Am rămas în Găgăuzia în ziua alegerilor, şi, pentru că nu aveam acreditare, am lucrat pe laptop în cârciuma lui Kîlcik, care din când în când îmi aducea veşti proaspete din secţiile de votare. Se îmbrăcase la marele fix, cu un sacou pepit, care-i venea tare bine şi pun pariu că-şi pieptănase şi barba. Vorbea împotriva comuniştilor, ba în găgăuză, ba în rusă şi le tot explica muşteriilor cum stă treaba cu politica. De fapt, la Comrat, cam toată lumea se îmbrăcase de sărbătoare. Cumva, Vanya Burgudji era parcă mai prezent ca niciodată. Era acolo – putam să mi-l reprezint, între acei bărbaţi negricioşi, stând de vorbă despre politcă în cafeneaua întunecoasă şi îmbâcsită de fum. Oricum, erau toţi foarte convinşi de politica lor.
Linistea de la Comrat…
Seara, Maia m-a dus la o vecerinkă – era ziua unei prietene. Odată ce s-au anunţat rezultatele preliminare, m-am retras într-un colţ mai liniştiti şi l-am pus pe Oleg Cristal să-mi le comenteze, pentru ca a doua zi să pot urca pe blog un post despre asta chiar de dimineaţă. Cu Maia, am ajuns acasă târziu şi niţeluş cam cherchelite. Ea a făcut un pic de instrucţie cu mine, pentru că apa caldă se opreşte după ora 12 noaptea, aşa că am făcut duş în mare viteză. Odată ce toată lumea s-a îmbăiat, ne-am băgat în pat şi am adormit buştean, pentru că eram rupte de oboseală.
În următoarea zi m-am dus la başkanat. Voiam un comentariu de la Formuzal despre rezultatele alegerilor. La guvernul Atonomiei Găgăuze, toată lumea era supărată – se temeau că această victorie categorică a comuniştilor va aduce încă şi mai multă represie în regiune. Pe când stăteam la taclalale cu purtătorul de cuvânt, a apărut şi Formuzal, care mi-a zâmbit (au găgăuzii un fel de a zâmbi!…) şi le-a spus subalternilor lui: după ce terminaţi cu doamna, să veniţi până la mine.
În ziua aceea, başkanul nu a avut timp de declaraţii şi a rămas că revin. M-am dus apoi la o televiziune din regiune, ca să-mi lucrez nişte materiale. Şi acolo toată lumea era morcovită: încă patru ani sub comunişti. Nici măcar nu mi se mai părea ciudat că atât pro-ruşii, cât şi pro-românii din Republica Moldova erau împotriva comuniştilor.
Spre seară a început. Eu eram în studio, trăgeam un intro, despre războiul din Osetia de Sud. Mă năpădiseră amintirile şi mă străduiam să nu plâng. Simion, şeful televiziunii, a venit foarte bucuros şi ne-a anunţat că la Chişinău a ieşit lumea în stradă. Eu am ştiut de atunci că nu e bine şi am şi zis asta. Speram că lucrurile se vor linişti. Am ajuns acasă seara târziu. Maia făcuse friptură cu piure. În Moldova, oricât ar fi de săraci, atunci când au musafiri, oamenii pun tot ce au mai bun pe masă. Am vorbit mult înainte să ne culcăm – despre Roma, băiatul Maiei, care este student la Chişinău, despre viaţa de la Comrat, despre Rusia, despre manifestările de la Chişinău. Ca şi mine, Maia crede că Basarabia nu se va uni cu România, în ciuda faptului că pro-ruşii din Republica Moldova se tem foarte tare de acest lucru. „Eu, aici, în Găgăuzia, le-am spus: staţi liniştiţi, că ei sînguri nu vă iau”, mi-a zis Maia. Ei, adică românii. I-am dat dreptate. Tot vorbind, am aţipit, dar au început să mă chinuie coşmarurile şi atunci a trebuit să stau o vreme trează, ca să fiu sigură că alunec direct într-un somn adânc atunci când adorm. Altfel, riscam să mă trezesc ţipând şi s-o sperii şi pe Maia. A doua zi dimineaţă, soarele strălucea de parcă ar fi vrut să împrăştie toate nedumeririle lumii ăsteia. La Chişinău contiuau demonstraţiile şi situaţia era din ce în ce mai tensionată. Maia era la servici, eu rămăsesem acasă, pentru că era Internet şi voiam să transmit nişte ştiri. Când am văzut încăerarea de la Parlament le-am lăsat naibii de ştiri, am sunat-o pe Maia că plec la Chişinău, am lăsat cheia la portar şi m-am dus glonţ la autogară. În drum am trecut pe la cârciuma lu Kîlcik şi i-am spus şi lui că plec. Nu a fost foarte încântat de idee, dar şi-a dat seama că nu are cum să mă oprească. „Tu eşti fată deşteaptă şi atentă. N-ai să păţeşti nimic, da?”, mi-a spus la despărţire. Parcă depindea de mine dacă păţesc sau nuu ceva, când acolo se deschiseseră porţile iadului! M-am urcat în rutieră. Aveam la mine numai poşeta, pentru că îmi imagineam că seara sau cel târziu a doua zi aveam să mă întorc. Nu avea să fie aşa, dar faptul că am călătorit fără bagaje avea să mă salveze din ghearele organelor de ordine. Pe drum, aproape de Chilşinău, maşina în care eram a fost oprită de poliţişti, care s-au uitat înăuntru să vadă cine călătoreşte. Lucrurile începeau să devină serioase.
… si demonstraţiile de la Chişinău