Republica Moldova nu este sigura daca va merge pe calea unor noi alegeri parlamentare sau va trai in urmatorii patru ani intr-o stare de permanenta instabilitate politica. O serie de interviuri luate inainte si imediat dupa revoltele din aprilie si o intamplare petrecuta mai demult, cand la vama moldoveneasca a fost sechestrat un transport de carti romanest prefigurau ceea ce avea sa se intample – anume dizolvarea situatiei politice din aceasta tara. Nicolae Andronic, un politician din Chisinau, a dezvaluit, cu multa vreme in urma cine este vinovat pentru situatia creata: Partidul Comunist din Republica Moldova, la momentul acela aflat la putere. Urmarile acelei guvernari dezastruoase continua sa se faca simtite.

 Interviu - Alegeri: Play Now | Play in Popup | Download

 Carti pentru Moldova: Play Now | Play in Popup | Download

 Nicolae Andronic: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: Chisinau, criza politica, Nicolae Andronic, PCRM, Republica Moldova

Pe Ivan Vasilievici l-am cunoscut intr-unul din multele mele drumuri peste Prut. Eram la Chisinau, la autogara, prea obosita sa-mi mai tarasc bagajele pana la hotel. Asa ca am luat un taxi, cu riscul sa fac foamea in seara aceea (de fiecare data aveam banii numarati). Taximetristul mi-a spus o poveste interesanta din tineretea lui, traita pe vremea Uniunii Sovietice – a servit sub acoperire in Cuba. S-a fotografiat cu8 Raul Castro, fratele lui Fidel Castro. Amintirile lui le-am consemnat o zi mai tarziu, in memoria digitala a reportofonului.

Asculta interviul:

 Militar In Cuba: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: Chisinau, Cuba, Fidel Castro, Havana, Ivan Vasilievici, Raul Castro, Republica Moldova, taximetrist, Uniunea Sovietica

El e Bobita, catelul meu, care latra foarte tare de fiecare data cand ma aude vorbind la telefon ruseste. Sa fie pentru ca este rusofob, sau din cauza accentului ingrozitor cu care vorbesc aceasta limba?

Tags: Limba rusa, rusofobie

Se pare ca moldovenii au o problema cu presedintele, in sensul ca nu reusesc sa-l aleaga. S-a intamplat in aprilie, se intampla si acum. Incapacitatea de a alege presedintele, duce la dizolvarea Parlamentului si la noi alegeri. In timp ce in dreapta Nistrului, instabilitatea politica majora impinge societatea intr-o saracie din ce in ce mai mare, pe malul stang al raului, viata isi urmeaza un curs cat de cat normal. In stanga Nistrrului sunt o multime de analisti care se uita cu atentie la ce se intampla la est de ei si dupa aia isi spun parerea. De la vest de malul stang al Nistrului se vede insa numai faptul ca, daca instabilitatea politica de la Chisinau va continua, in legatura cu rezolvarea conflictului de la Nistru putem lua in considerare si varianta aparitiei unui nou stat pe harta lumii. Iata cum caracterizau, in primavara, Serghei Shirokov si Vladimir Yastrebceak, doi oficiali de la Tiraspol situatia de pe malul drept – cu precizarea ca afirmatiile lor sunt perfect valabile si acum.

Tags: Chisinau, Nistru, Parlamentul moldovean, Reporter Special, Serghei Shirokov, Tiraspol, Transnistria, Vladimir Yastrebceak

“Moartea este ceva adânc”

Iuri Nicolaevici Baboi locuieste la Tiraspol. Un barbat între doua vârste, foarte linistit, cu fata uscata si prelunga, cu barba. Mi-a atras atentia anul trecut, la Deni Desantnikov, ziua trupelor speciale. Purta un sal în jurul gâtului, iar eu am stiut doua lucruri. Întâi ca vine de acolo. De acolo, adica din Afganistan. Apoi, ca desi s-a întors cu foarte multi ani în urma, de fapt nu s-a întors niciodata. Sufletul lui a ramas undeva la Kunduz, sau la Kandahar. Sau poate în kislakul Kisim. Ori în Trecatoarea Celor Cinci Lei (Pasul Panser), unde a pierdut foarte multi prieteni în lupta. Durerea acestei pierderi a ramas la fel de vie ca în clipa când lucrurile acelea cumplite s-au petrecut, avea sa-mi marturiseasca un an mai târziu, într-un interviu în care am depanat amintiri din Afganistan.

