De cand l-am cunoscut de Burgudji mi-am dorit sa merg la Comrat prima oara cu el. Sa-mi explice ce e Gagauzia, ce fel sunt gagauzii si sa-mi povesteasca. “Po-tihoniciko”, asa cum stie el. Sa facem impreuna un proiect, in care sa vindem publicului Gagauzia ca pe un tinut exotic, depozitar al unei culturi stravechi. “Nu s-a primit”, cum se spune pe aici. A fost sa merg acolo singura, cu inima apasata de o teama nedefinita — pentru mine si pentru prietenul meu care fusese acuzat pe nedrept. Iata-ma in marsrutka plina de oameni ce vorbeau o limba din care nu intelegeam decat rarerele cuvinte rusesti strecurate, indreptandu-ma spre Comrat. Se insera cu repeziciune, iar pe mine ma durea foarte tare un picior. Nu puteam sa misc nici in stanga, nici in dreapta, inghesuita pe scaunul stramt, intre bagajele mele si bagajele altora. Dupa cateva ore de chin, am ajuns in starsit in capitala Autonomiei Gagauze. Un taxist care mi-a luat o multime de bani si nu mi-a dat nici bon, m-a dus la cel mai ieftin hotel din oras: Medelean. M-am cazat intr-o camera fara apa calda, dar mi-am aranjat ca de a doua zi sa stau in gazda, mai ieftin un pic si mai confortabil decat la hotel.Receptionera vorbea intr-un fel care aveam sa descopar ca este caracteristic tuturor gagauzilor: cald si pronuntand cu grija fiecare cuvant. O girja care este de fapt nu pentru cuvinte, ci pentru cel caruia i se adreseaza aceste cuvinte. Asta mi-a amintit de Burgudji – pe el l-am auzit prima data vorbind asa. Mi s-a facut asa de dor de prietenul meu lovit de nenorocire, ca-mi venea sa arunc cat colo, intr-o parte si-n alta tot ce este pe pamantul acesta, ca sa-l gasesc. Asa cum arunci pe jos lucrurile dintr-un dulap sau birou in care este dezordine. Nu mai aveam nici o veste de la el de mai bine de o luna – nici macar pe mail.A doua zi dimineata m-am trezit foarte devreme si a trebuit sa astept sa se faca ora sa cobor la receptie. Spre fereastra care se lumina treptat veneau mereu stoluri de pasari negre, ca niste presimtiri intunecate. Am baut o cafea slaba in barul hotelului, mi-am lasat lucrurile la noua gazda si am plecat sa descopar orasul. De fapt sa caut urmele povestii cu garajul in care moldovenii spun ca ar fi descoperit arme. Cautand strada Gogol, am trecut pe langa cimitir – am vazut pietrele funerare cu fotografii de barbati foarte tineri, unii in uniforme. Si aici, ca si la Nistru, la inceputul anilor ’90 a muscat razboiul. Asta e semnul — pietre funerare cu fotografii de barbati tineri pe ele. Am vazut asta si in Osetia.

Baskanul instant

Am gasit, in sfarsit, strada Gogol si am vorbit cu unul dintre vecinii locatiei in care politistii spun ca ar fi “depistat un arsenal impunator de arme”. Omul mi-a spus, cu indoiala, ca a vazut politistii venind cu “doua masini usoare” in ziua in care s-ar fi desfasurat pretinsa “operatiune speciala”. Atat si nimic mai mult, pentru ca cei de pe aici nu au cine stie ce incredere in straini. E bine si atat. M-am intors in centru, la baskanat. Am mers la serviciul de presa, am spus cine sunt si ca vreau un interviu cu dl. Mihail Formuzal, baskanul. Domnia lui a reusit sa ma inspaimante teribil, pentru ca m-a primit imediat. Eu nu eram pregatita deloc – nici cu intrebari formulate in rusa si nici cu problematica stapanita ca lumea. Ceea ce i-am si spus, asa ca am fost programata pentru sambata, la ora 9 dimineata. Baskanul mi-a cerut sa-i trimit si intrebarile pe mail, ca sa se poata pregati – cei de prin partea asta sunt foarte temeinici; nu au obiceiul sa duca jurnalistii cu vorba, dar vor sa stie dinainte cu ce carti joaca adversarul. Eu nu am nimic impotriva acestei practici, pentru ca stiu ca asa interviurile ies bine. Dupa ce am scapat de baskanul instant, m-am dus la Internet sa fac intrebarile.

