… Ramasesem datoare cu ultimele raspunsuri la intrebarile studentului meu
Un arici, fotografiat de mine verile trecute, in parcul din Tiraspol
Dacă aţi simţit că vă este presată/inhibată/ameninţată/descurajată libertatea accesului la informaţii şi a exprimării în RMN? Dacă da, atunci de către cine şi prin ce modalităţi a fost exercitat acest lucru?
In Transnistria nu m-am simtit amenintata niciodata, de catre nimeni.
Care este opinia D-stră despre arestarea lui Ernest Vardanean şi acuzaţiile de înaltă trădare aduse acestuia? Care credeţi că au fost întenţiile conducerii de la Tiraspol prin recursul la astfel de acţiuni? Reprezintă acest gen de acuzaţie o premieră pentru Transnistria, sau acesta nu este doar un caz izolat?
Despre arestarea lui Ernest Vardanean: am vazut de curand, pe Youtube, un material in care dl. Antiufeev explica ce anume s-a intamplat. Am inteles ca dl. Vardanean s-a autodenuntat sau asa ceva. O parere bazata pe informatii de la fata locului, nu am, pentru ca nu am mai fost, in ultima vreme, in Transnistria. Dar mie mi s-a creat impresia ca acest caz face parte din categoria celor create de oameni care nu sunt nici agenti, nici jurnalisti, care in general nici nu stiu sa lucreze cu inforrmatia, dar au niste contacte si se foiec de colo-colo, pe la unul si pe la altul, pretinzand ca detin secrete, incercand pe careva sa santajeze, pe altul sa traga de limba pe al treilea straduindu-se sa-l provoace si tot asa.
A mai fost un caz tot asa, cu un domn de la Moldova Suverana, Mihai Contiu, imi pare ca-l cheama, si care s-a autodenuntat ca agent al serviciilor romanesti. Este un domn care poarta niste palarii uriase, plete si are si mustati formidabile. Eu stiu ca nu asa arata spionii – ei sunt niste insi care trebuie sa treaca nebagati in seama si sa se priceapa la cules informatii. Or, domnul Contiu pare sa nu aiba nici una, nici alta dintre calitati. Imi amintesc si de un alt caz, in Romania, cu un ziarist care a pretins ca are niste CD-uri cu informatii despre trupele noastre din Afganistan si Irak si s-a dus singur la Parchetul Militar, sa spuna ca le are. Normal, procurorii l-au anchetat, asa ca vreo cateva zile televiziunile romanesti au difuzat imagini cu reporterii, asteptandu-l pe ziaristul roman, acuzat de spionaj, sa iasa de la audieri si sa le spuna cum il preseaza pe el autoritatile. Dupa aceea, televiziunile au trecut la alte subiecte, iar ziaristul care a pretins ca are secrete militare a fost uitat, pesemne spre marea lui dezamagire.
Revenind la cazul Vardanean, mai spun ca l-am auzit pe dl. Antiufeev spunand ca, la moment, l-a cazat intr-o celula, cu conditii nu chiar proaste, ca i se da de mancare si ca are dreptul la o ora de plimbare zilnic. Bine, dar eu, aici in Romania, trebuie sa muncesc o luna intreaga, sa-mi platesc chirie pentru camera in care locuiesc, si alti bani nu-mi mai raman, asa ca mananc mai mult nu. Chiar si in Tiraspol am locuit cu chirie. De aceea, imi vine chiar acum sa ma duc la dl. Antiufeev si sa-i spun: “Vladimir Iurievici, sunt spion! Lucrez cu spetzslujba Americii, a Israelului si a Chitaiului. Va rog sa-mi dati si mie cazare si masa gratis, cum i-ati dat dlui Vardanean, nu vreau sa ma plimb o ora pe zi si promit sa fac si dejurnii la curatat cartofi si la spalat podele (ceea ce oricum fac zilnic si aici, in Bucuresti), dati-mi numai un top de hartie si pixuri”. Asa poate as avea si eu timp sa scriu cartile pe care de atata timp le planuiesc.
Inca un lucru despre cazul Vardanean: dicolo de o lista intreaga de glume care se pot face pe marginea lui, nu trebuie uitat ca el s-a petrecut in Transnistria, o regiune unde exista un conflict inghetat. In martie 2008, tot asa,in Abhazia a fost arestat un urnalist gruzin. Dupa aceea, in august a fost razboi.
