Continui să povestesc întâmplările prin care am trecut în vremea tulburărilor din Republica Moldova.

Un poliţist la marginea drumului

Scot din geanta câteva bomboane de ciocolată, doar ca să am ce face. Una o dau taxistului şi una o iau eu. Are gust de nisip umed. Radioul continuă să transmită acelaşi comunicat apăsător, iar noi continuăm să mergem în întâmpinarea înserării. Aştept să apară primii copaci – semnul că Transnistria e aproape. Dar câmpurile continuă să defileze pustii, în stânga şi în dreapta noastră. Moldova şi-a tăiat copacii, pentru ca locuitorii ei să aibă cu ce se încălzi în iernile bântuite de sărăcie ale anilor din urmă. Când trecem prin localităţi, şoferul încetineşte, iar mie mi se face şi mai frică. La un moment dat, ne face semn un poliţist. Eu nici măcar nu-l văzusem – încerc să nu mă uit pe drum, ca să nu dau de bănuit şi ca să nu mă sperii şi mai tare. Taxistul aproape că trecuse de el, apoi m-a întrebat dacă nu vreau să-l luăm, eu nu apuc să mă dumiresc, că a şi început să dea înapoi. În momentul următor înţeleg şi mă cuprinde groaza. Spun că nu, nu trebuie, dar şoferul continuă să meargă în marşarier – lui îi era clar că dacă plecam mai departe fără să-l luăm pe poliţist, am fi dat de bănuit.

<!–[if !supportLists]–>- <!–[endif]–>On dobrîi (e om bun), încearcă să mă liniştească.

Cele câteva secunde, până s-a oprit maşina, durează o veşnicie. Portiera se deschide şi poliţistul ne dă bună seara în limba rusă. Un val de adrenalină îmi trece prin inima şi asta practic mă salvează, pentru că durerea mă pironeşte de spătarul scaunului. Încerc să nu gem, dar probabil că mă schimb la faţă. Şoferul începe o discuţie cu poliţistul, poate în încercarea de a-i distrage atenţia de la mine, poate în încercarea de a-mi da mie posibilitatea să aflu mai multe informaţii, ceea ce m-ar fi liniştit. Încet-încet conştientizez sensul cuvintelor, ca ieşind dintr-o ceaţă mare, undeva pe un teren nesigur, dar măcar real. Poliţistul fusese convocat la Chişinău şi trebuia să ajungă urgent anume în acea seară, pentru că se anunţau noi demonstraţii.

<!–[if !supportLists]–>- <!–[endif]–>Acolo studenţii se strâng din nou în piaţă, a spus el.

Abia ieşise din tură şi nu apucase nici să facă duş. Vag, lucrul acesta se poate constata şi olfactiv. Omul e nemulţumit şi îngrijorat pentru faptul că ar putea fi  nevoit să ridice mâna împotriva alor lui – la fel de săraci şi la fel de lipsiţi de speranţă ca şi el. Coboară din maşina noastră cam o jumătate de oră mai târziu, la o răscruce, mulţumindu-i şoferului şi urându-ne drum bun. Pe mine nu m-a întrebat nimic în tot timpul ăsta. S-a înnoptat şi începuse să plouă. Ne apropiem de Transnistria.

Graniţa

Este noapte şi a început să plouă. Noi suntem încă pe drum. Plouă repede, cu picături mari. Şoferul porneşte ştergătoarele. Ne apropiem de graniţa de la Nistru, unde există posibilitatea ca maşina să fie oprită şi pasagerul – verificat. Pasagerul – adică eu. Atunci totul s-ar termina, aş fi arestată. Încerc să mă gândesc ce va fi după ce trec graniţa – că o să fiu în siguranţă, între prieteni, că o să dorm liniştită, că mâine o să strau de vorbă cu Dima, la el în cabinet, la o ceaşcă de ceai care are gustul acela numai la Tiraspol (madlena lui Proust), că o să ies la fumat cu Radik şi la o bere cu Alisa şi Nadia. Că o să-mi petrec serile pe malul Nistrului. Că o să-mi fie frig, şi Alisa o să-l sune pe Saşa să-mi aducă un ceva de îmbrăcat: “Saşa, prinesti, pojaluista, sveter, u nas Mihaela opiati po letnii”. Că Denis (căruia noi îi spunem crazzy siski) o să-mi spună bancuri, în aşa fel încât să şi înţeleg poanta. (Nadia nu reuşeşte asta. A povestit de trei ori o anecdotă despre oţelari şi metalişti – rockeri – şi nici până acum nu mi-e clar care-i faza amuzantă).

Teama îşi face loc printre toate aceste gânduri. Ne apropiem de postul vamal „intern” al Moldovei. Daca e să se întâmple, aici ar urma să se întâmple faza cu verificarea. Două dintre activistele de la Prorîv, Alena şi Lera, au păţit-o odată. Se întorceau de la Chişinău şi au fost oprite de ofiţeri SIS în civil, care le-au verificat amănunţit bagajele, încercând să le intimideze. Dar atunci încă nu era război.

Taxistul mă întreabă dacă am paşaportul în regulă şi-i spun scurt că da, fără să precizez că e un paşaport românesc.

Deschid telefonul de Transnistria. Am semnal, dar ştiu că nu e bine să sun, pentru că aş fi imediat interceptată. Încep să mă întreb dacă Dima, pe care îl sunasem din Comrat, a înţeles într-adevăr că am probleme şi dacă n-ar trebui să-i dau cumva de veste că mă apropii de graniţă. Îmi vine ideea să procedez ca pe vremea când, în România, mă ocupam de subiecte legate de crimă organizată şi mă aflam în locuri periculoase. Pe atunci era cineva care ştia de mine – unde sunt şi exact ce am de gând să fac. Eu aveam în buzunar un mobil cu numărul fixerului pe apelare rapidă şi, la anumite momente precise, dădeam apel, ceea ce însemna că mă pregătesc să intru undeva, apoi că am ieşit de acolo. Mă gândesc că ăsta ar trebui să fie un cod universal, sau că, în orice caz, cel care primeşte apelul o să-şi dea seama despre ce e vorba. Sau măcar că sunt undeva, în preajmă. Postul moldovenesc unde riscam să fiu controlată şi, eventual, luată prizonieră, e din ce în ce mai aproape. Caut în agendă numărul lui Soin, şi îi dau apel. Las să sune o singură dată, apoi închid telefonul de tot. Şoseaua îmi apare ca un şarpe adormit, învelit de beznă. Ploaia a încetat, lăsând în aer o senzaţie de eliberare, ca de durere alinată de lacrimi. Şoferul încetineşte, chiar aproape de postul moldovensc. Închid ochii şi aştept să se termine totul. Aştept dezastrul. Nu se întâmplă nimic – trecem uşor, de cantonul, ale cărui ferestre nici măcar nu sunt luminate. Ne aflăm pe porţiunea dintre ceea ce înseamnă de fapt Republica Moldova şi Transnistria. Deja satrapii lui Voronin nu mai au cum să pună mâna pe mine. Ştiind că bip-urile trebuie să fie pereche (când intru şi când ies de undeva, când încep să fac un lucru şi când termin, când mă întâlnesc cu cineva şi când închei întâlnirea), redeschid telefonul şi-i dau lui Dima al doilea apel. Teama se risipeşte, şi chiar şi durerea pentru ce am lăsat în urmă – acum mă bucur că am scăpat dintr-un loc periculos. Mă gândesc că în câteva minute, când voi fi cu adevărat în siguranţă, voi putea s-o sun pe mătuşa mea, care nu ştiuse nimic de mine în vremea tulburărilor de stradă. Ajungem la postul de graniţă transnistrean. Grănicerul face semn maşinii să tragă pe dreapta şi ne spune să aşteptăm. Intru în panică. Dacă mă trimit înapoi? Iau mobilul şi îl sun din nou pe Soin. De data asta, îl sun de-a binelea, nu-i mai dau apel. Îmi răspunde cu o voce speriată şi obosită. Îi spun că sunt la graniţă, în partea transnistreană, şi că aştept verificarea documentelor. Mă întreabă dacă e vreo problemă şi-i răspund că aştept şi că sunt îngrijorată. Îmi spune să mă calmez, că n-o să fie nimic, şi dacă totuşi e ceva să sun. Mulţumesc şi închid. Realizez că Soin nu înţelesese de ce i-am dat apel. Probabil îşi imaginase că am căzut în mâinile oamenilor lui Voronin şi că cineva îmi verifică telefonul. Dar totuşi răspunsese atunci când l-am sunat. Grănicerul ne face semn să ne apropiem, verifică rapid documentele şi ne trimite la postul de Miliţie, unde completez formularul, fără nici un fel de întrebări suplimentare, apoi plecăm mai departe. Uşa Transnistriei se deschisese larg, mă înghiţise înăuntru şi apoi se închisese, sec, în spatele meu. Prin toată amestecătura de sentimente de până atunci, răsare, timid, un sentiment de siguranţă.

