
Nici un fel de obiectivitate nu se afla in demersul meu – doar nesfarsita durere cu care am scris
POVESTEA.
= SFARSIT =