Grozăvia situaţiei mele, faptul că am scăpat din mâinile represorilor lui Voronin fugind practic la „separatişti”, aveam să o conştientizez abia câteva zile mai târziu. În dimineaţa următoare sosirii mele la Tiraspol, Soin a rezumat situaţia simplu şi la obiect: „Spune-mi, Mihaela, practic între Moldova şi România este stare de război, nu-i aşa?”. Am confirmat că da, apoi am precizat că România nu a făcut nimic şi că eu în Piaţa Marii Adunări Naţionale am văzut numai ofiţeri SIS infiltraţi printre demonstranţi – nimic altceva. Apoi i-am povestit cum s-au purtat cu jurnaliştii şi am încheiat: „Au spus că expulzează junraliştii, dar asta e o mare prostie. N-au cum să ne expulzeze, pentru că noi suntem oameni obişnuiţi, nu avem imunitate diplomatică”. Soin s-a uitat la mine, amuzat şi cu căldură, înţelegând probabil abia atunci dimensiunile la care traisem spaima în toate acele zile. „Vă deportează”, a completat. Am pufnit în râs. Da, aşa e, de fapt i-au deportat pe jurnalişti, ca pe nişte infractori şi au făcut din asta mare caz, când de fapt, infractorii erau ei, oamenii de ordine care au arestat, intimidat şi lovit manifestanţii şi jurnaliştii. Şi de fapt, nici măcar ei, ci şefii lor şi politicienii care le-au comandat să facă asta. Alena a venit să mă vadă, chiar a doua zi după venirea în Transnistria. Pentru ea, ca şi pentru toţi cei din jurul meu nu era clar cum am să ies de acolo. Dima râdea şi zicea că o să găsească o barcă, eventual cu motor, cu care să mă trimită, dar eu i-am atras atentia că am 90 de kilograme şi că aş scufunda barca. Dar cea mai adecvată reacţie a avut-o Saşa, prietenul Alisei, care atunci când am spus că nu ştiu cum voi ieşi de acolo, a replicat: „Vse normalino. U nas blocada bîlă” (E în regulă, la noi a fost şi blocadă). Ştirile care veneau de peste Nistru erau înspăimântătoare – arestări, cenzura presei, acuzaţii permanente la adresa României. Bucuria că sunt în Transnistria şi că am scăpat din mâinile poliţiştilor s-a risipit repede. Gândul la ce se întâmplă la Chişinău, nu-mi dădea pace. Furia creştea în mine, dar nu puteam face nimic. Ba da, ceva am făcut – toată această amărăciune a izbucnit în afară când am reuşit să mă cert cu Soin, nici nu mai ştiu din ce motiv. Teama că nenorocirea de la Chişinău s-ar putea repeta la Tiraspol m-a făcut să bat la toate uşile oficialilor posibili şi să-i întreb despre asta. Toti au spus că în Tiraspol va fi linişte şi toţi mi-au înţeles şi mi-au îndeplinit dorinţa de a auzi nişte abordări moderate. Peste trei săptămâni, când s-a făcut timpul să plec, mi-am dat seama că s-ar putea să nu mai am cum să mă întorc în Transnistria. Decisesem s-o iau prin Ucraina. I-am spus asta Alisei într-o seară că plec şi că nu ştiu daca mai am cum să mă întorc. Eram amărâtă rău. Alisa a înţeles, dar a încercat s-o ia în glumă:
Paştele din acest an l-am petrecut la Tiraspol
- Venim în România, te luăm într-o geantă şi, aşa, te trecem graniţa. Uite, te cară Saşa.
-Am 90 de kilograme, Saşa o sa zdohnească.
Atunci ea schimbat planul:
Venim în România, cumpărăm un frigider sau altceva mare, te ascundem acolo şi te aducem în Transnistria.
La două zile după asta, cu sufletul greu pentru tot ce lăsam în urmă, am trecut în Ucraina şi, după alte două zile, m-am îmbarcat pe feriboatul Caledonia, cu destinaţia Istambul, pentru a-mi pierde urmele pe drumul înşelător şi tocmai de aceea atât de sigur al Mării Negre. Începusem să cunosc toate potecile şi scurtăturile regiunii de care mă ocup.
Ion Grosu
on Jul 2nd, 2009
@ 1:35 pm:
Mihaela,
poate menţionezi pe undeva că blogul tău e de scriitoare, nu de jurnalist. Nu de alta, dar sunt oameni care iau de bune isteriile tale de partizancă. Au mai fost cazuri de jurnalişti romani “in pericol de moarte” la cîţivaisprezece kilometri de explozii, dar ei erau cel puţin în Irak, unde puţini riscau să se bage cu verificatul faptelor.
Poveşti cu zmei.
Apropo, pe Marea Neagră nu te-au atacat piraţi cu accent de Condriţa?
Mihaela Onofrei
on Jul 2nd, 2009
@ 4:41 pm:
Da. Nu. Nu, nu m-au atacat. A fost o calatorie placuta pe marea neagra. La restul da. Multumit?
Nadeiusi.
Mihaela Onofrei
on Jul 2nd, 2009
@ 5:19 pm:
Dragul meu,
revin cu un comentariu, pentru ca mi se pare ca as putea sa ajung la intelegerea ta. Sunt situatii unde este foarte clar ca acest lucru nu este posibil, si atunci postez raspunsuri de genul celui de mai sus. In cazul tau, situatia s-ar putea sa fie diferita. Iata de ce incerc sa-ti raspund amanuntit, sa vedem ce iese din asta. Deci tot ce am scris pana acum, s-a intamplat chiar asa. Sunt oameni – Soin, Alisa, Sasa, Nadia, care pot sa confirme. In ce priveste felul cum am relatat, daca tu ma consideri scriitoare, asta nu poate decat sa ma maguleasca. Inca odata, ceea ce s-a intamplat la Chisinau mi s-a parut inspaimantator, si am simtit ca si cum m-ar fi lovit direct pe mine, pentru ca represia a fost indreptata anume impotriva romanilor. In plus, datorita relatiei mele apropiate cu Transnistria, trebuie sa recunosc ca mi-a fost teama sa nu se repete si aici ceva de acelasi fel. Slava domnului ca a fost liniste. In ce-i priveste pe colegii care au fost rapiti in Irak, parerea mea este ca ei nu au fost bine pregatiti pentru aceasta documentare. Nu vreau sa intru in amanunte, dar, cred ca asa stau lucurile. Nu te duci in Irak sa mananci inghetata, esti constient ca te duci intr-un loc periculos si ca poti crea probleme statului tau, din acest motiv, lucrurile trebuie sa fie bine pregatite. Si, in ultimul rand, pe Marea Neagra nu m-au atacat pirati cu accent de Condrita, dar mi-ar face placere sa cunosc un reprezentat al acestei localitati, asa ca reamintesc adresa mea de mail: mihaela-onofrei@yandex.ru. Astept un semn. Cu drag, M