Mihail Formozal, baskanul Gagauziei 

In ciuda stradaniilor mele de a ajunge acasa pe lumina, am terminat undeva dupa ora noua seara si am ajuns acasa catre ora 10. Gazda mea isi pierduse orice speranta sa ma mai revada, dar pentru orice eventualitate lasase lumina aprinsa in curte. S-a bucurat de parca ar fi regasit pe cineva pierdut in pustietatea Polului Nord. Mie imi canta sufletul de bucurie pentru un motiv mult mai intemeiat decat acela ca reusisem sa gasesc adresa la care locuiesc: dupa atata timp de tacere, Burgudji imi scrisese in sfarsit. Stia ca fusesem la Chisinau si voia sa afle ce facusem pe acolo. Si, ca de obicei, daca sunt bine sau am nevoie de ceva? Eu, la Chisinau, incercasem sa ma misc cat mai incet, sa nu fac valuri, dar se vede treaba ca nu-mi prea iesise, dat fiind ca valurile ajunsesera pana la Moscova, unde este el acum. Mi-a venit sa rad si sa plang in acealsi timp, cand am vazut mailul. Mult mai tarziu, m-am intrebat ce ar trebui sa simt eu, super-jurnalistul obiectiv, fata de un om pe care toti cei din lumea mea il condamna apriori, dar care, indiferent unde si in ce situatie se afla, atunci cand am nevoie de el se iveste si-mi acorda ajutorul. Inca n-am gasit un raspuns la aceasta intrebare.In orice caz, lui Vanya i-am scris ca sunt in Comrat si ca ma bucur tare sa am vesti de la el – ceea ce era cum nu se poate mai adevarat. Burgudji imi scria ca pot sa iau legatura cu sora lui si cu un prieten, Vanya Kilcik, dar nu-mi dadea nici un numar de telefon la care sa-i pot gasi. Despre Kilcik aveam un indiciu vag, ca-l pot gasi “pe langa autogara”. Ma si vedeam dand ture de jur imprejur, ca sa-l gasesc pe Ivan Feodorovici. Mai tarziu am inteles ca Burgudji nu ar fi vrut sa-mi dea numerele lor de telefon stiind ca sunt ascultate de SIS si nu ar fi vrut sa intru si eu pe listele lor. El a contat pe faptul ca o sa ma duc, normal, in singurul bar de langa autogara si o sa intreb de Kilcik. Ideea nu mi-a venit, asa ca Ivan Gheorghevici a trebuit sa-mi dea numerele de telefon. Am simtit dupa vocea lui ca era tare multumit, dar n-am avut ce sa-i fac. La moment nici nu mi-am dat seama ce l-a suparat in halul ala. In orice caz, tot in aceeasi zi am mai facut una oabla. Serviciile de informatii din Moldova o tot tin una si pe aceea – ca a incercat cineva sa-l asasineze pe Iurie Rosca, vicepresedintele Parlamentului de la Chisinau. Ideea e ca in apropierea campaniei electorale omul trebuie sa-si faca imagine cumva si, cum realizari politice nu prea are, s-a gadint sa apeleze la sectia imagini clandestine dar eficiente, din SIS. Cei de la Partidul Popular Crestin si Democrat au mai facut asta odata, atunci cand dl. Cubreacov s-a rapit singur si a spus ca a fost sechestrat in Transnistria. Pe dl. Cubreacov, la cum arata la momentul respectiv, l-as fi rapit si eu, oricum – cel putin odata, dar preferabil de mai multe ori. Acum nu mai stiu cum arata. In tot cazul, acum e scandal mare, ca au incercat sa-l omoare pe Rosca. A fost publicat chiar si numarul de telefon al kilerului, ceea ce este total fara precedent – niciodata serviciile speciale nu dau publicitatii un numar de telefon pe care l-au interceptat. Si, daca, am vazut eu, intins pe toate paginile ziarelor numarul de telefon al presupusului asasin, ce m-am gandit: m-am dus la punctul de convorbiri telefonice si am sunat, sa vad cine-mi raspunde. Nu mi-a raspuns nimeni – ucigasul nu era, momentan disponibil.In aceeasi seara m-am intalnitcu Kilcik, care a fost de la bun inceput foarte prietenos – doar ma recomandase Vanya, prietenul lui. Eu ma tem de oameni straini. Poate sa para paradoxal, dar asa e. In trecut m-am ocupat de subiecte legata de crima organizata, si am mai patit una-alta, asa ca atunci cand ma intalnesc cu cineva strain, instinctiv sunt pregtita pentru ce e mai rau. Kilcik e un tip deschis, si cu un fizic ingrijorator. Mi-a potentat temerile atunci cand mi-a spus ca meseria mea e periculoasa si cand nu m-a lasat sa-l fotografiez. A doua zi urma sa ma duc cu el, sa-mi arate garajul unde politistii spuneau ca au gasit arme si ce mai ramasese din apartamentul lui Burgudji, dupa ce facusera perchezitie politistii in el.Si daca nu e Kilcik?
    

