Serile trecute, pe la ora 22.00 ma gaseam in statia de tramvai, incercand sa ajung acasa. Viscolea. Pe refugiu – lume ca la manifestatie. Tramvaiul refuza sa vina, vantul spulbera zapada, iar eu ma transformasem intr-un mic cub de gheata de 90 de kilograme. Deasupra noastra, de pe copertina refugiului, o placa de policarbonat, din aceea transparenta, iesise din suruburi si se zbatea in vant nu ca o pasare ranita, ca ar fi prea romantic, dar ca un epileptic in criza.

La un moment dat, imi dau seama ca foaia de plastic are sa se desprinda de tot si, daca ajunge pe vreo masina in miscare, s-ar putea sa iasa rau.

Intr-un acces de incredere in institutiile statului, sun la 112.

• Buna seara, nu va suparati, sunt in statia de tramvai Gen. Vasile Milea. De pe copertina refugiului s-a desprins o placa de policarbonat si in curand o s-o ia vantul, o sa ajunga pe vreo masina si cine stie ce se intampla, zic.

Parca pentru a-mi confirma spusele, starnita de suflarea viscolului, placa se izbeste de vreo trei ori de scheletul metalic.

• Uitati ca se si aude, completez.

Repica operatoarei vine, implacabila, sub forma de intrebare:

• In ce sector sunteti?

Simt ca ma sufoc. Nu, nu de frig sau din cauza vantului, ci de uluire. Deasupra mea, placa se zvarcoleste in continuare.

• Nu stiu in ce sector sunt – e statia de tramvai Vasile Milea, raspund.

Vreo doi barbati, atenti la demersul meu cetatenesc, imi fac semn ca e sectorul 6.

• E sectorul 6, zic.

• Si nu puteti sa-mi spuneti pe ce strada e?

• Doamna, raspund, incercand sa raman rezonabila macar eu, nu stiu pe ce strada e – este statia de tramvai Vasile Milea. Ce poate fi mai fix decat o statie de tramvai?

• Am inteles. Cum va numiti?

• Mihaela Onofrei, dar asta n-are nici o importanta, chestia aia tot o sa cada, indiferent cum ma cheama pe mine.

• Asteptati un moment, sa va dau la pompieri, se indura in sfarsit operatoarea.

Raman la telefon. Dupa un timp, raspunde un nene de la pompieri, caruia-i turui povestea – s-a desprins o placa de policarbonat de pe copertina statiei de tramvai Vasile Milea, o sa cada peste o masina, o sa provoace un accident.

Pompierul imi cere sa repet unde anume se intampla ce spun eu. Ma conformez: statia Vasile Milea, sensul – spre Razoare.

• Si la ce inaltime e? ma chestioneaza in continuare barbatul.

Imi zic: “LOL, un moment, sa-mi iau ruleta”, dar inainte sa apuc sa deschid gura, omul se corecteaza:

• Doi metri, nu?

  Cam asa, confirm.

• Bine, trimitem o masina.

Dupa mai mult de 10 minute, tramvaiul oricum nu venise, toti eram bocna, dar a aparut o masina de pompieri. Mult timp, vehicolul a ramas in expectativa, inainte de intrarea in intersectie. Acolo nu era nici o statie de tramvai si, deci, nici o placa de policarbonat periculoasa. Toti cei din statie eram congelati, asa ca nimeni nu era in stare sa se duca pana la pompieri, sa le zica unde e, de fapt, beleaua.

La un moment dat, masina s-a pus in miscare. Pesemne, voiau sa plece. Deasupra noastra, placa se agita mai abitir decat inainte. Am inceput sa dau din maini ca un naufragiat, apoi am aratat in sus, spre copertina invalida, Sperantele mele s-au implinit: masina si-a schimbat directia si a venit spre refugiul de tramvai. Pompierii au mai zabovit putin, inainte de a debarca pe prozaicul carosabil inghetat. Era ca si cum ar fi asteptat ca povestea sa ajunga singura la un deznodamant, iar ei sa nu mai aiba de facut decat un lucru simplu, cum ar fi sa constate decesul cuiva. N-a fost sa fie; au trebuit sa coboare, pentru ca placa se incaptana sa reziste vantului.

Au venit pe refugiu. Cu pompierii erau si doi militieni – probabil ca aveau misiunea sa aresteze placa in cazul in care ar fi opus rezistenta la fixare. Impreuna cu pompierii si militienii a venit si tramvaiul, asa ca povestera mea nu are un sfarsit. M-am urcat in vagonul supraaglomerat, lasand in urma mea doi vajnici luptatori cu focul, urcati pe bancuta refugiului, si privind in sus, fata in fata cu insotitorii lor, cei doi destoinici aparatori ai legii, care pareau mai scunzi, pentru ca nu se urcasera pe bancuta, dar priveau oricum in aceeasi directie si la fel de tamp.