- Iuri Nicolaevici, atti luptat în Afganistan…

- Dupa ce am terminat scoala, undeva la începutul lui aprilie 1982, am plecat acolo. Iar dupa data afgana – ei au un alt calendar – era anul 1360. La ei e altfel – pe 21 martie este Anul Nou. Am plecat de acolo pe 15 noiembrie 1983.

- Ati servit în Afganistan aproape doi ani…

- Da – de fapt, ceva mai mult de un an si jumatate. Am fost soldat…

- Cum traiau oamenii în Afganistan?

- Atunci, cum sa spun – eu veneam din Uniunea Sovietica, dintr-o tara civilizata. Când am ajuns acolo mi s-a parut pur si simplu salbatic. Am vazut o salbaticie, în care pasteau animale, pamântul era uscat, copacii erau uscati. Am vazut oamenii cum sparg, niveleaza si scot cu mâinile goale pietrele din pamânt, aduc, cu sacii orez, si îl planteaza în munti. Oamenii erau foarte amarâti, saraci, mi s-a parut ca traiau undeva în secolul XIV. Noua soldatilor, ei ne schimbau pentru diverse maruntisuri care ne interesau, ne ofereau aceste lucruri pantru a primi în schimb topoare, lopeti, pentru ca ei nu aveau asa ceva. Oamenii erau foarte amarâti. Când a venit armata noastra, am început sa le construim fabrici, îmi amintesc ca aproape de tabara noastra, la Taskurghan, au construit o fabrica de ciment, au fost construite mai multe fabrici, au construit piete, unde sa se adune oamenii, ca în orice comunitate civilizata, pentru ca ei sa aiba o relatie mai buna cu politica, sa înceapa sa înteleaga, sa se dezvolte, si sa nu mai stea fiecare la locul lui, doar sa munceasca si sa se gândeasca la ale lui, ci sa fie un progres, sa progreseze societatea. La început, totul era paraginit acolo…

- De ce a început razboiul în Afganistan? Cum a început?

- Noi, ca soldati, am fost chemati acolo sa îndeplinim o misiune internationala. Acum, dupa atâtia ani, sensul este cumva altul, dupa ce trec anii, si te întorci catre tine, dai propriul tau verdict pentru tot ce s-a întâmplat. Eu cred ca în acel moment a fost o întelegere între conducerea noastra si conducerea din Afganistan – anume cu Babrak Karmal. Se poate spune ca Babrak Karmal, dupa cât se stie deja, a fost o marioneta, a facut ceea ce i s-a spus. Daca ar fi fost cu adevarat presedintele statului, nu ar fi permis asa ceva, ar fi rezolvat el însusi problemele, fara nici un fel de ajutor. Dar el a cerut ajutor statului nostru, fosta Uniune Sovietica, chiar a cerut ajutor de trei ori, din cate stiu. A treia oara, conducerea noastra si-a dat acordul si a ordonat armatei sa vina în ajutor. La început, ei au aparat palatul prezidential, l-au schimbat pe Amin si, în locul lui, l-au pus pe Babrak Karmal. Dupa asta, nu stiu care a fost politica lui Babrak Karmal, nu stiu daca Afganistanul avea un guvern propriu, sau împreuna cu politicienii nostri.

“Razboiul este o treaba murdara”

- Cum va privea populatia locala? De exemplu, ati avut acolo o prietena?

- Nu, n-am avut o prietena acolo, acolo fetele obisnuite purtau val atunci când cresteau, dar am vazut fete din Afganistan ceva mai civilizate, care au învatat în Uniunea Sovietica – ele purtau blugi, tricouri, geci. Se deosebeau foarte mult de acele fete pe care le vazusem printre localnicii din Afganistan, printre taranii de acolo. În ce priveste relatia cu populatia, în cele mai multe cazuri, era buna. Detasamente de la noi mergeau în asezari, în sate, si aduceau una-alta. Relatiile nu erau proaste, mai ales cu taranii, cu oamenii care munceau pe câmp. Ei chiar veneau si cereau ajutor comandantului, pentru diverse probleme. Iar comandantii luau în seama aceste cereri, uneori trimiteau si tehnica, si ce trebuie, daca erau probleme la scoli, veneam neap[rat în întâmpinarea oamenilor. Cum sa spun, acolo oamenii sunt ca peste tot – diferiti, relatiile erau diferite. Iata, de exemplu, am ajuns într-un kislak, totul a fost normal, am stat acolo, iar când am plecat, ne-au împuscat din spate. Oamenii sunt diferiti si relatiile cu ei sunt, de asemenea, diferite.