Si apoi, ultimul punct. Din punctul de vedere al Transnistriei, mie mi s-ar fi parut mai sigur daca dl. Antiufeev, odata ce a ascultat marturisirea dlui Vardanean, in loc sa-l aresteze, l-ar fi luat de urechi, l-ar fi pus intr-o masina, l-ar plasat dincolo de granita de facto si punct. Ar fi fost mai simplu pentru toata lumea si nu ar fi existat nici un subiect in jurul caruia sa se faca atata caz. Pentru asta, timpul nu-i pierdut nici acum.
Sarbatorirea Zilei Alfabetului Chirilic, la Tiraspol. Precizez ca oamenii au venit de buna voie, in numar foarte mare, la praznic
Care este părerea D-stră despre Misiunea Uniunii Europene de Asistenţă la Frontieră (EUBAM)?
Nu cunosc prea multe despre activitatea Misiunii Europene de Asistenta la Frontiere, deci nu pot formula opinii pe aceasta tema.
Care este părerea D-stră despre decizia amplasării de interceptori tereştri ca parte a sistemului anti-rachetă american pe teritoriul României. Credeţi că acest lucru va afecta securitatea RMN?
Cu privire la scutul anti-racheta pe teritoriul Romaniei, am aceeasi parere ca si despre trupele rusesti din Transnistria. N-au decat sa vina, daca vor, americanii si sa-si cheltuiasca banii la noi asta nu poate sa faca rau. Ce-i drept, nici bine, pentru ca in Romania este un asemenea nivel al coruptiei incat orice ban care intra este pe data supt in buzunarele catorva potentati, iar la oamenii de rand nu mai ajunge nimic. De altfel, cu scut antiracheta sau fara, Romania este pe cale sa ramana fara cetateni, dat fiind ca fiecare isi cauta de munca in alta parte, undeva unde sa nu-i fie furata viata, unde sa-si poata face o casa si sa poata pune un ban deoparte. Din nefericire, la noi in tara lucrurile astea nu sunt posibile decat pentru o categorie extrem de restransa de cetateni: cei care inteleg ca “legea este numai pentru prosti”. Acesta si nu scutul antiracheta reprezinta cel mai mare pericol la adresa securitatii regionale, in care Romania nu are cum sa joace un rol important, pana cund nu va reusi sa elimine coruptia care o macina dinauntru. Altfel, in tara mea se va perpetua instabilitatea politica, vor inflori ideologiile de extrema dreapta (despre care acum doar se vorbeste) iar oamenii vor continua sa plece. Si nu-i va opri nici un scut antiracheta.
Cam astea au fost raspunsurile mele la intrebarile care mi-au fost adresate. Sper ca am fost destul de clara. Si, daca totusi nu, promit ca data viitoare sa fiu de-a dreptul explicita.
Pe vremea cand inca mai era presedintele Statelor Unite, George Bush spunea ca in Afganistan e nevoie de drumuri si de asistenta medicala, nu de soldati. De atunci, Statele Unite au trimis si mai multi soldati in Afganistan, si asta s-a intamplat cat inca era George Bush presedinte. Cam tot acum doi ani, Ossama bin Laden ameninta Europa. Sau cel putin asa credeau europenii. De atunci prea multe nu s-au intamplat – razboiul din Afganistan a continuat, au izbucnit si altele, oamenii obisnuiti au murit mai departe, sperand ca o sa le fie, candva, mai bine, iar politicienii au facut politica, pretinzand, la fel de fals ca intotdeauna ca tot ce fac este pentru ca oamenilor obisnuiti sa le fie mai bine. Dar, la fel ca si amenintarile, si promisiunile politicienilor sunt intotdeauna false.
Astazi, ministrii de externe din tarile NATO au hotarat ca alti 7.000 de militari vor fi trimisi in teatrul de operatii din Afganistan. Secretarul General al Aliantei Nord Atlantice, Anders Fogh Rasmussen a spus ca oricum, aceasta ecizie, nu va fi “un glont de argint”, care sa lichideze insurgenta talibanilor.
Un interviu realizat acum ceva vreme cu jurnalisstul Zubair Babakarhail, din Kabul ofera cateva explicatii pentru ceea ce se intampla acolo.
“Când britanicii omoara civili, ei spun ca americanii ne omoara, daca germanii bombardeaza partea, de nord, ei spun caamericanii au bombardat”
- interviu cu Zubair Babakarhail, jurnalist la Pajhwok Afghan News, agentia nationala de stiri afgana -
- Zubair Babakarhail, ai putea, te rog, sa-mi spui, pentru început, cum se vede România de la Kabul? De fapt, se vede?