Vanya Kilcik, pe care l-am suspectat degeaba ca… nu e Kilcik. Era.

Peste noapte, am fost singura in toata casa – gazda mea lucra in schimbul trei. Inainte de culcare, probabil neavand ce face, mi-am facut ganduri negre. Dupa atatea povesti cu ucigasi si teroristi – ma gandeam: daca, totusi, Kilcik are intentii rele? Dar daca nu e Kilcik? Daca i-a luat locul, cine stie cum, cineva din SIS si maine o sa patesc ceva – o sa fiu arestata, sau chiar batuta? Stiam de la bun inceput ca de omorat, moldovenii n-au cum sa ma omoare – costurile politice ar fi prea mari si obiectivul nu de ajuns de important. La Moldova lucrurile merg asa: s-a descoperit ca a fost o inscenare in cazul Burgudji – da, ladna (bine). Cam asta. Deci, mi-am facut eu socoteala, maximum ce puteam pati era sa mananc o mama de bataie si sa trag o spaima ca lumea, alaturi de multe altele pe care le-am tras intr-o viata intreaga in care de felul meu am tot incercat sa ma duc unde e mai rau. Cu aceste ganduri frumoase am adormit, dar macar a doua zi dimineata m-am trezit cu o dispozitie mai buna. Kilcik m-a sunat, m-a recuperat de la Internet, am luat-o si pe Sofia, sora lui Burgudji si am mers la “locul operatiunii speciale”. Prezenta Sofiei m-a linistit. Oricum, ma linistise si faptul ca, dupa ce m-a intrebat cum am dormit si i-am raspuns ca mi-a fost frica, pentru ca peste noapte am fost singura, Kilcik a rectionat previzibil: “trebuia sa ma chemi pe mine”. Pentru mine a fost semnul ca omul are reactii normale, deci nu ascunde nimic.

Cheile de la garaj, Sofia nu le avea, asa ca n-am putut sa ne uitam decat pe dinafara. In mod evident, garajul nu mai fusese folosit demult – broasca era ruginita. Usa fusese deschisa cu chei potrivite, nu prezenta urme de fortare. M-am apucat sa fotografiez, dar am ramas fara baterii. Kilcik s-a dus sa-mi cumpere altele, abandonandu-ma la fata locului, pentru ca nu puteam sa merg repede – schiopatam de un picior. S-a intors cu bateriile, iar eu l-am intrebat cat trebuie sa-i dau. “A gde vasi mesok?” (Sacul cu bani unde e?), m-a intrebat in gluma.