- Cine lupta cu Dvs.?

- Stiti, razboiul este o treaba murdara. Cu noi au luptat poate si mercenari, poate si acei tarani. Iar taranii au luptat cu noi doar pentru a-si obtine mijloacele de existanta, pentru bani. Altfel nu ma gândesc… Ei erau saraci, tara era saraca, mereu erau neajunsuri. Iar pentru ca ei sa lupte cu noi, Vestul platea foarte multi bani, se bagau foarte multi bani în acest razboi. În Pakistan se pregateau foarte multi mercenari. Tinerii plecau în munti si acolo erau instruiti cum sa lucreze cu explozibilul, erau instruiti ca lunetisti, ca diversionisti, apoi erau trimisi încoace, le dadeau bani, ei strângeau oameni, formau bande, grupe, apoi înfiintau propriul cartier general de operatii, sub comanda celor care îi pregatisera. Cam asa…

- Cine pregatea mercenarii?

- Din câte stiu eu, asta se întâmpla pe teritoriul Pakistanului, acolo erau multe tabere de antrenament si erau instructori din Vest – erau englezi, pakistanezi, mi se pare ca si din SUA erau multi mercenari, care pregateau aceste grupe de diversiune.

- Vreti sa spuneti ca NATO si americanii care lupta acum în Afganistan, lupta împotriva celor pe care i-au pregatit?

- Da, asa este, lupta împotriva celor pe care i-au instruit. Acum, pur si simplu oamenii din Afganistan sunt obisnuiti sa lupte, sa fie platiti pentru asta si pur si simplu nu se pot opri. Afganistanul va fi o tara vesnic în razboi – au început sa lupte din secolul XVII – XVIII, de când au fost colonizati, au încercat sa cucereasca aceste colonii si nu au reusit, pe urma tot asa, a fost razboi zece ani la rând. Da, acum sunt acei oameni pe care cei din vest i-au instruit si care acum lupta împotriva lor.

- Cum a fost în lupta? Mi-ati povestit ca, imediat ce ati ajuns în Afganistan, ati nimerit sub împuscaturi…

- Da, când am ajuns acolo, era în desfasurare operatia în strâmtoarea Panser. Când a aterizat elicopterul si noi am coborât, eram în provincia Kundus, si trebuiau sa ne repartizeze în corturi, si pe unitati, acolo unde trebuiau completate efectivele. Era primavara, aprilie, ne-au trimis în corturi si am stat acolo cam doua ceasuri, pâna când la noi au început sa vina ofiterii, sa ne ia în unitatile care trebuiau sa fie completate. Atunci ni s-a parut înspaimântator, se auzeau permanent împuscaturi, explozii. Ne uitam la baietii care ne pazeau – noi pâna una-alta eram fara arme, ca doar ce ajunsesem; ei ne-au spus: “Nu-i nimic, suntem obisnuiti cu asta. Totul e în regula. Dupa un timp, nici nu mai auzi exploziile, dupa o luna – doua te obisnuiesti si cu împuscaturile, si cu toate”. Si, peste trei saptamâni, a fost o operatie importanta, în strâmtoarea Panser. Daca nu ma însel, era a treia. A fost in mai, undeva la mijocul lui mai, si a durat pâna la mijlocul lui iunie. Strâmtoarea Panser, se mai numea si Strâmtoarea celor Cinci Lei, era în Valea Almaz. Daca nu ma însel, la comanda era Ahamt Sahmasut – asa îl chema pe cel care comanda bandele cu care ne luptam. M-au luat si pe mine, pentru ca eram pregatit, si din punct de vedere tehnic, si din punct de vedere fizic – eram campion la box. Atunci când m-au trimis la lupta, trebuia sa car un echipament de 68 – 70 kg: vesta antiglont, statie radio, blocul acumulator, înca un bloc acumuluator de rezerva, provizii pentru cinci zile, dar pe acestea am decis sa le lasam, ca sa nu mai caram atâta greutate – am oprit doar laptele condensat. Mai era si munitia, cartusele, zece grenade, apa, automatul, baioneta, în sfârsit, echipamentul complet al unui soldat.

- Si tot acest echipament, cântarea 70 kg?