La Bender

că ne vedem mâine şi-i mulţumesc. „Bine, bine”, răspunde el râzând, apoi chiar înainte de a închide telefonul, foarte scurt: „Bravo”. Le telefonez apoi lui Burgudji şi mătuşii mele ca să le spun că sunt în Transnistria şi sunt bine. Adela mă întreabă când mă întorc acasă şi-i spun că nu nu ştiu. Atunci, vrea sî ştie dacă să-mi oprească pască şi-i spun că nu. „Biine”, replică dezamăgită. Mă pufneşete râsul, când îmi dau seama că a folosit această stratagemă ca să afle dacă voi lipsi mult timp. Şoferul mă lasă în staţia de unde urmează să iau microbuzul de Tiraspol. Unul chiar este gata să plece, aşa că mă urc, târând după mine bagajul greu. Maşina porneşte. Un miliţian se ridică de pe scaun şi-mi cedează locul, iar eu nu mă pot împiedica să nu mă gândesc ce diferenţă mare este între organele de pe cele doua maluri ale Nistrului.

Tags: alegeri, conflict inghetat, demonstratii, Nistru, represiune, Republica Moldova, Tiraspol, Transnistria

Republica Moldova este din nou in campanie electorala. O campanie ca carei tema centrala, cel putin in propaganda comunistilor, este “navalirea romanilor”. O campanie tensionata, asa cum tensionata este si atmosfera din aceasta tara, vecina cu Romania. Saracia, represiunea si coruptia sunt printre cele mai pregnante caracteristici ale peisajului economic si social-politic din Republica Moldova. Ascultati, pe aceasta tema, un interviu cu politologul Oazu Nantoi.

 Standard Podcast [14:06m]: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: Oazu Nantoi

Ucraina este o tara care a pierdut franele propriei politici. La sfarsitul anului trecut, s-a vorbit despre dizolvarea Radei Supreme, apoi, subiectul a ramas cumva suspendat. Pe urma au urmat dicutii despre alegeri prezidentiale, totul pe fondul unor permanente acuzatii de coruptie, al adancirii tarii in saracie si al scaderii constante si abrupte a nivelului de eficienta al puterii in exercitiu. In primavara, la Kiev, il intalneam pe Aleksandru Golub, deputat al Partidului Comunist si il chestionam ce se intampla cu Ucraina. Raspunsurile politicianului nu au oferit foarte multe clarificari, pentru simplul motiv ca ele nu exista. Un singur lucru a fost lamurit: Parlamentul inca functioneaza. Evident, asta nu ajuta foarte mult.

Discutia cu deputatul comunist s-a produs imediat dupa decizia Curtii Internationale de la Haga, in ce priveste Insula Serpilor. La moment, opozitia isi punea problema suspendarii din functie a ministrului de externe in exercitiu, dat fiind ca se considera ca nu a reprezentat suficient de profesional pozitia Ucrainei. Opozitia a obtinut acest lucru, nu insa si suspendarea presedintelui tarii, pentru acelasi motiv.

Mai jos, este interviul cu politicianul din Ucraina si, asa cum am inceput sa-i obisnuiesc pe cititorii – ascultatorii acestui blog, fila audio in limba rusa.

“Vom fi obligati sa respectam decizia de la Haga”

- Care este abordarea puterii de la Kiev in ceea ce priveste decizia Tribunalului de la Haga?

- In ceea ce priveste puterea, este foarte clar ca nu a fost o singura declaratie a Ministrului de Externe si a Presedintelui cu privire la faptul ca decizia finala pe care o va lua Curtea va fi respectata de Ucraina. In ceea ce priveste opozitia, din care face parte si partidul nostru, noi consideram ca pozitia Ucrainei nu a fost reprezentata suficient de profesional. Decizia care a fost luata, desigur ca in mod forma se inscrie in logica relatiilor internationale, dar in mod real, dupa parerea noastra, aduce pierderi Ucrainei – pierderi economice, dat fiind ca cele mai bogate teritorii in petrol si gaze, in proportie de 90 %, au revenit Romaniei. Daca se dovedeste ca solutia afecteaza interesele Ucrainei dar a fost luata pe baze legale, au fost respectate prevederile dreptului international, au fost depuse toate documentele, atunci cred ca pierdera economica a Ucrainei se va transforma intr-o criza politica sub aspectul actiunilor puterii. Dar acest lucru nu va avea urmari asupra relatiilor dintre Ucraina si Romania.

“Relatia cu Rusia este avantajoasa pentru Ucraina”

- Dar in ce priveste relatia Ucrainei cu Rusia – cum se va dezvolta aceasta, dupa criza gazului?

- Vedeti, si aici sunt chestiuni interesante – situatia de conflict cu Rusia a fost creata de putere – vorbim despre o anumita parte a puterii, reprezentata de presedintele Iuscenko si de cercul sau de apropiati. In ceea ce priveste poporul, chiar si dupa criza gazului, care a fost intre Federatia Rusa si Ucraina, cei mai multi oameni, cetatenii obisnuiti ai tarii noastre, nu vad un dusman in Rusia, nu simt nu au simtit acest razboi si nu considera ca ca pe un conflict intre popoare si intre tari. Problema este privita ca un conflict intre regimuri. De aceea, la nivelul reprezentarii comune, nu s-a produs un conflict semnificativ. In al doilea rand, cu tot ceea ce va insemna politica Ucrainei dupa alegerile prezidentiale si dupa alegerile parlamentare anticipate, daca se va schimba componenta, cursul de cooperare cu Rusia va fi mai util. La noi 40 – 45% din piata pentru productia noastra se afla in Rusia. Cu nici o tara nu avem un astfel de volum de schimburi comerciale. Noi avem motive puternice sa avem o relatie buna cu Rusia. Domenii ca cercetarea, constructiile de masini, de vapoare, de sateliti, energie atomica, care au o colaborare extrem de dedicata cu intreprinderi din Rusia. Si pentru noi este avantajos sa le dezvoltam pe acestea. De asemenea, este evident ca Ucraina este dependenta energetic de Rusia si de aceea este avantajos sa construim astfel de relatii binevoitoare, fratesti cu Rusia si nu relatii de confruntatie. Iuscenko a construit aceste relatii de confruntare pentru a-si atinge propriile obiective politice. El nu a rezolvat problemele economice ale tarii si acele probleme care sunt. Si, din pacate, tara noastra si economia nopastra au devenit ostatece ale acestei pozitii a lui Iuscenko si a viziunii sale inguste asupra relatiei cu Federatia Rusa. Sustinatorii lui, ceea ce am putea numi, intre ghilimele, biroul lui (politic – n.n.), din pacate au sustinut acest inghet al relatiei. O relatie mai proasta cu Federatia Rusa noi nu am avut in toata perioada de independenta.

- Eu nu am inteles niciodata ce sens au toate astea – de ce dl. Iuscenko a construit cu Federatia Rusa acesta relatie dificila?

- Noi consideram ca in cazul de fata, cand a construit aceasta relatie, el nu a fost liber in a-si alege linia politica. Aceasta linie i-a fost dictata din strainatate, nu din Ucraina, avand in vedere ca Iuscenko, si material, si moral a fost sustinut de trei tari, dar in cazul de fata vorbim despre Statele Unite ale Americii. Iar abordarea lui Iuscenko s-a incadrat in strategia presedintelui american George W. Bush. Si Iuscenko a respectat acea strategie, si nu strategia relatiilor cu Rusia. Al doilea moment a fost o anume sustinere pentru fortele sale politice. Dupa cum stim, Iuscenko a operat in primul rand in mediile antirusesti, si ale organizatiilor nationaliste. Alegatorii lui provin de aici. Aceasta a fost imaginea lui, iar dupa esecul reformei justitiei si al reformelor economice si politice, Iuscenko a avut nevoie de un dusman care sa-i uneasca pe sustinatorii sai in jurul sau.

- Vreti sa spuneti ca a promovat ideologia cetatii asediate?

- Da, pentru a pastra ceea ce mai ramasese. Pentru aceasta era nevoie de un inamic, intruchipat de Rusia, pentru ca el sa apara drept singurul care poate apara, sau se straduieste sa apere interesele Ucrainei. Acestea sunt cele doua cauze, cadre dupa parerea mea, au condus la aceasta abordare politica mioapa si cu totul gresita.

“Ucraina nu vrea in NATO”

Saracia ucrainienilor arata asa

- Care va fi cursul politicii externe a Ucrainei? Mai doreste Kievul aderarea la NATO?