- Despre România… Doar în câteva orase mari populatia afgana este familiara cu numele de România, în zonele rurale ei spun ca trupele internationale sunt americani sau le numesc “trupele straine”, când britanicii omoara civili, ei spun ca americanii ne omoara, daca germanii bombardeaza partea, de nord, ei spun ca americanii au bombardat. În Kabul, însa, oamenii stiu ca România a trimis trupe în Afganistan, în cadrul NATO si ca ei se ocupa mai mult de reconstructie, decât cu lupta împotriva terorismului.
- Stiu ca ai fost în România, la Summitul NATO, în Aprilie 2008. Ce iti amintesti despre tara mea?
- Mi-a placut foarte mult în Bucuresti, am acoperit foarte multe lucruri în câteva zile, în legatura cu aceasta tara, mi-a placut foarte mult ospitalitatea acestui popor, oamenii sunt foarte prietenosi, foarte deschisi, în hotelul în care am stat, m-am împrietenit cu foarte multi dintre cei care lucrau acolo. Într-o zi am schimbat bani într-o mica banca, iar functionarii au fost foarte prietenosi cu mine, au vorbit cu mine, timp de câteva minute si m-au întrebat mai multe lucruri despre tara mea. Mi-a placut mâncarea si mi-a placut si centrul media din Palatul Parlamentului. Cea mai mare parte a orasului arsta foarte bine, îmi amintea de ceea ce am citit în cartile de istorie, cele mai multe cladiri aveau o arhitectura istorica si asta mi-a placut foarte mult.
- Atunci când vorbim despre Afganistan, de obicei vorbim despre talibani si terorism. Cine sunt talibanii si cine sunt teroristii? Cine sunt, de fapt, dusmanii Afganistanului?
- Talibanii sunt din Afganistan si Pakistan, cei mai multi dintre ei sunt de fapt studenti ai scolilor religioase; ei merg acolo sa învete, iar profesori antrenati de Al-Quaeda îi încurajeaza sa se alature Jihadului (Razboiul Sfânt) si li se spala creierele de catre membrii Al-Quaeda. Când miscarea Talibanilor a fost fondata, în anii ’90, ei erau doar afgani. Mai târziu, li s-au alaturat talibanii pakistanezi si, când Al-Quaeda a aflat ca talibanii fac acelasi lucru ca si ei, au venit în Afganistan si au format o alianta puternica, devenind un grup puternic, foarte greu de învins. De asemenea, tarile vecine, în special Iranul si Pakistanul sunt printre inamicii Afganistanului. Am întâlnit de curând niste talibani, care mi-au spus ca, daca în Pakistan este arestat un taliban, ei îl întreaba unde poarta Jihadul si daca acela raspunde: “Vreau sa fac Jihad în Afganistan, împotriva trupelor straine, ei îl elibereaza si îl încurajeaza. Guvernul pakistanez îi închide doar pe cei care lupta în Pakistan – nu înteleg ce fel de reguli au??? Daca Pakistanul este angajat, împreuna cu restul lumii în lupta împotriva terorii, ei ar trebui sa aresteze orice taliban sau membru Al-Quaida, indiferent unde lupta el. De fapt, Iranul si Pakistanul nu doresc sa fie pace în Afganistan.
- Cine si ce ar trebui sa faca, pentru ca razboiul din Afganistan sa se termine?
- Cred ca doar Afganistanul isi poate rezolva problemele, nu cred ca pacea poate veni luptând. Singura modalitate sunt discuaiile si negocierile cu talibanii afgani. Ei trebuie sa fie adusi înapoi, pentru a începe o viata pasnica, apoi urmeaza securizarea frontierelor, cu ajutorul comunitatii internationale. Aceasta se poate întâmpla prin cresterea propriului personal de securitate, antrenat si echipat, apoi Afganistnaul ar trebui sa ceara strainilor sa plece, dupa care sa cheme talibanii la negocieri, pentru ca talibanii au spus ca vor veni la discuaii, dupa ce strainii pleaca din Afganistan. Atunci când noi vom avea o armata puternica si politie, îi putem chema la discutii, iar daca ei fac vreo problema, fortele noaste îi pot elimina.
- Ultima mea întrebare, Zubair Babakarhail: Stiu ca ai un fiu, în vârsta de 19 luni. În ce fel de tara ti-ai dori sa traiasca?