- Da, fara vesta antiglont. Un soldat obisnuit sau un desantnik (soldat din trupele speciale) cara 45 – 50 kg. Dar eu aveam în plus statia radio si cei doi acumulatori de câte 12 kg fiecare.

- Erati transmisionist…

- Da… Si, ne-au dus cu elicopterul, pâna pe aeroportul din Baghram, la 40 – 50 km de Kabul. Apoi ne-au încarcat pentru desant câte opt oameni, si am zburat pâna la strâmtaroarea Panser, în Valea Almaz. Acolo au început sa ne lanseze în acea strâmtoare. Noi asteptam deja la trapa, înainte ca elicopterul sa aterizeze, pentru ca eram deja în teatrul de operatii, în zona inamica si deja ei deschideau foc împotriva noastra. De aceea, elicopterul cobora, pentru doar trei secunde, cei opt care trebuia sa ajungem la sol ne aruncam jos, iar comandantul aeronavei lansa repede sapte grenade, ca sa ne acopere. Imediat ce ajungeam pe pamânt, noi începeam sa strângem pietre, sa facem un adapost, sa ne protejam de gloante. Apoi ne-am întors, sub acoperirea elicopterelor, am început sa actionam conform planului de operatii. Sarcina noastra de baza era sa cucerim o baza, sa o pregatim pentru sosirea fortelor noastre de schimb, pentru efectuarea operatiilor militare ale trupelor care urmau sa vina prin strâmtoarea Salam. Nu aveam voie sa întârziem; ei au venit acolo, s-au odihnit si s-au întors pe câmpul de lupta. Eram undeva, aproape de Pakistan, la 20 – 25 km de Pakistan. Deasupra noastra zburau avioane Phantom, pakistaneze. Le recunosteam dupa sunet si dupa emblema de pe aripi. Nu zburau la înaltimi mari – între 800 si 3.000 de metri.

“Felul în care simti frica se schimba”

- Ati avut timp sa va fie frica?

- Cum sa va spun, când am ajuns acolo, eram pur si simplu un civil, nu stiam nimic despre razboi – sau stiam numai din carti, din filme, si din povestirile batrânilor care trecusera prin cel de al doilea Razboi Mondial. Pâna atunci fusesera doar vorbe. Si când deja m-au aruncat în lupta, când au început luptele, si am vazut explozii, si soldati raniti, tovarasii mei, dupa toate acestea, sentimentele sunt deja cu totul altele, totul se schimba – si felul în care simti frica se schimba. Se spune ca, pentru a-ti putea controla frica, trebuie sa vezi cel putin trei oameni, sa-ti vezi prietenii – tovarasii din dreapta si din stânga si pe cel din spate. Atunci te poti controla, poti trece peste frica, peste prima frica. Restul, cum sa spun, deja devine obisnuita. Dupa o vreme, cam dupa jumatate de an, toate astea, plecarile în misiune, operatiunile, escortarea coloanelor, totul ti se pare ca asa a fost dintotdeauna, ca asa a fost viata ta, iar lumea civila, care a ramas în spate, scoala, casa, familia, iubita, toate ti se par ca si cum ar fi fost un vis. Iar acestea de acum sunt de fapt realitatea. Eu eram cu totul acolo.

- Cum priviti acum moartea, dupa ce ati trecut prin Afganistan si dupa toti acesti ani?

- Moartea? Este ceva adânc….

- Atunci moartea era foarte aproape. Acum traiti, sa zic asa, în pace…

- Sentimentul acela mi-a ramas, si durerea pierderii mi-a ramas în suflet, îi ramâne fiecarui om – durerea pierderii celor apropiati. Acolo era mai puternica, pentru ca era vorba despre tovarasiii de lupta, cu care te sustineai în fiecare clipa pe câmpul de batalie. Sunt cei care nu te-au lasat. Acolo îl simti pe omul de lânga tine, ca pe propriul tau suflet, stii ce poate el, si îl pretuiesti. Daca acest om este ucis sau ranit, se rasuceste totul în tine.

- Ce pateau cei care cadeau prizonieri?

- Când luam prizonieri, îi trimiteam unei sectii anumite, care îi trimitea armatei afgane – unei anumite sectii de la ei. Asta stiu, pentru ca am fost martor, am pazit un pakistanez si un lunetist englez, i-am dus cu elicopterul pâna la Baghram, unde i-am predat armatei afgane, si acolo ei s-au descurcat, s-au lamurit cu tot ce trebuia. Si afganii (care luptau), tot armatei afgane îi dadeam. Nu-i judecam noi, îi predam autoritatilor.