- Ucraina nu doreste sa intre in NATO. Cei mai multi cetatemi se pronunta astazi impotriva intrarii tarii in NATO. Aceasta in primul rand. In al doilea rand, noi intelegem foarte bine ca, datorita nivelului economiei noastre, datorita sistemului politic si economic pe care il avem, Ucraina nu va deveni curand nici membru al Uniunii Europene. Nu este realist sa credem altceva. In urmatorii 20 – 25 de ani Ucraina nu va deveni membru al UE, iar in NATO oamenii nu vor. Cei mai multi dintre alegatori nu vor ca Ucraina sa intre in NATO. De aceea, mai curand, si in orice caz partidul nostru sustine aceasta pozitie, ca noi sa luam un curs de neutralitate – sa declaram ca tara este neutra, care nu face parte nici din blocul rusesec, nici din NATO. Acesta ar fi, cumva un factor de coeziune, care ar fi preferat si de cei dintr-o parte, si de cei din cealalta tabara (pro-occidentalii si prorusii – n.n.). Ei ar sustine statutul de neutralitate. Consideram ca aceasta este calea cea mai avantajoasa si mai apropiata de sentimentele comunitatii. Si aceste sentimente pe care le au politicienii activi si cu sanse sa preia puterea, mai curand se misca in directia aceasta.

“Ucraina este ingrijorata pentru Transnistria”

- Mai demult, am vazut in presa un articol despre amenintarile la adresa securitatii Ucrainei. Era un fel de analiza strategica. Erau trecute diferite pericole: terorism, separatism samd. Am vazut insa si ceva care m-a surprins: acei experti vedeau ca pe un pericol Transnistria…

Protestele in Piata Maidan Nezalejnosti din Kiev continua. Acm – impotriva principalei probleme pe care o are tara: coruptia

- Nu…

- Ei spuneau ca este posibil sa izbunceasca un conflict, iar Ucraina sa fie cumva obligata sa fie implicata in acest conflict. Cum vede Ucraina situatia din Transnistria?

- Ucraina este extrem de ingrijorata in legatura cu problemele pe care le are Transnistria. Pe de o parte, acolo traiesc un numar semnificativ de etnici ucrainieni, care au rude, prieteni si legaturi cu Ucraina. Dar, avand in vedere ca insasi Ucraina nu este omogena. Comunitatea este divizata mai ales din punct de vedere religios, dar si istoric, din punctul de vedere al memoriei istorice cu privire la un eveniment sau altul. Este divizata chiar si din punct de vedere al teritoriului. De aceea, sa vorbim despre faptul ca Ucraina s-ar putea implica in situatia din Transnistria, sau ca ar putea lua o pozitie activa im aceasta chestiune, nu cred ca este posibil, pentru ca ea insasi, Ucraina se confrunta cu perspectiva dezintegrarii, dat fiind ca nu reprezinta o comunitate omogena. Si ideea ca Ucraina ar putea sa se implice, sa ajute, sa ia parte activa la procesde regula este promovata de oameni apropiati de organizatii nationaliste, care ar dori, pe aceasta tema sa-si creasca ratingul si sa faca declaratii pe aceasta tema. In ceea ce priveste atat conducerea, cat si parerea comuna a intregii Ucraine, noi toti ne raportam extrem de atent la situatia din Transnistria. In al doilea rand, trebuie sa fim realisti, chiar daca Ucraina ar dori sa ia parte la acest proces, astazi ea nici din punct de vedere al poteniialului militar, nici economic, nici din punctul de vedere al autoritatii in lume, ea nu poate fi un jucator activ, in ce priveste situatia din Transnistria. In aceasta privinta nu sunt nici un fel de posibilitati.

- Cum se raporteaza mediul de experti si cel politic din Ucraina la rezolvarea conflictului de la Nistru? Care ar trebui sa fie rezolvarea?

- Fiecare dintre fortele politice are propria viziune despre rezolvarea conflictului.

- Dupa parerea Dvs., care ar trebui sa fie rezolvarea conflictului de la Nistru?

- Noi, Partidul Comunist, am facut cunoscuta pozitia noastra conducerii din Moldova, anume aceea ca, totusi, Transnistria trebuie sa primeasca o autonomie cat mai larga, cu toate drepturile, dar sa faca parte din componenta Moldovei. Aceasta este pozitia noastra.

“Luptele interne discrediteaza Parlamentul”

- Bun, o alta intrebare Mai aveti Parlament sau nu? Rada Suprema a fost dizolvata, pe urma politicienii s-au razgandit, pe urma iar s-a vorbit despre dizolvare? Acum aveti sau nu Parlament?

- Parlamentul, fara discutie, este. Altceva este ca la noi nu a fost finalizata reforma politica, insarcinarile Parlamentului – datorita luptelor interne, care au loc nu numai intre putere si opozitie, dar si in interiorul coalitiei de la putere, acestea discrediteaza foarte tare Parlamentul. Aceasta este o problema foarte mare a Ucrainei. Dar, in mod formal, Parlamentul exista, actioneaza, numarul necesar de deputati a fost ales si acel decret al presedintelui, in care se incerca dizolvarea Parlamentului a fost suspendat. In plus, Constitutia Ucrainei interzice ca, timp de o jumatate de an de la alegerile prezidentiale, sa aiba loc alegeri parlamentare extraordinare. De aceea, mai curand Parlamentul va continua sa functioneze pana la finalul campaniei elcetorale prezidentiale. Poate, daca dezvoltarea situatiei, sa spunem, cand situatia economica si sociala in tara va ajunge la limite explozive, si a caderii monedei, daca ar incepe proteste de masa in cele mai multe regiuni ale tarii, atunci ar fi, totusi, posibil, ca in Ucraina sa aiba loc in acelasi timp si alegeri parlamentare, si prezidentiale. Dar aceasta va fi o decizie neconstitutionala, ci o decizie de compromis politic intre obiectvele unor forte politice apropiate, sau intre fortele politice cele mai puternice care sunt astazi reprezentate in Parlamentul ucrainean. Aceasta varianta este posibila. Partidul nostru considera ca Parlamentul trebuie sa fie sprijinit, maximal si ca trebuie sa continue sa lucreze. De ce? Pentru ca altfel s-ar produce un dezechilibru al puterii intre presedinte si apropiatii sai, pe de o parte si Parlament, de cealalta parte. De aceea trebuie sa fie institutie care sa echilibreze conflictul intre presedinte si Cabinetul Ministrilor – puterea executiva si care acum sunt in conflict si este nevoie de un organ politic, care, totusi, sa ia asupra sa indatoririle pe care le poate lua. In al doilea rand, actiunile Parlamentului, dupa parerea noastra, ofera posibilitatea de a garanta stabilitiatea politica a intregii Ucraine. De ce? Pentru ca din punctul de vedere al opozitiei, si eu sustin acest punct de vedere, apropiatii presedintelui, intelegand ca, la viitoarele alegeri, Victor Iuscenko nu are nici un fel de sanse sa ramana legitm la putere, pot recurge la actiuni neconstitutionale, cum ar fi declararea starii exceptionale, amanarea alegerilor, pentru ca puterea sa ramana in mainile grupului care o detine acum. Aceasta ar fi o catastrofa pentru Ucraina, pentru ca ar incepe un proces de dezintegrare, mai multe regiune si-ar declara independenta fata de Kiev, fata de presedinte. Noi intelegem ca aceasta ar starni si mai multa impotrivire colectiva. De aceea noi credem ca Parlamentul trebuie sa functioneze si sa ramana un organ functional al puterii, asa cum prevede Constitutia.

“Peste 10 – 15 ani am putea deveni o tara stabila si bine dezvoltata”

- Si, intr-adevar, ultima intrebare: care creddeti ca va fi viitorul Ucrainei?

- O, daca as sti care va fi viitorul Ucrainei,

- Desigur ca sunteti Vanga…

- Intr-adevar, nu sunt Vanga… Procesele care au loc acum isi urmeaza cursul foarte repede. Si, din nefericire, procesele care au loc si in plan economic, si politic, ridica foarte multe intrebari cu privire la viitorul Ucrainei – daca Ucraina va continua sa existe in acelasi mod in care ea exista acum. Daca va reusi Ucraina sa devina subiect si nu obiect de drept international, pentru ca, din pacate, in aceasta situatie vulnerabila este tara pe care o conduc, si nu tara care ia parte cu drepturi depline atat la politica europeana, cat si la politica Federatiei Ruse. De aceea, daca puterea nu se schimba radical, la sfarsitul anului, la alegerile prezidentiale, cred ca in aceasta situatie, tara se va destrama si va urma o perioada foarte dificila, care va arunca civilizatia de aici, aspiratiile europene, cu zece ani in urma. Daca se va schimba caracterul puterii si va veni o putere, care va respecta optiunea majoritatii cetatenilor tarii si va avea o politica loiala relativ la limba, biserica, relativ la statutul de neutralitate, la SUA, Uniunea Europeana si Federatia Rusa, atunci Ucraina are sanse ca, peste 10 – 15 ani sa devina o tara stabila, bine dezvoltata. Daca acest lucru nu se va intampla, sansele tarii vor fi pierdute.