 

Perchezitie facuta cu salbaticie

Mi-am continuat munca, apoi am urcat la apartament. Burgudji, care a fost nu stiu ce fel de sef mare in timpul regimului separatist, avea o casa foarte simpla, la fel cum simplu e si el. Mobila nu era scumpa, dar se vedea ca totul fusese ales cu grija si decenta, pentru ca toate lucrurile acelea sa insemne un camin. Acum nu mai insemnau nimic. Politistii care facusera perchezitia se comportasera salbatic, de parca ar fi vrut sa ucida sufletul lui Burgudji care salasuia in toate lucrurile acelea alese cu drag. Stricasera de dragul de a strica, intr-un loc smulsesera tapetul de pe pereti, in bucatarie scosesera chiuveta din tevi si sparsesera zidul, peste tot erau haine si hartii aruncate unele peste altele. Usa de la intrare fuse sparta, dar pe dinauntru — politistii intrasera pe fereastra. Cu o seara inainte, femeia la care trasesem in gazda mi-a spus, despre sotii Burgudji: «Oni bili oceni pastradavsii» (Au suferit foarte mult). Tot orasul si-i aminteste cu respect si cu caldura pe Ivan Gheorghevici si pe sotia lui, Ivanka. Sofia, sora lui Ivan Gheorghevici avea sa-mi povesteasca mai tarziu, ca nevasta lui Burgudji, intr-una din multele perioade cand el a fost arestat, a fost nevoita sa se mute la Tiraspol si sa coasa lenjerii de pat, pentru ca sa aiba din ce trai, iar lui sa-i poata trimite mancare si medicamente la inchisoare.

Apartamentul lui Ivan Gheorghevici, ravasit, dupa perchezitia facuta cu salbaticie de politistii moldoveni

Doar ce am coborat din scara blocului unde se afla casa lui Ivan Gheorghevici, ca el l-a si sunat pe Kilcik. Dimineata fusesem la Internet si scrisesem un post pe Reporter Special, din care, cumva, razbateau spaimele mele de peste noapte. Cum Ivan Gheorghevici nu are nevoie de multe cuvinte ca sa ma inteleaga, a priceput despre ce e vorba si a sunat, sa vada daca totul e in regula. M-a cerut la telefon si m-a intrebat cum imi e. I-am spus ca sunt bine. A mai vrut sa stie daca apartamentul a fost distrus foarte rau de perchezitie si i-am raspuns, scurt, ca da, apoi m-am grabit sa adaug ca totul o sa fie bine. De la celalalalt capat al firului (si al pamanatului) am auzit un oftat care mi-a frant inima. «Ya nadeiusi» (Sper), a adaugat el dupa o pauza. Am mai spus odata ca totul va fi bine, apoi i-am dat telefonul lui Kilcik.

 

Trei pentru Siberia

De la apartamentul lui Burgudji, Kilcik m-a dus la barul de la gara, unde mi-a dat sa mananc niste kestii calde, gustoase, facute din coca. Si nici macar nu a vrut sa stea de vorba cu mine, pana nu am terminat de mancat. Eu, care de obicei nu prea ascult ordine, a trebuit sa ma conformez, pentru ca Vanya a fost total necooperant: s-a facut ca nu aude intrebarea pe care i-am pus-o, in rusa mea sovaielnica, intre doua inghitituri.

Ceva mai tarziu, le-am cunoscut pe Maia si pe Oxana, doua jurnaliste de la televiziunea locala, care au facut un film despre Burgudji si despre cat a indurat el de pe urma presiunilor politice. Fetele se tem sa arate filmul inainte de alegerile din Moldova, iar o alta prietena a lor le-a prezis in gluma: «O sa planga Siberia dupa voi, dupa ce prezentati filmul». Doamna respectiva nu a fost prea optimista nici cu privire la viitorul meu, dar eu i-am reamintit ca in Siberia nu avem cum sa fim trimise, pentru ca Moldova a pierdut Siberia dupa dezintegrarea Uniunii Sovietice. «Da, a pierdut o bucata mare de pamant», a fost ea de acord, ganditoare. Discutia se producea in garsoniera cat o casa de papusi a Maiei, in fata unui pahar de vin si a unor neterminate cani de ceai.

In alta seara, am luat cina la Hotelul Medelean, intr-un separeu, in compania lui Simion, seful uneia dintre televiziunile locale, care a vrut neaparat sa ma cunoasca. Simion e jovial si curtenitor si cred ca e un bun profesionist. Urma sa ne intalnim a doua zi, dar nu am mai apucat. In alta seara, Kilcik a incercat, habar nu am de ce sa-mi dedice niste melodii romanesti, iar eu, drept multumire, m-am strambat. Adevarul e ca nu stiu sa flirtez – mi se pare fals si asta ma crispeaza. M-a intrebat de ce ma stramb si i-am raspuns: pentru ca nu stiu cum altfel sa reactionez. Asa ca alte dedicatii n-am mai primit.