- Dar cu militarii rusi care cadeau prizonieri, ce se întâmpla? Atunci România facea parte din lagarul comunist si circulau povesti îngrozitoare despre cum erau torturati militarii sovietici care cadeau în mâinile afganilor…

- Da… îi torturau. Nu-mi place sa povestesc despre lucrurile astea. Prizonierii care nu se supuneau, cei care erau foarte dusmanosi… îsi bateau joc de ei – la modul fizic, îi bateau. Iar pentru cei care nimereau la afgani, cel mai cumplit lucru era taierea capului. Am vazut asta.

„Ei taie capul dusmanilor pentru ca se tem ca nu cumva cei pe care l-au ucis sa învie si sa se razbune”

- Ce înseamna lucrul acesta, de ce faceau asta?

- Dupa aceea, când m-am întors acasa, am vrut sa stiu de ce fac lucrul asta, cumva, ca pe un ritual. Am citit carti, am cautat informatii… Este o credinta a lor, o teama, ca, daca omoara un om, acela o sa învie, asa e scris în Coran, si se va razbuna. Si, pentru ca el sa nu se razbune, ei taie, separa capul de corp si le duc în locuri diferite, ca sa fie siguri ca cel pe care l-au omorât nu va putea învia, nu va putea sa faca legatura si nu se va razbuna. Si, pe lânga asta, ei scot si ochii celui pe care l-au ucis, asa încât, chiar daca el s-ar face din nou cum a fost, sa nu-l poata vedea pe cel care i-a facut asta. Asta este, cumva, o superstitie, o credinta. O alta istorie este daca au fost batjocoriti prizonierii de razboi din armata sovietica. Au fost. Eu am vazut asa ceva. Asiguram deplasarea unei coloane de la Fayzabat, la Kabul. Era o coloana civila, cu provizii, medicamente, haine, alimente, cum ar fi orez, carne conservata, lapte dulce condensat. Noi duceam toate astea ca un ajutor umanitar populatiei din provinciile cele mai sarace, unde fusese seceta, sau altceva (alta calamitate). Oricum, era o actiune umanitara. Cred ca erau o suta de masini. Si, când noi le duceam lor toate acestea, pe drum, nu odata, ne-au atacat aceste bande. Ne-au pus explozibil în drum, au organizat ambuscade, au ucis oameni, au distrus tehnica. Din câte îmi amintesc, era toamna. Cred ca am pierdut pâna la 20 de masini, pâna când am ajuns la punctul de destinatie. Si, la un moment dat, pe drum, undeva, înaintea kislakului Kisim, aproape de Fazyabat, a fost tot asa un atac, înainte de intrarea în trecatoare, a fost o ambuscada si ei au rupt coloana. O parte din coloana a reusit sa treaca, o parte a ramas. Eu eram în partea de coloana care a ramas prinsa. Au tinut coloana acolo si noaptea. În timpul luptei, în timpul unui schimb de focuri, s-au dezbracat de uniformele afgane, au venit la noi si au rapit trei soldati din coloana. Din acesti trei soldati rapiti, pe doi i-am gasit în ziua urmatoare. Fusesera ucisi. Pe al treilea, l-am gasit undeva la sfârsitul primei zile, începutul celei de a treia. L-au gasit cu elicopterul, într-o crevasa. El era… De el, de picioarele lui era legata o frânghie si de aceasta frânghie, probabil îl târâsera în urma calului, peste pietre. Era complet dezbracat, zgâriat, ranit, peste tot era sânge, fusese batut, cred ca fusese tinut atârnat. Dimineata, când deja trecusem de kislakul Kisim, a coborât elicopterul si am vazut acest cadavru, sau ce mai ramasese din el. Era un cadavru mutilat, fusese batut foarte rau, era ranit, mâinile, muschii, partile moi fusesera întepate cu ceva încins, probabil ca îl torturasera, ochii erau scosi, picioarele erau legate, pe piept era scrijelita o stea în cinci colturi…

- De ce o stea?