 Aleksandru Golub - interviu [12:37m]: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: Aleksandru Golub, instabilitatate politica, Kiev, Partidul Comunist, Rada Suprema, Reporter Special, Ucraina, Viktor Iuscenko

Întrerup aici şirul poveştii despre cum am scăpat din Republica Moldova sfâşiată de demonstraţiile din aprilie, pentru a face rferire la evenimente mai recente.

foto: www.tiras.ru

Într-o declaraţie recentă, preşedintele Voronin a pretins României să nu mai „corupă” cetăţenii moldoveni, acordându-le paşapoarte şi să nu „aprofundeze scindarea de către Nistru”, a societăţii moldovene. Că liderul de la Chişinău (în măsura în care lider se poate numi cineva care nu mai are susţinerea poporului pe care îl conduce) încearcă să-şi justifice eşecul politic pe seama României, nu e o noutate. Ceea ce totuşi mă surprinde este lipsa totală de bun simţ cu care Vladimir Nicolaevici minte pe seama propriei situaţii. Domnia lui se consideră preşedinte şi pe malul stâng, şi pe malul drept al Nistrului şi vorbeşte despre societatea moldoveană de pe cele două maluri ale Nistrului, când, în realitate, în Transnistria este pur şi simplu cu totul altceva decât Moldova. Oamenii de aici sunt foarte departe de a-l considera pe Voronin preşedinte. Ei au un preşedinte care se numeşte Smirnov, cu care nu sunt întotdeauna de acord, dar care este, totuşi, preşedintele lor. Transnistrenii, pur şi simplu nu se reprezintă pe ei înşişi ca făcând parte din Moldova. Am vorbit cu foarte mulţi tineri de aici, de pe malul stâng al Nistrului, care, în mod clar nu sunt extremişti cu creierele spălate. Ba, destui chiar au citit câte ceva la viaţa lor. Îmi aduc aminte că, într-o seară stăteam de vorbă cu unul dintre băieţi, iar el a spus ceva despre „bani inflaţionişti”. A pronunţat neglijent, iar eu nu am înţeles expresia (vorbeam în rusă, pentru că el română nu ştie) şi am întrebat ce înseamnă. Denis mi-a explicat atunci, scurt, simplu şi la obiect ce e aia inflaţie, într-un mod care m-a făcut să cred că într-adevar ştie cum e cu ştiinţele economice. Iar acest tânăr, care câştigă 130 de dolari pe lună şi se întreabă singur cum poate trăi din atât de puţini bani, este unul dintre susţinătorii independenţei Transnistriei. Altfel, nu e românofob şi nu crede că are ceva de împărţit sau de împărtăşit cu Moldova. Recent, preşedintele Smirnov a vizitat o maternitate din Bender. A stat de vorbă cu două lăuze care născuseră în acea zi, cu asistentele medicale şi cu doctorii. Nu demult, pe Voronin au trebuit să-l apere scutierii de furia mulţimii care s-a săturat să primească minciuni şi propagandă, în locul măcar al speranţei de a trăi mai bine. Despre Voronin, aici, în Transnistria, de asemenea sunt amintiri. El a fost cândva secretar de partid la Bender. Se spune despre el că era un şef dur, grosolan, care presiona oamenii. Pe doi dintre subalternii lui i-au scos din cabinet cu targa, pentru că au făcut infarct, în timpul „discuţiilor tovărăşeşti” cu mai-marele de la Chişinău.

În încercarea de a găsi la Moscova susţinere pentru politica represivă pe care o duce împotriva propriului popor, la ultima vizită în Federaţia Rusă, Voronin s-a adresat către preşedintele Medvedev, utilizând un limbaj servil, ca şi cum ar fi vorbit secretarului general al PCUS. El a aruncat cât colo suveranitatea ţării sale, de care oricum nu-i pasă, pentru a pupa papucul ţarului, ca să fie salvat încă odată. Asta a fost de natură să-l irite pe Medvedev, care doreşte o Rusie modernă, partener de discuţie în termeni egali şi utilizând un limbaj traductibil, atât cu Bruxelles-ul, cât şi cu Washingtonul şi nicidecum o întoarcere în trecut. În ziua întâlnirii dintre preşedintele rus şi Vladimir Nicolaevici, ştirea referitoare la acest eveniment nici nu apărea pe main-ul paginii web a Kremlinului. Dmitrii Medvedev este om de afaceri şi, ca atare, el apreciază eficienţa. Nu a văzut acest lucru la Vladminir Voronin, deci nu are pentru ce să-l respecte. I-a explicat scurt că drumul către stabilitatea ţării trece prin rezolvarea problemelor sociale şi economice şi probabil nici macar nu şi-a făcut iluzii că interlocutorul său ar fi înţeles despre ce e vorba. Nu şi-a făcut, desigur, iluzii nici cu privire la faptul că dl. Voronin va rămâne constant în această abordare, aşa servilă şi ineficientă cum e ea. Pentru Vladimir Nicolaevici, să mintă sau să se dezică de cuvântul dat de îndată ce alte împrejurări i se par mai favorabile este ceva ce ţine pesemne de sistemul său vegetativ – vine reflex, ca respiraţia sau ca impulsul de a merge la baie când te mână acolo o vezică prea plină. Preşedintele rus înţelege foarte bine toate acestea, aşa cum o lume întreagă înţelege deja că Moldova, pentru a-şi rezolva problemele, trebuie să înceteze să mai mintă şi, în primul rând, să se mai mintă cu privire la propria situaţie, vorbind despre „atmosfera de lucru din republică” şi despre „unitatea societăţii de pe cele două maluri ale Nistrului”.Toţi înţeleg aceste lucruri, numai politicienii Moldovei nu. Cât despre creditul pe care Moscova l-a acordat Republicii Moldova, Medvedev a acţionat cât se poate de onest: a avut nişte bani de dat, i-a dat cu împrumut în condiţii cât mai avantajoase pentru ţara lui, că aşaera şi firesc – nimeni nu face acte de caritate, a atras atenţia cu privire la eficienţă şi corupţie şi cu asta, misiunea lui s-a incheiat. Problema nu este în ce condiţii a dat Rusia banii, ci ce va face puterea de la Chişinău cu ei. Iar asta nu e greu de ghicit. Pe 29, luna viitoare, vor fi alegeri, iar Partidului Comunist i s-au cam golit buzunarele şi, fără acest credit, n-ar fi avut de unde să dea şpagă electorală.

Chiar dincolo de această problemă, se iveşte o îngrijorare şi mai mare. S-au formulat temeri, şi acesta este şi părerea mea, cu privire la faptul că ceea ce s-a întâmplat pe 7 – 9 aprilie, a fost organizat chiar de serviciul de informaţii al Moldovei, la comanda conducerii politice a acestei ţări. Că a fost o lovitură de stat împotriva propriului popor. Iniţial am crezut că scopul ar fi putut fi presionarea elementului pro-român din societate, considerat de Voronin ca fiind periculos. Există însă un element adăugător: Constituţia Republicii Molldova nu permite a doua oară dizolvarea Parlamentului, iar dacă, după alegerile din 29 iulie, Legislativul nu reuşeşte să aleagă preşedintele ţării, atunci rămâne şef al statului cel care este în exerciţiu. Respectiv, dl. Voronin. Aceasta ar putea fi şi temeiul înţelegerii cu dl. Iurie Roşca, privind nominalizarea acestuia din urmă pentru funcţia de şef al statului. Este cât se poate de clar că nimeni nu-l va vota pe dl. Roşca, deci, dl. Voronin ar trebui să rămână preşedinte, pentru un termen nedefinit, în cazul în care conspiraţia reuşeşte. Recent, spunea preşedintele Voronin că vrea să umble la şliţul lui Chirtoacă, să vadă ce are el acolo. Declaraţia este tipică pentru grosolonia şefului statului moldovaean, care este şi preşedintele Legislativului, printr-un cumul absolut ilegal de funcţii. Într-o declaraţie de presă din 2008, preşedintele moldovean enumera calităţile aliatului său politic, trecut şi prezent, Iurie Roşca. Elogiul suna aşa: „Roşca nu leagănă coada (…) El e bărbat. (…) Dacă faci o treabă cu el, ştii că ai facut o treabă cu un bărbat”. La râsetele şi rumoarea sălii, vizavi de involuntara tentă de homosexualitate a afirmaţiei, Vladimir Nicolaevici s-a sprijinit de spătarul scaunului de preşedinte al unui stat suveran şi a exclamat, într-un fel care s-a vrut bonom: „Rebiata, vî şto?”. Echivalenţa de sens în limba romana a expresiei ar fi: „Ce-aveţi, băi, nene?”. Dl. Voronin a dorit să fie informal, dar a reuşit să fie dezgustător. Aruncată de la înălţimea funcţiei celui care a emis-o, expresia sună, oricum, ca şi cum ar fi fost vomitată într-o bodegă încărcată de fum şi de mirosul stomacelor pline de băutură ieftină. Momentul aminteşte, de asemenea, de prostraţia unui creier tâmpit de samagon, şi care nu mai poate genera alt gând, decât această stupoare amuzată şi uşor înspăimântată, care este un fals apel la bun simţ. Îmi vine să cred că acelaşi lucru îl va spune preşedintele în exerciţiu al Republicii Moldova şi la momentul în care, la judecata pământească sau divină i se va prezenta nota de plată pentru faptele sale din această viaţă.