 

Cafea ca la Istambul

Sambata, baskanul a intarziat la propriul lui interviu, pentru ca s-a dus sa-i spuna «la multi ani» Zinaidei Greceanii, premierul Moldovei, dar in schimb m-a servit cu o cafea cum nu am baut decat la Istambul — tare si aromata. Baskanul zambeste mereu, are trei copii si o sotie tare frumoasa. Vreau sa fac candva un reportaj despre cum e el acasa, cu copii, despre cum mananca impreuna, despre cum ii cearta, despre cum se sfatuieste cu sotia. La sfarsitul interviului l-am intreat ce-si doreste pentru poporul lui: «Pace, vremuri bune, fericire şi să crească numeric. Aceasta doresc eu cel mai mult poporului meu», mi-a raspuns.

Duminica am plecat spre Tiraspol, dupa ce am promis gazdei mele ca, atunci cand o sa ma intorc, o sa trag tot la ea. Lasam in urma Gagauzia, cu oamenii ei calzi si veseli, cu strugurii care inchid in ei toata caldura soarelui de peste vara si cu vinurile in care soarele canta la orice vreme a anului. Lasam in urma un tinut care ar fi putut sa fie binecuvantat si o patrie a minunilor, dar care, in loc de asta, fusese, un ultima perioada istorica, pustiit de toate presiunile politice posibile. Comratul mi s-a parut trist si gol, pentru ca din el a lipsit gagauzul care pentru mine este cel mai important – Ivan Gheorghevici Burgudji. Seara, aveam sa fiu deja in Transnistria.

Tags: Autonomia Gagauza, baskan, Comrat, Gagauzia, Ivan Burgudji, Mihail Formuzal, separatism

… Cum spuneam. Am ajuns in Kiev. Unde ma asteptam sa vina si Basescu. Voiam sa fac reportajul despre vizita lui, vazuta din strada. Data trecuta am inteles ca i-au facut ceva desene pe pereti ministrului nostru de externe si voiam sa vad daca se manifesta si de data asta acelasi impuls artistic. Basescu n-a venit, poate si pentru ca marti, cand ar fi trebuit sa-l intalneasca pe Iuscenko, acesta s-a dres dupa betia de cu o zi inainte, cand a sarbatorit implinirea a 53 de ani. Pe aici a doua zi dupa betie se numeste pahmelie si la fel se numeste si starea respectiva, careia noi ii spunem mahmureala. Despre asta e o anecdota – cica un american nimereste undeva in spatiul slav si scrie in jurnal: “Ieri am baut cu rusii. Aproape am murit. Azi am pahmelit cu rusii. Mai bine muream ieri”.

Kiev – in piata Maidan Nezalejnosti, unde s-a petrecut, uin 2004, Revolutia Orange, continua protestele. De aceasta data impotriva coruptiei si a crizei