- Pentru ca era soldat sovietic. Emblema noastra era steaua rosie în cinci colturi. Era înca ceva taiat pe la mijloc – era îngrozitor de privit, te cuprindeau fiorii numai cât te uitai si te gândeai: sa nu dea Dumnezeu sa cazi prizonier, mai bine te omori, detonezi o grenada, sau te impusti, decât sa cazi prizonier si sa treci prin asa ceva. Si, dupa aceea, întelegeti, razboiul este o treaba murdara – dupa ce vezi asa ceva, atunci când îti pica în mâna un prizonier afgan, sigur ca nu poti sa ai mila de el. Sa-l omori desigur ca nu se putea, dar sa-ti arati  cumva furia fata de aceste lucruri, asta s-a întâmplat des.

- Dupa ce v-ati întors din Afganistan, sau când ati venit în tara, în concediu, s-a întâmplat sa va întâniti cu mama sau cu sotia cuiva care a murit acolo?

- A fost o asemenea întâmplare – din unitatea în care eram eu la acel moment, a fost ucis colegul meu, Baikiev Noil – era din Leningrad. A fost ucis, si ne-au chemat de la sectia speciala, noi le spuneam asobisti, ei verificau scrisorile pe care le trimiteam acasa, informatiile – erau secrete despre care nu era voie sa scrii, în orice caz, noi nu eram la razboi, eram în delegatii, la cursuri de formare, oricum, totul era, cumva, secret, despre asta s-a vorbit deschis abia când a venit Gorbaciov la putere. Asadar, au chemat unitatea noastra si ne-au spus… Acel coleg plecase în misiune, la Taskurgan si, acolo a fost ucis, i-au taiat capul… Si, asobistii au trimis dupa noi si ne-au spus: “sa spuneti ca tovarasul vostru a trecut la afgani, a trecut în partea cealalta, la afgani”. Eu am spus ca nu spun asa ceva, pentru ca eu îl cunosc, împreuna cu el am mâncat dintr-o farfurie, eu îl stiu dupa mâini, cum sa spun ca nu e el? Atunci, a spus el, sa mergi tu sa duci corpul asta acasa, mamei. Eu am refuzat si asta. Atunci nu eram pregatit pentru asta, nu stiam ce i-as putea spune mamei. Si, nici acum n-as putea face asta. Ce sa-i spui? Cum? Probabil, pâna la urma, ei i-au dus, sa îngroape si sa faca slujba, i-au adus acest trunchi intr-un sicriu de zinc.

- Îmi spuneati ca si acum v-au ramas unele cuvinte din limba afgana. Ce cuvinte?

- Da… Sunt cuvinte pe care pur si simplu îmi vine mai usor sa le spun în limba afgana decât în rusa. Putin – kam-kam, Am înteles – famedi. Sau, de exemplu când ne întâlnim, si vad pe cineva, de exemplu, pe unul dintre cei cu care am servit în Afganistan, noi avem anumite semne, dupa care ne recunoastem, si eu pur si simplu vin, nu cunosc omul, dar îi spun: “Privet, bacha!”. Asa ne salutam.

- Si dusman, spuneti duh.

- Da, duh… Ne mai spuneau si suravi.

- Da, eu stiu sa spun hazora – asta înseamna “strain”.

“Toti am fiert în acelasi ceaun”

- Da…. Cum sa va spun, noi am fost atunci în Afganistan… Noi spunem ca am îndeplinit o misiune internationala. Acum sunt din Marea Britanie, spanioli, sunt din NATO. Tot misiune internationala îndeplinesc. Nu stiu ce sa spun… Pur si simplu eu nu am nimic împotriva afganilor, a dusmanilor, sau împotriva militarilor din NATO, ei îndeplinesc pur si simplu niste misiuni, asa cum am îndeplinit si eu. De exemplu, în timpul ciocnirilor din razboiul din Vietnam a fost ce a fost, iar acum veteranii se întâlnesc si înteleg ca ei pur si simplu au fiert în acelasi ceaun. Razboiul e o treaba murdara. Si uni si altii, fiecare în partea lui, au o treaba murdara de facut. Ceea ce îi deosebeste sunt epoletii. Soldatii, chiar si din tari diferite, peste ani, chiar daca au luptat unii cu altii, au ceva în comun. Asa a fost meseria lui – fiecare a luptat cu dusmanul – într-o parte sau în alta.

“A ramas o parte din noi acolo”

- Cum va petreceati timpul liber în Afganistan? Locuiati în corturi?