Înainte de a publica acest articol, l-am trimis unor analişti, cerându-le să-şi exprime părerea. Puţin după asta, am primit de la Oleg Cristal link-ul comentariului pe care l-a postat el pe blog. Puteti citi aici materialul poliotologului moldovean, care este, trebuie, să recunosc, remarcabil. Atât politologul, cât şi materialul.

Tags: alegeri, Chisinau, democratie, Igor Smirnov, Nistru, Republica Moldova, Transnistria, Vladimir Voronin

Recent intors dintr-o delegatie in Osetia de Sud, liderul transnistrean, Igor Smirnov a sustinut ieri o conferinta de presa in care a vorbit despre rezultatele acestei vizite si despre intalnirea cu Eduard Kokoiti, omologul sau sud-osetin. Colaborarea dintre Osetia de Sud si Transnistria va continua, a aratat liderul de la Tiraspol, chiar daca Osetia de Sud a fost recunoscuta, iar Transnistria nu. Principalul document semnat de Igor Smirnov si Eduard Kokoiti a fost un protocol aditional la Tratatul de colaborare dintre Osetia de Sud si Transnistria. Au fost, de asemenea, semnate si alte intelegeri de colaborare intre institutii sud-osetine si transnistrene. Totodata, au avut loc festivitatile de inchidere a anului Transnistriei in Osetia de Sud. Presedintele Smirnov isi aminteste de momentul festivitatii de deschidere, care s-a produs, practic, in conditii de razboi, chiar inaintea inceperii actiunilor militare impotriva Osetiei de Sud, anul trecut, in iulie – august.

 Insert - Igor Smirnov 23.06.2009.mp3: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: conflict inghetat, Cuacaz, Eduard Kokoiti, Igor Smirnov, Osetia de Sud, Republica Moldova, Transnistria

Foarte repede am ajuns la autogara din Comrat. M-am oprit la cârciuma lui Kâlcik, să-i spun că plec din Moldova. El se uita la televizor. Mi-a spus că i se pare că e bine: comuniştii or să plece, şi o să fie mai bine pentru toată lumea. „Nu Vanya, n-o să fie bine – ţara asta o să fie tăvălită de n-o să se mai cunoască nimic din ea”, i-am răspuns. Mă străduiam să nu plâng. Vanya m-a întrebat unde plec şi când mă întorc. I-am răspuns că nu ştiu când mă întorc, pentru că pe români îi hăituiesc şi că o să încerc să trec în Transnistria. Mi-a luat amândouă mâinile şi mi-a spus să am grijă. I-am răspuns că mai multă grijă decât acum n-am cum să am. Aveam sufletul greu. L-am îmbrăţişat, neştiind când o să-l mai văd şi am plecat înainte de a izbucni în hohote. M-am oprit la poştă. Am băgat cartela în telefonul public şi am format numărul lui Dima Soin. I-am spus, scurt că vin în Transnistria şi să-mi înlesnească drumul, apoi am închis, sperând că nu a interceptat nimeni convorbirea. Îmi răsuna în urechi bucuria lui Dima când mi-a auzit vocea. Reacţia lui la spaima cu care i-am transmis acel scurt mesaj, n-am s-o aflu probabil niciodată. Maia era acasă. Era cineva la ea, o fată. Am trecut dincolo şi m-a întrebat ce e cu mine. Îşi făcuse griji, văzuse ce e la televizor. Am apucat să-i spun că trebuie să plec, apoi furtuna de lacrimi din pieptul meu şi-a făcut loc afară. M-a luat în braţe, iar eu m-am sprijinit de umărul ei, continuând să plâng cu suspine, aşa cum îmi dorisem de atâta vreme.

- Rămâi aici. O să stai la mine până se termină, că de aici n-o să te ieie nimeni.

I-am spus că nu se poate. Maia încă nu înţelegea. Ea văzuse totul la televizor, dar eu fusesem pe străzi, simţisem durerea şi disperarea oamenilor şi îmi dădeam seama că pentru ei nu e nici o soluţie, că o să mai dureze şi că o să fie încă rău.

- Mihaela, ţi-i viaţa în pericol?

Ce puteam să-i răspund la asta? Că nu mai mult decât a celorlalţi care au fost în piaţă? Că nu, câtă vreme nu mă prinde SIS-ul? I-am spus pur şi simplu că nu. Atunci de ce plâng?, a vrut ea să ştie.

- Pentru că îmi pare rău de ce se întâmplă cu voi. O să fie rău, i-am răspuns.

- Ce poate să fie mai rău decât comuniştii?

- O să fie rău, pentru că ţara asta nu are conducători, n-are cine s-o scoată din situaţia în care e. Nu vezi, că au pus vize şi cu România?

- Şi ce, parcă românii tot aşa or să facă şi cu copiii noştri care învaţă acolo – or să-i arunce înapoi? Sigur că nu, şi-a dat tot ea răspunsul.

- Tu nu vezi că ăştia sunt nişte oameni nenormali?

Chiar în acel moment m-a fulgerat amintirea că Maia are o soră în Rusia şi că mereu îmi spunea: dacă ai noştrii or să se întoarcă împotriva ruşilor, eu ce, ar trebui să mă întorc împotriva surorii mele? Iată că aici nu se întorseseră împotriva ruşilor, doar că moldovenii se luptau unii cu alţii. Situaţia mi se părea disperat de fără ieşire.

Probabil că la un moment dat Maia mi-a dat un calmant şi probabil că l-am luat, pentru că îmi amintesc că după asta m-am liniştit – o stare de calm nefiresc a pus stăpânire pe mine.

Am trecut dincolo şi ea mi-a dat să mănânc ceva, parcă brânză şi nişte bomboane de ciocolată. Am mâncat în silă, îmi era rău de la ficat, îmi venea să vomit. Dar mi se părea că nu trebuie s-o refuz – îmi oferise cu toată inima această ultimă masă. De fapt chiar mă simţeam ca un condamnat la moarte care-şi ia ultima masă. Nu ştiam ce-o să fie mai departe. Apucasem să-i spun că am de gând să trec în Transnistria. Era spre seară – nu mai erau microbuze. M-a întrebat de ce nu vreau să rămân până mâine. Mie mi se părea că fiecare minut în plus petrecut în Găgăuzia sporeşte riscul ca un ofiţer SIS să bată în uşa prietenei mele şi să ne aresteze pe amândouă. În plus, apucasem să-mi anunţ venirea în Transnistria. Am ţinut-o una, că plec imediat. Am apucat amândouă de torţile bagajului şi am ieşit din mica garsonieră. În stradă, deja, Maia mi-a spus să nu mai vorbesc româneşte. Am mers la autogară, iar ea s-a tocmit pentru un taxi. Am mers la un valutist, am schimbat bani (că nici casele de schimb nu mai erau deschise la ora aceea) si, iată-mă în drum spre Tiraspol, gonind pe drumurile pustii, prin noaptea care se lăsa cu repeziciune, peste spaima mea şi peste nedumerirea şoferului, căruia îi spusesem că mă doare capul, ca să nu fiu obligată să pălăvrăgesc. El şi-a dat seama că e ceva în neregulă, dar n-a pus întrebări. A deschis geamul şi radioul. Ca să am aer şi să aud ştirile. Asta m-a făcut să cred că de fapt ştia de unde vin şi că ştia că mă sufoc de spaimă şi că am nevoie să aud ultimele noutăţi. La radio se transmite periodic un comunicat care condamnă actele de huliganism. Ca în perioada când a căzut Ceauşescu. Amintirea Maiei, a lui Vanya Kîlcik şi a Comratului se dizolvă. În faţa mea sunt doar contururile neclare ale amurgului.