In timpul asta, placa de policarbonat continua sa se zvarcoleasca in bataia vantului.

“Vin acus la tine. N-ai sa stii ce te-a lovit”, parea sa spuna copertina masinilor care continuau sa treaca sfidator pe langa statia de tramvai, crezand ca infrunta o banala noapte geroasa de iarna.

Tags: 112, accident, iarna, Politie, Pompieri, Reporter Special

Tragedia de la Petrila a repetat-o pe cea de la Anina. Cate altele vor mai urma?

Cautand prin documente electronice mai vechi, am gasit un articol pe care l-am scris despre accidentul minier de la Anina, in ianuarie 2006. La momentul exploziei, accidentul s-a soldat cu sapte morti. Alti cinci mineri au fost spitalizati. La momentul la care se produce un accident in mina, toata presa este acolo. Apoi, toata lumea uita, nimeni nu mai tine socoteala ce se intampla cu cei care au fost internati in spital si de fapt nu se afla niciodata cati au murit intr-un accident de mina.
In articolul de atunci spuneam ca, daca nu vom avea curajul sa spunem adevarul despre mineritul romanesc, cele sapte lumanari care au ars la gura minei anina si-au plans degeaba lacrimile de ceara. Doi ani m-ai tarziu, nenorocirea s-a repetat la Petrila. Au fost exploziile, apoi galagia multa pe care a facut-o presa si pe urma… nimic. 12 mineri au murit, apoi inca unul dintre cei 13 spitalizati, s-a dus si el dupa mai multe zile de chin. Cu ceilalti nu se stie ce s-a mai intamplat. despre inca cinci dintre ei se spunea ca nu au sanse de supravietuire. Iar nu stim cati au murit de fapt la Petrila.
Si pentru ca tot am gasit acel articol mai vechi, despre accidentul de la Anina, il public, cu regretul ca cele ce le-am spus atunci si-au dovedit adevarul. Probabil ca de foarte multe ori in cariera un ziarist isi doreste sa fi evaluat gresit. Iata, asadar, cum scriam atunci…

Lumanarile au terminat de ars la Anina

S-au spus vorbe multe despre nenorocirea de la Anina. Vorbele descriu frumos durerea a sapte despartiri fara drept de ramas bun si uimirea ca totul s-a petrecut prea repede. Lumanarile au terminat de ars pe mormintele proaspete. Le-au aratat in fiecre jurnal – sapte, una langa alta, cu flacarile palmuite de vant. Au mai fost si bocetele vaduvelor, expuse cu sfasietoare obscenitate. Si justificarile sefilor, prea bogati sa priceapa ce s-a intamplat. Noaptea de dupa inmormantare a ingropat in somn orasul si femeile, obosite de cat au urlat si de cat le-a durut, de zbuciumul din ultimele zile si de alergatura pentru inmormantare. Se spune ca pentru morti prima noapte in cimitir e cea mai grea. Probabil ca atunci realizeaza ca totul s-a terminat si nu mai e cale de intoarcere. Pentru cei ingropati la Anina se poate sa fi fost mai simpla prima noapte, pentru ca ei au coborat toata viata sub pamant – cum ar fi exersat, de mii de ori, aceasta ultima coborare.

S-a asternut noaptea si peste paturile moi si ingrijorarile surde ale directorilor minei. Se simt amenintati de ancheta care tocmai a inceput, dar nu foarte tare – au bani si, daca ai bani, se poate rezolva orice, atata ca o sa fie o plictiseala in plus pentru ei. Odata cu lumanarile care au terminat de ars peste cripta proaspat inchisa, s-a asternut noaptea si peste secretul mortii celor sapte mineri, care poate ca n-o sa fie aflat niciodata. Si mania celor inca vii, care stiu cum e sa cobori dupa carbune s-a ingropat in tacerea odihnei din noaptea de dupa inmormantare.

Adevarurile despre Anina, nu s-au spus. Povestea de la mina mortii e povestea unor oameni care se lupta zi de zi cu bezna si cu goraza si, de aceea, nu prea au frica. Nu merge sa-i sperii sau sa-i pacalesti, pentru ca nu se lasa dusi cu una cu doua. Se aprind repede, cum repede se aprinde si grizu, si atunci e vai si amar. Inginerul-sef ii ameninta cu sabia, ca sa-i tina in frau. Pe director se pare ca nu prea-l interesa decat sa-si dea prime mari. Pentru el, minerii nici nu existau. Erau sub nivelul lui intelectual, niste brute, sortite sa munceasca, pentru ca el sa aiba vila, si masina si celular mic, polifonic, cu camera de luat vederi. S-a auzit sunand, pe cand dadea interviu la televizor. O melodie de bun gust, relaxanta, nu manele, cum ascultau, probabil, subalternii lui. Ce poate sa spuna un om cu celular polifonic unuia care asculta manele, face multi copii si n-are nici dupa ce bea apa? Cei care au murit in explozie, trebuie sa fi murit aproape dezbracati. In pantecele de carbune al pamantului e cald ca-n cuptor. Sunt peste 50 de grade Celsius si aproape ca nu se poate respira. Aerul, putin care este, refuza sa intre in plamani. Gatul e lesios, din cauza prafului de carbune. Cand iesi de acolo, nu mai conteaza nimic. Cand esti acolo, nu mai conteaza, probabil, decat sa se termine. Oricum. Si s-a terminat.