- Da, în corturi… Erau corturi militare, pentru 30 de oameni. Noi aranjam înauntru, era si o soba. Si, dupa asta, când ne întorceam din misiuni, din razboi, când veneam înapoi, cortul ni se parea un apartament, erau cearsafurile întinse, albe, erau paturi, noptiere, erau aranjati papucii, adusesem, fie din kislakuri, fie din orasele, adusesem covoare persane, erau chiar si straturi de flori pe strada, le vopsisem, asa încât sa ne aminteasca de acasa, pentru ca, un pic, sentimentul ca suntem în razboi sa se îndeparteze de noi. Aveam un orasel sportiv si adesea jucam fotbal, volei, uneori jucam fotbal împreuna cu soldatii afgani, cu localnicii, cu populatia afgana kundu. E adevarat ca ne temeam sa câstigam – comandantul ne spunea: “Baieti, vedeti ce faceti, ca dupa aia ne asteapta cu aruncatorul de grenade în strada”. Asta ere o gluma, bineînteles. Veneau la noi si artisti din Uniunea Sovietica. Atunci când am fost eu acolo, a venit Ludmila Zaikina, Plane, sau Kaskan, veneau artisiti, ansambluri, veneau mereu, nu ne uitasera cei din tara. Artistii nu se temeau sa vina la noi si sa dea concerte. Ne aduceau si filme. Noi, în zilele în care am fost acolo, am adunat si am predat baietilor care mergeau în misiune, iar ei ne-au adus carti, apoi strânasesem o biblioteca interesanta, seara citeam, în orele de odihna. Faceam si sport, în corturi ereu saci, si mai faceam antrenamente de box. În sfârsit, fiecare – ce dorea. Narcotice nu consumam, desi în Afgansitan era foarte raspândit acest obicei – fumau iarba (travka) de la copil, la batrân.

- Nu aveati voie sa luati narcotice?

- Cei care doreau, puteau sa încerce. Eu, de exemplu, nu am încercat. Nu am vrut sa încerc.

- Am vazut, la Muzeul celor care au luptat în Afganistan (din Kiev), poze cu soldati care cântau. Si chitarile unora dintre ei erau acolo.

- Da, baietii cântau des, cei care stiau sa cânte la chitara, cântau. Ne adunam des serile, dupa ce veneam de la lupta, stateam pe pat, faceam ceai, si cântam la chitara. Multi dintre ai nostri, de exemplu, din unitatea noastra, baietii cântau cântece despre ce se întâmpla acolo, despre cei care fusesera cu noi într-o operatie sau alta, despre prieteni, cântecele erau despre întâmplarile prin care trecusem.

- V-au rams cântece de atunci?

- Da, mi-au ramas în suflet… Dar am si acasa, cântece înregistrate, sunt cântecele de pe caseta, sunt si cântece de care îmi amintesc. Noi ne strângem de ziua retragerii din Afganitan, în februarie. În aceasta zi ne întâlnim, cei care am luptat acolo, fie cei care am slujit în aceeasi unitate, fie acolo unde locuim, ne adunam în aceasta zi si cântam aceste cântece despre Afganistan, asa, ca o amintire. Ne amintim de cei care nu mai sunt printre noi, ne amintim de întâmplari interesante, amuzante. Cam asa… În general vorbim putin de razboi, ne aducem aminte de lucrurile amuzante, de momentele când am râs… De exemplu, eu povestesc des o întâmplare… În cortul nostru se înfundase soba, se înfundase cosul si fumul iesea prin soba. Si eu scosesem din cartusiera un glont si-l aruncasem în soba. Cartusul a explodat, dar soba era îndeajuns de groasa ca glontul sa nu iasa de acolo. Si, stateam asa, nimeni nu voia sa curete soba, fumul iesea pe afara, în strada era mocirla, nimeni nu voia sa iasa, dar eu am spus: “o curat imediat”. Am luat din ranita iarasi un cartus, am deschis usa sobei, toti se uitau atenti, si odata l-am aruncat acolo. Toti au tacut câteva secunde si apoi au zburat în strada. Iar eu am deschis usa, sa verific ce-i acolo, tot ce era în cos toata funinginea a izbucnit în strada, cosul s-a curatat, dar toti colegii mei erau negri ca dracii. Ma uitam la ei de la fereastra (râde). Sunt foarte, foarte multe întâmmplari hazlii. Cumva asta ne si salva, ne distragea, era un fel de descarcare. Erau multe întâmplari hazlii. Am gasit un pisoias, l-am luat în cort, si care dormea, dupa misiune, înveleam pisoiul într-o cârpa si-l aruncam pe el. Acela sarea cât colo din somn. De cele mai mute ori, atunci când ne amintim, foarte rar vorbim despre lucrurile care aveau legatura cu razboiul, de cele mai multe ori vorbim despre asemenea întâmplari hazlii, despre lucrurile care nu ne apasa.