Tags: alegeri, Chisinau, Comrat, demonstratii, drepturile omului, Ivan Kilcik, remocratie, represie, Republica Moldova, SIS, Transnistria

Am hotărât, aşadar, să plec din Moldova. Dar unde aş fi putut să scap? La graniţă mă aşteptau satrapii lui Voronin şi simţeam că în cazul meu ar fi putut avea careva abordări speciale, dat fiind că îl apărasem pe Burgudji şi dat fiind că sunt prietenă cu „separatiştii” din Transnistria.

… Ceea ce lasasem in urma

L-am sunat pe directorul meu şi, fără să reuşesc să-mi stăpânesc lacrimile, l-am rugat să asculte materialul pe care îl trimisesem. Reportajul meu se încheia aşa: „Poate că aceasta este ultima mea corespondeţă specială, dar cu siguranţă este cea mai completă”. Nu puteam să-i spun direct că mă simt în pericol, dar speram să înţeleagă. Mi-a spsu că, da, o să asculte, şi m-a întrebat dacă mă mai poate ajuta cu ceva. Nu, nu mă mai poate ajuta cu nimic, am răspuns.

Despre cei arestaţi circula informaţia că au fost torturaţi, dar din punctul ăsta de vedere eram liniştită: eu leşin foarte uşor, mai ales la durere şi am şi probleme cu inima, aşa că aş fi scăpat foarte ieftin din mâinile SIS-ului; nu apucau să-mi facă mare lucru înainte de a trece ultima dintre foarte multele graniţe pe care le-am trecut într-o viaţă de reporter special. Ceea ce m-ar fi durut foarte tare era să mă prindă şi să mă fluture pe la televizor, ca pe o rufă murdară: uitaţi diversionistul român – l-am prins. Mai bine muream decât să mi se întâmple aşa ceva.

M-am dus la autogară şi am luat marşrutka spre  Comrat. Şoferul m-a pus să cumpăr bilet, iar eu am înţeles că erau controale pe drum. N-aş fi avut nici o şansă la cea mai sumară verificare a actelor. M-am aşezat pe scaunul îngust şi incomod, încercând să rămân cât mai liniştită. Simţeam că mă sufoc şi mă treceau când valuri de căldură, când fiori de gheaţă. Aş fi vrut să mă ghemui într-un colţ şi să pot tremura în voie. Mă uitam pe fereastră. Toată autogara era plină de poliţişti în civil. Erau mai mulţi decât călătorii, mult mai mulţi. Câţiva stăteau de vorbă chiar lângă maşina mea. Secundele se scurgeau greu şi noi nu mai plecam odată de pe loc. La un moment dat, unul dintre gardişti s-a urcat şi el în marşutkă. O să mi-l amintesc toată viaţa venind spre mine – solid, nu foarte înalt, îmbrăcat într-o geacă de piele destul de uzată şi cu un tricou roşu pe dedesubt. Evident tuns scurt, evident cu pantaloni la dungă, dar nu excelent călcaţi. Şi cu un dosar în loc de borsetă. Credeam că vine să mă ia. Dar nu, a trecut de mine şi s-a aşezat pe unul dintre scaunele din spate. Îl simţeam direct în  cârca mea. Maşina a pornit în sfârşit, iar eu nu înţelegeam ce se întâmplă. Dacă tot a venit după mine, de ce nu mă arestează? Înseamnă că îmi pregăteşte ceva mai rău, dar ce? Aşteaptă să vadă unde mă duc? O durere acută îmi strângea inima din ce în ce mai tare; aerul nu-mi ajungea şi aveam impresia că în curând o să-mi cadă umărul stâng. În spate, razvedcikul se tot foia. Pentru cei care nu ştiu rusă: razvedcik se numeşte ofiţerul de informaţii, iar militarii din trupele speciale tot ofiţeri de informaţii sunt consideraţi.

Nu făcusem nici două sute de metri de la ieşirea din autogară, că omul din spatele meu a strigat la şofer: „Auziţi, da’ maşina n-are condiţioner?” (aer condiţionat). Cu tot dramatismul situaţiei, mi-a venit să pufnesc în râs. Maşina în care eram, mai avea puţin şi-şi pierdea tablele pe drum, iar individul ăsta, deghizat în cetăţean obişnuit, voia aer condiţionat, exact ca la el în birou, acolo, la serviciul de informaţii. Un lucru îmi era clar, că nici lui nu îi e bine, aşa cum nici mie nu-mi e. Asta mi s-a părut un semn şi mai rău. Eram convinsă că el era acolo pentru mine şi că cine ştie ce lucru îngrozitor îmi pregătea.

A mai trecut puţin şi razvedcikul s-a dus în faţă, lângă şofer, pentru că a spus el, acolo e mai mult aer. Maşina continua să se hurducăie pe drumurile proaste şi pustii, iar eu simţeam că mor de spaimă, cu fiecare kilometru parcurs. Încă nu luasem o hotărâre unde să mă duc. Afară era soare. La un moment dat, insul pe care îl consideram urmăritorul meu, l-a întrebat pe şofer ceva despre o declaraţie a başkanului. Găgăuzul a răspuns foare scurt – ei sunt omani inteligenţi, dar nu le plac poliţiştii, indiferent de care fel ar fi aceştia. Soarle urca spre crucea cerului, iar mie mi se părea să sunt faţa unei sentinţe care se tot amână. Vedeam ceafa răsfrântă, acoperită cu ţepi negri şi gulerul ros al hainei de piele pe care o purta omul aşezat lângă şofer. Au trecut aşa, cam trei ore. Deja ne apropiam de Comrat. Undeva, la o intersecţie, din care se făcea un drum lăturalnic, maşina a oprit, iar omul a coborât. A acţionat o telecomandă, iar în parcare s-au aprins farurile unei maşini albe, destul de scumpă şi… cu număr de Transnistria.

Comrat – destinaţia de primă urgenţă

Am înţeles dintr-o dată că nu eu fusesem ţinta, că omul acela probabil nici măcar nu mă văzuse şi că, nenorocitul, era pesemne la fel de înspăimântat ca şi mine. Fusese la Chişinău să se informeze, să vadă ce se întâmplă acolo, ceea ce era perfect normal, pentru că Tiraspolul e la o aruncătură de băţ de oraşul care tocmai fusese măturat de un val de revoltă populară şi de un alt val de represiune. Dintr-o dată, îl priveam cu alţi ochi pe omul acela, care avusese curajul să vină pe un teritoriu unde era considerat duşman şi să vadă dacă nu e vreun pericol care să-i ameninţe pe ai lui. Pe tot parcursul drumului, la fel ca şi mine, şi el se sufocase de spaimă. De asta se mutase de pe locul din spate şi de asta îl întrebase pe şofer dacă nu e condiţioner în maşină. Un pic prea târziu, am avut impulsul de a-l ruga să mă ia cu el, să mă ajute, să mă scoată de acolo. Nu şiu dacă ar fi făcut-o – probabil că da, pentru că cei din Transnistria sunt foarte sufletişti. Dar, cum am spus, ideea mi-a venit un pic prea târziu, maşina în care eram pornise deja, şi la fel şi maşina în care el se urcase. Eu mergeam mai departe spre Comrat.

Tags: alegeri, Autonomia Gagauza, Chisinau, Comrat, democratie, demonstratii, derepturile omului, Gagauzia, Republica Moldova, Transnistria

Foto: www.tiras.ru

Astazi, locuitorii orasului Bender si oficialii din Transnistria au comemorat vicitmele operatiunii care, in urma cu 17 ani, a condus la declansarea de facto a razboiului civil de la Nistru. Cumse vad acum evenimentele care au condus la separarea Transnistriei de restul Republicii Moldova in urma cu aproape doua decenii - in corespondenta de la fata locului.

 corespondenta Bender: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: Bender, conflict inghetat, Nistru, Reoublica Moldova, Reporter Special, Trananistria

La periferie, Chişinăul arăta normal. Am intrat într-o farmacie, să cumpăr un plasture, pentru că mă roseseră foarte tare pantofii. Era coadă – oamenii cumpărau diverse medicamente. Când să plătesc, m-a sunat Kîlcik să vadă dacă sunt în regulă. La televizor se transmiteau ştiri îngrijorătoare, dar nu foarte clare. În orice caz, demonstraţia din centru continua. Mi-a spus să fiu atentă. I-am promis că o să fiu, apoi am închis, fiind în pericol vital iminent: câteva cucoane din spatele meu şi farmacista se enervaseră că nu plătesc mai repede şi protestau vehement. Am ieşit în soarele de afară şi am căutat o bancă, să mă aşez şi să-mi dofotoricesc piciorul, apoi am luat o rutieră spre centru. Deja, pe Bulevardul Şefan cel Mare nu mai circulau troleibuzele.
M-am dus în piaţă, iar ce am văzut acolo m-a speriat de-a binelea. Niciodată nu văzusem Chişinăul agitat. Capitala Republicii Moldova e un oraş liniştit şi patriarhal, iar moldovenii pur şi simplu nu sunt făcuţi pentru proteste – sunt nişte oameni blajini de felul lor, indiferent daca sunt tineri sau bătrâni. Acum, ce se întâmpla în piaţa mi se părea aşa de fără rost şi nebunesc, iar sentimentul că o să se termine rău, s-a accentuat.