„Sa-l f… in gura pe ala care umbla“

In sfarsit, lasata cu buza umflata de prezidentele meu, m-am gandit sa fac un material despre vizita la Chisinau a lui Serghei Lavrov, ministrul rus de externe.
Ieri seara m-am dus la Internet, in Maidan Nezalejnosti, unde au compuere destul de bune si m-am apucat sa caut ce-a iesit in presa in legatura cu subiectul. La un moment dat imi suna telefonul. Pe ecran – un numar de Romania. De obicei ma sperii cand vad numar din tara, pentru ca cei dragi ma suna numai in situatii exceptionnale, ca sa nu consum roamingul. Raspund. Era un prieten, care m-a intrebat, netam-nesam, daca sunt suparata pe el. I-am raspuns ca nu, iar sentimentul ca nu e de bine s-a acutizat. “Atunci de ce tot intri si iesi de pe Messenger? Si de ce nu-mi raspunzi, cand iti scriu?“. Am raspuns ca n-am mai intrat demult pe Yahoo Messenger. „Acum, de exemplu, esti on-line“, mi-a replicat el. Am simtit ca mi se taie picioarele si respiratia si am mai spus odata ca nu am intrat eu pe Messenger. Apoi legatura telefonica s-a intrerupt. Linistitor. Am instalat Messengerul pe calculator (pe aici, acest program nu se foloseste, asa ca trebuie instalat) si am deschis contul meu. Era in mod evident un atac. Fusesera sterse toate contactele cu care luasem legatura in ultima vreme. Fusese sters si folderul “Transnisria”. M-am speriat de-a binelea si l-am sunat pe directorul meu, care mi-a spus sa schimb parola. Ceea ce am si facut. Acum parola este “sa-l f… in gura pe ala care umbla” si contul nu se mai deschide deloc. De exceptie.
Peste noapte m-am trezit de trei ori, scaldata in propria transpiratie, din pricina aceluiasi cosmar care se tot repeta de ceva vreme: un om fara fata voia sa ma omoare pentru ca vazusem ceva ce nu trebuia sa vad. Uneori viesez asta chiar si cand sunt acasa si de aceea ma gandesc ca, poate, este mai mult decat propria mea spaima – poate este o premonitie.
Dimineata, am iesit ca din pusca pe usa, fara sa fi mancat ceva, pentru ca nu avusesem timp sa-mi cumpar si nu mai aveam nici bani schimbati. Cu ultimele grivine, am cumparat cartela de telefon, pentru ca voiam sa sun la Chisinau si Tiraspol, sa-i pun pe Nantoi si Soin sa comenteze vizita lui Lavrov. Era ger si batea si vantul. Am gasit, cartela, am gasit si “taxofon” (asa se numeste pe aici telefonul cu cartela; telefonul fix se numeste “stationarinii”) si… am constatat ca nu reusesc sa formez. Am incercat odata, de doua, de zece ori. Nimic. Pana la urma am intrebat pe cineva. Pe urma pe inca cineva. Minutele treceau fara sa reusesc sa fac legatura cu Chisinaul. In plus, imi era din ce in ce mai frig. In sfarsit, am aflat ca trebuie sa formez codul 8-10 inaintea numarului si am nimerit.

Tiraspol: un loc de care o sa-mi pese intotdeauna

“Medlenna i pa-russki”