- De ce vreti sa va întoarceti în Afganistan?

- Atunci, în Afganistan, am fost în foarte multe locuri, începând cu Kunduz, unde a fost baza mea, Tacikurgan, Komikomri, Fayzabat, Kandahar, Bagram, Baghram, Panser, am fost în foarte multe locuri, am fost si în locuri carora nici nu le stiu numele… Dupa un timp, întâlnindu-ma cu camarazii de arme, cu baietii cu care am luptat în Afganistan, ne-am întrebat unii pe altii si ne-am dat seama ca fiecare ar vrea sa se intoarca acolo, putin, nu stiu de ce… Probabil pentru ca atunci noi eram niste tineri de 18 – 20 de ani si am lasat acolo o parte din ceea ce eram si asta ne cheama înapoi. Multi au pierdut acolo prieteni, cum v-am spus, a ramas o parte din noi acolo. Eu despre Afganistan am scris câteva poezii, dar una din ele spune foarte mult. Daca vreti, va citesc…

- De fapt, vreti sa va impacati cu ace istorie, e adevarat?

- Da… Dupa ce trece o parte din viata, întelegi lucrurile cu totul altfel. Atunci, la început, când înca esti tânar, si, cum se spune, îti bate vântul în cap, nu te gândesti prea mult, dar pe urma, dupa un timp, totul capata alt sens, când esti deja matur, începi sa întelegi cu inima. Nu poate sa-ti fie indiferent, si de aceea, ceva ne cheama înapoi, acolo, în Afganistan. Nu vrem sa ne întoarcem ca sa împuscam, sa ucidem, ci sa fim aproape de locurile unde a rams tineretea noastra, unde am pierdut prieteni, pentru ca într-un fel sau altul, cu ceva sa amintim de ceea ce nu am putut lua cu noi de acolo.

Prizonierul amintirii

Afgan, Afgan!

Ce ne-ai facut?

Tuturor ne-ai deschis ochii, asupra a tot

Pentru ca ne-ai întors soarta.

Pe unul l-ai miluit,

Si acela a nimerit la ceva mai usor.

Pe altul l-ai lovit crunt.

Si cu asta a trebuit sa traim si sa ne descurcam.

Ne-ai daruit cu zgârcenie, viata

Dar ne-ai pervertit-o cumplit

Multora, cu greutate le-ai dat-o

Si aceasta mila a ta a fost o lovitura a sortii.

Iar pe baieti, pe care i-ai strâns

Pâna acum îi tii acolo.

Prizonieri ai fantomelor, ai unor noi cosmaruri –

Pe careva în pas, la trecatoare,

În Kunduz, sau Kandahar

Pe altul în elicopter, tanc sau în coloana de mars,

Cu furie si durere, vorba linistita si gluma, lacrimi si cântece.

Toate acestea, ceea ce a fost acolo – de voi ne aducem aminte

Pe Tine nu te uitam!

Cei pe care ai decis sa-i cureti acolo

Însemnati, în furtuna de nisip i-ai aruncat

Tu atât ai dorit – ca toate sensurile noastre

În secolul 14 sa si ramâna (dupa calendarul afgan)

-          Da! Poate ca totusi tu ai avut dreptate!

Globurile si poleialea de brad

Le-ai luat si în acele minute

Sub bataile inimii ai început sa cureti –

Lovitura pentru lovitura.

Iar acea întarire si sufletul puternic, imposibil de frânt,

Noi am primit-o ca pe o pecete

Cu puterile tale, cu mâinile de piatra

Cu statura severa a muntilor si râurilor.

Si acel popor ni-l amintim si îl pastram în inimi.

Lectie a amintirii corecte.

Si cu asta ar trebui sa ne împacam,

Pentru ca noi am avut de supravietuit vietii,

Sa iubim, sa crestem copii si sa pastram pacea,
Ca sa nu fie nevoie sa ne întoarcem în Afganistan.

Autor: Iuri Nicolaevici Baboi

Fila audio in rusa poate fi ascultata aici:

Soiuz Afgantzov – Interviu cu un fost luptator in Afganistan
Asculta mai multe audio Politica

Tags: Afganistan, Kabul, Kandahar, razboi, stramtoarea Panser