Oamenii care agitau pumnul în timp ce strigau “Noi suntem români” mi se păreau nefireşti, mi se părea că… pur şi simplu nu sunt ei. Aveam sentimentul că toată această violenţă nu vine din interioul lor, al oamenilor, ci că altcineva îi face să se agite în felul ăsta.

Şi încă nu ştiam nimic – nu aflasem despre atacul asupra Parlamentului. Aveam sentimentul straniu că este ceva nenatural în “kartinkă” (fotografie), că este, ascuns, un element în plus, dar în acelaşi timp esenţial. Ca întotdeauna când nu înţeleg, am pus mâna pe telefon. L-am sunat pe Nantoi, dar avea mobilul închis. De dimineaţă, înainte să plec de la Comrat, vorbisem cu el. Îl întrebasem ce se întâmplă şi el mi-a spus că oamenii au ieşit să protesteze, pentru că s-au săturat de comunişti. Mi-a spus-o ca şi cum ar fi un lucru normal, iar eu i-am replicat că nu e bine ce se întâmplă. Am primit un răspuns tăios, însoţit de lămurirea că trebuie să încheie convorbirea, pentru că se întâlneşte cu cineva. “Să dea Dumnezeu să fie linişte!”, am adăugat eu, iar Nantoi, pe un ton şi mai aspru: “În orice caz, linişte va fi”. Acum nu mai răspundea deloc, iar eu ştiam că avusesem dreptate – nu era bine. Seara se lăsa cu repeziciune. La tribună se succedau vorbitorii, dar era cât se poate de clar că nici unul dintre ei nu e Liderul. Liderul cu “L” mare. Şi atunci cine?… Nu mi-am pus întrebarea la momentul respectiv. Logica îmi intrase într-o totală pauză, sub presiunea durerii că cineva face politică pe seama sentimentelor mulţimii de protestatari disperaţi adunaţi în piaţă. Mă temeam şi pentru Transnistria, pentru că îmi dădeam seama cu câtă spaimă se uită oamenii de acolo la ceea ce se întâmplă la Chişinău. Am plecat din piaţă, să caut un Internet café, dar SIS-ul blocase accesul la web în aproape tot oraşul. Şi telefoanele funcţionau cu intermitenţe. În cele din urmă am găsit un wireless funcţional, într-un magazin Orange şi am intrat de acolo.

Aveam să rămân la Chişinău trei zile – cele mai fierbinţi din istoria Republicii Moldova, de după războiul de la Nistru: de pe 7, până pe 9 aprilie. A doua zi l-am văzut pe Nantoi, care abia putea vorbi de supărare. El mi-a spus despre provocatori strecuraţi în rândul manisfestanţilor şi mi-a dat de înţeles că aceştia ar fi făcut parte din organele de ordine ale republicii, dar eu tot n-am înţeles. Nu pricepeam nimic, cred că nici măcar nu am conştientizat informaţia, pentru că eram într-o stare de durere stupefiată, ca atunci când îţi moare cineva drag: nu pricepeam cum de s-a putut întâmpla aşa ceva. Ar fi putut Nantoi, sau oricare altul să-mi deseneze, să-mi urle sau să-mi silabisească informaţiile, pentru că eu tot n-aş fi priceput. Ştiam două: că mi-e frică pentru Transnistria şi că-mi vine să plâng. Mult, cu suspine. Asta şi făceam, oricum, seara, înainte de a adormi. Şi, altfel vorbind, cum puteam eu, care veneam dintr-o ţară democratică, unde politicienii au treabă unul cu altul şi, odată la patru ani cu alegătorii, cum puteam eu să înţeleg că aici, în Moldova, SIS-ul organizase o conspiraţie împotriva propriului popor, pentru a neutraliza elementul pro-român din societate, pe care ei îl considerau cel mai periculos? Văzusem cazul Burgudji, vazusem cum au procedat acolo, ce înscenare grosolană făcuseră, dar tot nu eram capabilă să înţeleg. Nu-i credeam în stare să meargă chiar mai departe de atât.

Cândva, cred că tot în ziua de opt, am sunat la Ambasada României, să văd dacă acolo totul este în regulă. Cu o noapte înaninte, Spetsnazul intrase peste manifestanţii din piaţă. Se făcuseră arestări şi se vorbea că prizonierii fuseseră foarte rău bătuţi, iar eu mă temeam, ca, după acuzaţiile care fuseseră împotriva României, organele de ordine să nu trimită vreo grupă de comando şi peste reprezentanţa noastră diplomatică. Măcar atât înţelesesem din cazul Burgudji, că în Moldova reprezentanţii organelor de ordine pot să fie foarte brutali. Ştiam ce făcuseră din casa lui Vanya la percheziţie şi, de aceea, îmi era clar că de la poliţiştii moldoveni te poţi aştepta nu la orice, dar la ce e mai rău. La telefon mi-a răspuns consilierul de presă, Ioan Gaborean, care mi-a spus că deocamdată ei sunt bine şi că-mi mulţumeşte pentru grijă. I-am lăsat numărul de telefon şi i-am spus să mă sune dacă se întâmplă ceva. În acea zi am rămas la cafeneaua Orange, să-mi pun ordine în ce interviuri aveam. De câteva ori m-am dus în piaţă să văd ce mai e. Oamenii erau tot acolo, scandau. Câţiva îşi desenaseră pe obraz tricolorul, care, la urma urmei, este şi steagul lor. Seara, deja, în piaţă nu mai era nimeni – doar foarte multe hârtii pe asfalt şi o echipă de televiziune, care filma, Dumnezeu ştie ce.

M-am dus la hotel să-mi iau cameră. Eu dădeam camera în fiecare zi, crezând că totul o să se liniştească şi o să pot pleca. Era târziu, aproape de 12. La Chişinău trag de fiecare dată la “Zarea”, cel mai ieftin hotel din oraş. În primă fază, la recepţie a fost greu să atrag atenţia cuiva, pentru că toţi se uitau la un meci de fotbal pe Antena 1. Am rămas stupefiată că după tot scandalul şi acuzaţiile împotriva României cineva se uită la un post de televiziune românesc. L-am întrebat pe portar ce-i cu asta, iar el mi-a răspuns, în glumă că oricum nu bate… (una dinte cele două echipe, nu mai ştiu care), iar la alegerile moldoveneşti tot comuniştii ies. Am pornit să glumim pe tema asta – era prima rază de optimism din ultimele zile, când recepţia a fost străbătută de o suflare de gheaţă. Uşa de la intrare s-a deschis larg şi au intrat ei. Îi văzusem în ultimele două zile, pe colegii lor peste tot în piaţă, printre demonstranţi, dar tot nu înţelesesem nimic. Desigur, ştiam cine sunt – îi pot recunoaşte când îi văd. Ofiţerii SIS umblă totdeauna în grup. Sunt înalţi, solizi, îmbrăcaţi la costum, cu pantofii foarte bine făcuţi şi cu borsetă. Aşa erau şi aceştia. Eu încremenisem lângă recepţie, incapabilă să respir. Au cerut lista celor cazaţi, s-au uitat pe ea şi au plecat spunând: da, nu sunt ţigani din România. Cel care a spus asta avea mustaţă, era foarte lat în umeri şi purta un sacou pepit. Părea să fie şeful celorlalţi. Eu nu apucasem să mă cazez, iar ei, dacă m-au văzut doar cu poşeta au crezut că am deja cameră, deci sunt pe listă, aşa că nu m-au legitimat. Am înghiţit în sec, încercând să mă arăt cât mai calmă. M-am întors spre recepţioneră, care se speriase ca lumea. “Ştiţi, cred că oamenii ăştia arată peste tot la fel. E undeva un incubator care-i scoate câte zece, câte zece, şi-i repartizează după aia pe ţări. Şi în România tot aşa arată”. Femeia a râs, palid.