Dincolo de asta a ramas, lipicioasa ca praful de carbune, ura, simpla, a unuia care, pana una-alta, a iesit viu din galerie. “Nu vreau decat sa-l vad legat”, spune minerul, despre directorul care-i forteaza sa intre sub pamant. E ura dintotdeauna a celor ce muncesc peste puteri, pentru domnii care-i fura si-i dispretuiesc, pentru ca-i considera sub nivelul lor intelectual. Pana la urma, povestea ortacilor nu e cu nimic diferita de fiecare dintree povestile noastre. In Romania asa a fost mereu – domnii si-au batut joc de prostime pentru ca au avut mai mult decat prostimea. Cine sa tina seama de unii care asculta manele, faca multi copii si sunt prea saraci ca sa-i creasca? Incrancenarea lor, iscata de dispretul noastru i-a adus pa mineri la Bucuresti in anii ’90. Cele sapte morti de la Anina au picurat iertare peste amintirile de atunci. Dar daca nu vor aduce lumina adevarului si curajul de a-l rosti intreg, degeaba au mai ars cele sapte lumini de la Anina.

Tags: accident, Anina, coruptie, mine de carbune, mineri, minerit, Petrila, Valea Jiului

… Linistea care s-a cobort peste Vale este insa aparenta. Pentru ca ascunde multe secrete murdare – murdare de sange, nu de praf de carbune. Toti cei care au habar despre ce e vorba acolo stiu si ca linistea aceasta va fi candva, nu peste foarte mult timp, spulberata de bubuitura unei alte explozii in subteran.

Ascultati mateiralele si emisiunea despre tacerea murdara a Vaiii Jiului. A fost una dintre ultimele editii “3 in 1″ realizata de Marinela Mihai.

 emisiune 3 in 1: Play Now | Play in Popup | Download

 Ultima zi in mina: Play Now | Play in Popup | Download

 Sub pamant e o alt viata: Play Now | Play in Popup | Download

 Tacerea murdara a Vaii Jiului: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: accident, coruptie, mineri, Petrila, Petrosani, Valea Jiului

… Nu numai in Caucaz sau in Gaza se moare inutil, ci si in Romania. Un accident produs in mina de la Petrila a luat pentru totdeauna de langa familii mai intai 12 mineri, apoi inca unul, dupa cateva zile de suferinta. Presa i-a plans la comanda, apoi i-a uitat. Isi va aminti de ei la urmatorul accident. Pentru ca atunci cand au murit minerii era campanie electorala, cortegiile funerare au trebuit sa treaca pe sub zambetele nerusinat de prospere ale politicienilor. La doua luni dupa accidentul care a mobilizat practic intreaga presa din Romania, totul a fost dat uitarii.

Sa ne amintim, mi intai in imagini, apoi in cuvinte rostite, povestea de atunci.

Cortegiul funerar al minerilor morti in accident, marsaluind pe sub bannerele electorale. Primul este al Monicai Iacob Ridzi, de la PDL. Ceva mai in spate este si alin Simota, de la PNL.

 Insert Petrila 1 - 18 noiembrie: Play Now | Play in Popup | Download

 Insert - Petrila 2 - 18 noiembrie: Play Now | Play in Popup | Download

 Insert Petrila 19 noiembrie: Play Now | Play in Popup | Download

 Cauzele accidentului minier: Play Now | Play in Popup | Download

 Insert - Preotul din Petrila: Play Now | Play in Popup | Download

… Intre timp au fost alegeri, iar unul dintre acei politicieni, care zambeau frumos din afise, a devenit ministru al Tineretului si Sportului si patineaza ca sa incurajeze sportul de msa. Si sa apara, odata in plus, in lumina reflectoarelor. asa cum odata in plus pentru Monica Iacob-Ridzi, politician PDL, Valea Jiului a fost trambulina care a propulsat-o in inaltele (?) cercuri politice de la Bucuresti.

Lumanarile arse pe trotuarul de la gura minei.

Numele minerilor morti in accident, scrise pe steagul de doliu, arborat la intrarea in mina.

Intrarea in sediul Regiei Autonome a Huilei, pazita strasnic, mai ales de ziaristi

Un cal pascand aproape de Bibliotea Universitatii de Mine din Petrosani

O mina dezafectata, transformata in complex turistic

Tags: accident, coruptie, mineri, mineriade, minerit, Petrila, Petrosani, Valea Jiului