Nantoi era undeva la tara. Mi-a spus ca Lavrov a venit la Chisinau sa-i faca reclama electorala lui Voronin si de aceea a participat la deschiderea Centrului Cultural Rus, “unde vodka se da gratis”. Un moment de destindere a fost atunci cand am spus ca eu obisnuiesc coniac, iar Nantoi a raspuns, asa cum ma si asteptam, ca e normal, din moment ce am prieteni in stanga Nistrului. Intotdeauna imi face placere cand cineva imi aminteste despre relatia mea buna cu nistrenii, lucru pe care, din cate stiu, nu l-a reusit nici un alt jurnalist din afara spatiului post-sovietic. N-am apucat sa-mi iau rams bun de la Nantoi, ca s-a terminat cartela. Am alergat sa cumpar alta si a durat ceva pana am gasit.
Pe Dmitrii Soin, din Tiraspol, a trebuit sa-l sun de doua ori, pentru ca avea nu stiu ce sedinta. Deja nu ma mai puteam misca de frig si era zece si jumatate. In sfarsit am dat de Soin, caruia i-am spus ce vreau si i-am cerut sa-mi spuna “medlenna i pa-russki” (incet si in rusa”) ce comentarii are de facut. “Harasho, medlenna i pa-russki”, a repetat el, jumatate amuzat, jumatate nervos, pe mine, sau poate din cu totul alte motive.
De obicei, Soin, cand spune ceva, foloseste locutiuni si sinonime rare – ese un adevarat cosmar sa-l traduci. Chiar si cand am ceva normal de vorbit cu el, fata in fata, in cabinetul lui Soin nu am curajul sa intru decat cu dictionarul dupa mine, cum n-as avea curajul sa patrund intr-un cuib de vampiri, fara cel putin un catel de usturoi in buzunar. Acum insa nu aveam nici o posibilitate tehnica sa fac, fie si o inregistrare de lucru, fie si in conditii tehnice proaste, pentru ca vorbeam de la “taxofon”, deci nu aveam cum sa dau pe Speak On. In orice caz, Soin a inceput sa-si spuna comentariul. Cu mana amortita de frig, scriam in carnetel traducerea. Mi-a spus ca Lavrov a abordat chestiunea conflictului de la Nistru si a subliniat necesitatea ca el sa se rezolve la masa negocierilor, in conditii satisfacatoare, atat pentru Chisinau, cat si pentru Tiraspol. Mi-a mai spus inca ceva, dar n-am inteles un cuvant si mi-a fost rusine sa intreb. Oricum, in timp ce eu scriam, Soin mai vorbea cu inca cineva, cu un sictir total in glas, si am simtit, cumva, ca sictirul mi se adreseaza mie, poate pentru ca-l sunasem pe nepusa masa din Kiev, poate din cine stie ce alt motiv.
Am mai vrut sa stiu daca vizita lui Lavrov a schimbat ceva. Cumva, am construit propozitia aiurea, dar oricum inerlocutorul meu a inteles si mi-a raspuns ca “schimbari semnificative nu au survenit, asa ca mult-asteptata, sau neasptata (n-am inteles bine) revolutie nu se va produce”. Taxofonul m-a lasat cu replica la jumatate, pentru ca din nou s-a terminat cartela. Uneori, atunci cand simte ca draga lui Transnistrie este vulnerabila, mai vulnerabila decat in mod obisnuit, Soin este rautacios cu mine. Il stiu de destula vreme ca sa-mi dau seama cum gandeste – i se pare ca ma invart prin preajma, ca un corb, deasupra unui animal pe moarte. El nu intelege ca si mie imi pasa, iar eu nu am cum sa-i explic si atunci las lucrurile asa cum sunt. Si oricum, Transnistria nu e pe moarte. O sa fie totul bine pana la urma, eu stiu asta. Doar ca, atunci cand situatia politica de la Nistru se va dezgheta (anume situatia politica, nu conflictul trebuie sa se dezghete) si sloiurile vor incepe sa alunece unul peste altul, e important ca nimeni sa nu fie strivit intre ele – si eu de asta incerc sa ma ocup, pentru ca sunt ziarist si fac asta de 18 ani. De asta merg atat de des acolo (nu atat de des pe cat as dori), mai ales in momentele delicate.
Am alergat sa cumpar alta cartela, destul de departe de locul de unde telefonam, m-am intors si m-am apucat s-o sun pe Catalina. Care nu raspundea, pentru ca pe ecran ii aparea “numar privat”, iar ea nu raspunde la astfel de apeluri. Am incercat jos, in studioul de productie. Nici acolo nu raspundea nimeni. Minutele continuau sa treaca. Era deja 11 fara un sfert. Intr-un final mi-am amintit numarul de la secretariat si am sunat acolo. Flori, secretara a chemat-o pe Catalina. Eu plangeam in hohote, pentru ca-mi era frig (dar nu frig, degerasem) si credeam ca n-am sa mai apuc sa dau stirea pentru jurnalul de 12 (care este jurnalul principal). I-am spus ca am stire si sa ma sune productia. Ea nu m-a lasat sa inchid pana nu i-am spus de ce plang, desi oricum nu mai avea nici o importanta, si asa s-a mai terminat o cartela. In sarsit, la 11, a aparut Icsu, care a binevoit sa ma sune pe la si 20. Mi-a explicat ca a tot incercat, dar la un alt numar, pe care nu-l mai am in funciune de doua saptamani – si nu e prima data cand imi face figura asta. Telefonul s-a interupt de cateva ori, eu am avut cateva interesante izbucniri de temperament, din cele care il sperie de moarte pe Icsu (care e rapper si stie sa injure cu foarte mare arta, dar nu mai bine decat mine). Pana la urma materialul s-a auzit bine, fara sa se simta tot zbuciumul din spatele lui. Asta n-am aflat-o insa dacat la 10 seara, cand am reusit sa gasesc un calculator cu sunet. Pana atunci am stat cu emotii.