Mai târziu aveam să-mi dau seama că spusesem pur şi simplu un neadevăr. Ofiţerii de informaţii din România nu arată aşa. Ai noştri sunt nişte birocraţi, pe când aceştia erau membrii unui organ de represiune, care presionaseră societatea, până când revolta a izbucnit ca aburul dintr-un cazan închis ermetic, sub care s-au băgat prea mulţi cărbuni. Ai noştri sunt cam ineficienţi şi uneori dezinteresaţi de ce fac, pe când aceştia, din Moldova, mi-au apărut ca nişte vătafi de sclavi gata să biciuie până la moarte pe oricine s-ar fi împotrivit unei puteri care, fiind profund ilegitimă, este, pe cale de consecinţă şi extrem de represivă.

Un alt lucru pe care aveam să-l înţeleg doar după ce am ajuns în cameră, a fost că fetele de la recepţie, şi portarul, au ştiut cine sunt. Doar trăsesem de atâtea ori la hotelul acela, mă cazasem pe bază de paşaport, stătusem de vorbă cu oamenii, deci toată lumea ştia că sunt din România şi că sunt jurnalistă. Au ştiut, dar nu m-au trădat. Cred că toată viaţa voi fi mişcată atunci când îmi voi aminti de acest gest de solidaritate.

Ajunsă în cameră, n-am putut nici să mănânc, atât eram de speriată. Am adormit greu, şi m-am trezit foarte devreme, buimacă de oboseală şi cu un sentiment intens de pericol. M-am îmbrăcat în grabă, mi-am luat geanta şi am ieşit fără să mă mai spăl pe dinţi. La recepţie am lăsat doar cheia. N-am cerut bon de decont, sperând că poate nu fusesem nici înregistrată. Nu era încă şase dimineaţa. Piaţa Marii Adunări Naţionale era pustie. Am rătăcit pe străzi, pentru că nu era nici o cafenea deschisă. La opt şi jumătate m-am dus la Orange café şi am trimis nişte mailuri. Oamenii începuseră deja să se adune în piaţă. Pe la nouă, l-am sunat din nou pe consilierul de presă de la Ambasada României şi i-am spus că aş vrea un interviu cu dl. Filip Teodorescu, ambasadorul nostru la Chişinău. De obicei nu iau interviuri diplomaţilor din ţările pe unde umblu, pentru că e destul de multă birocraţie şi în domeniul acesta, trebuiesc cerute aprobări şi mie nu-mi place să stau să aştept până când se mişcă o structură de stat. Care este, aşa cum îi arată şi numele “de stat”. De data asta, după toate acuzaţiile care fuseseră aduse ţării mele, eram dispusă să suport chiar şi hachiţele unor birocraţi, doar pentru a demonstra neadevărul acelor învinuiri. Răspunsul lui Gaborean avea însă să mă năucească: “Domnul ambasador este în drum spre graniţă şi eu la fel”. Am făcut o pauză, apoi am întrebat: “Aţi fost rechemaţi sau… aceea”. A urmat un alt moment de tăcere, apoi am auzit: “Nu, n-am fost rechemaţi. Uitaţi-vă pe internet”. Am închis telefonul şi am deschis pagina ProTV Moldova. Cu o zi în urmă circulaseră zvonuri despre expulzarea ambasadorului României, dar am crezut că sunt doar dezinformări, în scopul de a ameninţa odată în plus România. Ştirea despre expulzarea ambasadorului nostru era însă main-ul paginii televiziunii din Chişinău. Am decis să mă întorc la Comrat, să-mi iau lucrurile şi să ies cumva din Moldova, care se închidea în jurul meu ca o capcană.

Tags: alegeri, Chisinau, democratie, demonstratii, drepturile omului, Republica Moldova

Pe Roman Konoplev l-am descoperit, la Tiraspol, candva, dupa evenimentele violente de la Chisinau. Si eu, care crezusem ca, odata cu Dima Soin, Evgheni Sevciuk, Aleksandru Caraman si Grigori Maracuta s-a terminat sirul transnistrenilor interesentai – al celor carora merita sa le iei interviu. Mai tarziu aveam sa-l cunosc pe Serghei Sirokov, politolog de la centrul Mediator, specializat in relatii internationale, pe ministrul de externe de aici, Vladimir Yastrebceak, un diplomat care pentru prima data m-a facut sa-mi doresc sa se rezolve naibii odata conflictul de la Nistru, astfel incat calitatile profesionale ale acestui om sa fie vazute si recunoscute de cat mai multa lume, si pe Vasilii Kaliko, insarcinatul pentru drepturile omului, un om bland, barbos si cu o incredere nestramutata in cunostintele mele de limba rusa, astfel incat imi spune bancuri, imi povesteste anecdote si foloseste expresii pe care dupa aia trebuie sa le caut in dictionar (dar la fel a facut si Oazu Nantoi din Chisinau, atunci cand i-am cerut sa facem un interviu in limba rusa – am cautat pe Google sa vad ce e cu “delirul calului cenusiu”, ca nici unul dintre prietenii mei nu auzise de asa ceva).

Bun (adica nu prea), eu eram la Tiraspol, iar la Chisinau organele de ordine se indeletniceau cu tabacirea manifestantilor din 7-9 aprilie si cu ascunderea cadavrelor celor care, intamplator, mureau in urma batailor. Asa ceva se intamplase mai demult si in Romania, la Revolutie, si pe 13 – 15 iunie 1990. Ma inchisesem in casa si plangeam. Cu Soin ma certasem, de furie pentru cele intamplate, desi el nu avea nici o vina si atunci am hotarat ca e mai bine sa nu mai vad pe nimeni. Ceva totusi trebuia sa lucrez, asa ca i-am trimis lui Roman un mail cu intrebari. El mi-a raspuns invitandu-ma acasa, unde am cunoscut-o pe sotia lui, Dina, si unde am facut unul dintre interviurile-reper ale carierei mele (poate la fel de bun ca si cel pe care i l-am luat, candva, regretatei Zoe Dumitrescu Busulenga si pe care, cei interesati, il pot citi aici). Am prelucrat fila audio si am urcat-o pe blog direct in rusa. O puteti asculta aici. Ceva mai tarziu, am terminat si traducerea interviului, pe care o puteti citi mai jos.

Foto: www.tiras.ru

-  Roman Evghenievici, este primul nostru interviu, sper ca vor mai fi si altele, chiar multe. Ddeocamdata, acesta este primul, asa ca am sa va rog sa-l descrieti pe Roman Konoplev. Cine este el?

-  Roman Konoplev? In primul rand, desigur, sunt rus. In al doilea rand sunt transnistriean. In al treilea rand, sunt crestin. Pe langa asta, sunt jurnalist, un pic scriitor, un pic muzicant… Va rog…

-  Dar casatorit? (Noi sedeam pe canapea, iar Dina se asezase in fata noastra, pe un scaun, fiind pur si simplu frumoasa si contempla cum tocmai incepusem sa-i torturez sotul cu intrebarile mele si cu microfonul, despre care ulterior, Roman a scris pe blog ca era urias: “A venit o jurnalista din Romania si mi-a luat 45 de minute interviu in rusa. Avea un microfon urias”).

-  Da, fara discutie, sunt familist, imi iubesc sotia, imi iubesc patria si iubesc pamantul pe care traiesc…

- De ce cartea Dvs., Evanghelia Extremismului, a fost interzisa in Rusia?

- Partidul in care am activat la sfarsitul anilor ’90, Partidul National – Bolsevic, a fost interzis. A aparut un conflict in interiorul acestui partid, care a generat anumite evenimente, schimbarea cursului, apoi s-au luptate de cateva ori grupuri politice din interiorul organizatiei, eu am facut parte din unul dintre aceste grupuri, grupul meu a pierdut, a castigat o grupare ceva mai radicala, iar dupa asta puterea a interzis organizatia. Dat fiind ca in carte figura organizatia si erau multe lucruri care erau prezentate altfel decat se vedeau ele la nivel de oficiali regionali, directori de ziare, militieni regionali, acolo in provincie – din aceste motive cartea… nu a mai ajuns in reteaua de comercializare. Cam asa…

“Extremismul – ca un obiect al artei”

Foto: Roman Konoplev

-  Care este ideea de baza a acestei carti si de ce se numeste Evanghelia extremismului? Va considerati extremist?

Read the rest of this entry »

 Insula Comorii - Rusa: Play Now | Play in Popup | Download

 Insula Comorii - Romana: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: alegeri democratie, Aleksandru Caraman, Chisinau, conflict inghetat, Dmitrii Soin, drepturile omului, Evghenii Sevciuk, Grigorii Maracuta, Nistru, Oazu Nantoi, Reporter Special, Republica Moldova, Roman Konoplev, Serghei Shirokov, Tiraspol, Transnistria, Vasilii Kalko, violente de masa