 Relatare - vizita lui Lavrov la Chisinau: Play Now | Play in Popup | Download

“Tipati dumneavoastra, ca eu nu stiu rusa”

Tot restul zilei mi-a fost rau, m-a durut inima si mi-a venit sa plang. Seara m-am intalnit cu Evgheni Ihelzon, de la Sevodnya, cu care m-am cunoscut in Bucuresti, la Summitul NATO. Am intarziat. Cand a trebuit sa cobor din masina, ceilalti calatori mi-au spus ca trebuie sa strig la sofer, pentru ca altfel nu opreste. Eram in spatele masinii si am simtit ca am sa mor de rusine daca-mi expun in auzul unui microbuz arhiplin accentul ne-rus si declinarile care au ramas fabuloase. Asa ca am rugat un barbat: “tipati dumneavoastra, ca eu nu stiu rusa si mi-e rusine”. L-am rugat asta in rusa. Omul s-a conformat si a racnit la sofer: „Pad mostam“ (sub pod), iar eu am coborat.
Jenia a ramas surprins, cum am reusit sa gasesc redactia ziarului, ca pana si kievenii se incurca, iar eu i-am explicat ca de 18 ani gasesc lucruri. Colegul meu a fost de curand in Kenya, unde a facut un interviu cu bunica lui Barack Obama.

M-am mutat in hotelul garii, care e cel mai ieftin din oras (am ajuns la aceasta concluzie dupa un minutios studiu de piata, efectuat ieri). In camera, pe care o impart cu mai multe femei, miroase pregnant a parfum, folosit insistent, ca sa acopere lipsa celor 20 de grivine – pretul unui dus. Mai am cam doua saptamani din proiect si deja simt ca nu mai pot. Astazi sintagma „la capatul puterilor“ a capatat sensuri pe care nu le-as fi banuit vreodata. Insa, dat fiind ca dupa asta, vreau sa plec in Afganistan si, nu as putea sa le spun sefilor mei ca pot sa ma descurc acolo, daca cedez in Kiev, rabd.

Mihaela Onofrei,
Kiev, 25.02.2009

Tags: Afganistan, campanie electorala, Chisinau, conflict inghetat, Dmitrii Soin, Federatia Rusa, Kiev, Moscova, Nistru, Oazu Nantoi, Reporter Special, Republica Moldova, separatisti, Serghei Lavrov, Tiraspol, Traian Basescu, Transnistria, Ucraina, Vladimir Voronin

Interviu cu Mihail Burla – prima parte
Asculta mai multe audio Politica »
 «Где хотите мучать меня?» - спросил он, щурясь глазами. 

До начала интервью, Михаил Порфирович Бурла, председатель Комитета по экономической политике, бюджету и финансам, хотел узнать, где более удобно будет для меня вести свой “хитрый” диалог. Я сказала, что вообще никого не пытаю, но он мне не поверил. Я перешла к вопросам, но он продолжал шутить, и мне показалось что не смогу его понимать,- не отличая серьезное от шутки . Попросила его не говорить в переносным смысле,- ” а я потом все переводу”, – ответил Бурла, оставляя меня без слова.
После того как мои коллеги из пресс-службы Верховного Совета вынудили господина Бурла двигать кресло, которе им мешало снимать на видеокамеру, худо-бедно, интервью продолжал, но все равно Бурла не прекратил шутить. Иногда, вставлял одно-два слова по-румынски, чтобы я не потеряла смысл. Только в конце интервью, проведенного на русском, он открыл мне секрет что владеет румынским языком. По национальности он румын. Тогда справедливости ради я спросила: “кто кого пытал?”, и мы еще раз посмеялись. Этот приднестровский политик, всегда улыбающийся, который не любит ссориться, но любит серьезные дела, дал мне урок русского языка, экономики и… жизни. На самом деле, интервью с ним был очень полезным и приятным. По крайней мере, надеюсь, что я его пытала… не страшно. Только чуть-чуть.

Interviul cu Mihail Burla – partea a 2-a
Asculta mai multe audio Politica »

 

Interviu cu Mihail Burla – partea a 3-a
Asculta mai multe audio Politica »

  

Tags: arme, conflict inghetat, Mihail Burla, Nistru, separatisti, Tiraspol, Transnistria