- Îmi doresc doar o viata pasnica pentru fiul meu. Chiar ieri am fost în nordul tarii, cu comandantul NATO, generalul McCrystal. Împreuna cu el am vizitat un spital. Când am intrat în camera de garda, am vazut un copil de noua ani, care zacea acolo, fara cunostinta. Doctorul spunea ca baiatul urmeaza sa moara, avea foarte putine sanse de supravietuire. Tatal baiatului spunea ca este singurul lui copil si ca a fost ranit în timpul unei lupte, ca l-a lovit un mortier venit dinspre aeroportul Kunduz. Mi s-a sfâsiat sufletul si, deodata, mi-a aparut în fata ochilor chipul fiului meu si m-am gândit: cum ar fi daca el s-ar afla în aceasta situatie? Îmi amintesc ca m-ai întrebat mai demult daca vreau sa plec din tara pentru a supravietui – dar eu doar ma rog pentru siguranta fiului meu si a familiei mele si nu ma gândesc sa plec, pentru ca vreau ca pacea sa vina în tara mea. Uneori însa, îmi este foarte teama pentru familia mea si îmi doresc ca ei sa poata trai într-un mediu pasnic si sa simta adevaratul gust al vietii.
Iuri Nicolaevici Baboi locuieste la Tiraspol. Un barbat între doua vârste, foarte linistit, cu fata uscata si prelunga, cu barba. Mi-a atras atentia anul trecut, la Deni Desantnikov, ziua trupelor speciale. Purta un sal în jurul gâtului, iar eu am stiut doua lucruri. Întâi ca vine de acolo. De acolo, adica din Afganistan. Apoi, ca desi s-a întors cu foarte multi ani în urma, de fapt nu s-a întors niciodata. Sufletul lui a ramas undeva la Kunduz, sau la Kandahar. Sau poate în kislakul Kisim. Ori în Trecatoarea Celor Cinci Lei (Pasul Panser), unde a pierdut foarte multi prieteni în lupta. Durerea acestei pierderi a ramas la fel de vie ca în clipa când lucrurile acelea cumplite s-au petrecut, avea sa-mi marturiseasca un an mai târziu, într-un interviu în care am depanat amintiri din Afganistan.
- Iuri Nicolaevici, atti luptat în Afganistan…
- Dupa ce am terminat scoala, undeva la începutul lui aprilie 1982, am plecat acolo. Iar dupa data afgana – ei au un alt calendar – era anul 1360. La ei e altfel – pe 21 martie este Anul Nou. Am plecat de acolo pe 15 noiembrie 1983.
- Ati servit în Afganistan aproape doi ani…
- Da – de fapt, ceva mai mult de un an si jumatate. Am fost soldat…
- Cum traiau oamenii în Afganistan?
- Atunci, cum sa spun – eu veneam din Uniunea Sovietica, dintr-o tara civilizata. Când am ajuns acolo mi s-a parut pur si simplu salbatic. Am vazut o salbaticie, în care pasteau animale, pamântul era uscat, copacii erau uscati. Am vazut oamenii cum sparg, niveleaza si scot cu mâinile goale pietrele din pamânt, aduc, cu sacii orez, si îl planteaza în munti. Oamenii erau foarte amarâti, saraci, mi s-a parut ca traiau undeva în secolul XIV. Noua soldatilor, ei ne schimbau pentru diverse maruntisuri care ne interesau, ne ofereau aceste lucruri pantru a primi în schimb topoare, lopeti, pentru ca ei nu aveau asa ceva. Oamenii erau foarte amarâti. Când a venit armata noastra, am început sa le construim fabrici, îmi amintesc ca aproape de tabara noastra, la Taskurghan, au construit o fabrica de ciment, au fost construite mai multe fabrici, au construit piete, unde sa se adune oamenii, ca în orice comunitate civilizata, pentru ca ei sa aiba o relatie mai buna cu politica, sa înceapa sa înteleaga, sa se dezvolte, si sa nu mai stea fiecare la locul lui, doar sa munceasca si sa se gândeasca la ale lui, ci sa fie un progres, sa progreseze societatea. La început, totul era paraginit acolo…
- De ce a început razboiul în Afganistan? Cum a început?
- Noi, ca soldati, am fost chemati acolo sa îndeplinim o misiune internationala. Acum, dupa atâtia ani, sensul este cumva altul, dupa ce trec anii, si te întorci catre tine, dai propriul tau verdict pentru tot ce s-a întâmplat. Eu cred ca în acel moment a fost o întelegere între conducerea noastra si conducerea din Afganistan – anume cu Babrak Karmal. Se poate spune ca Babrak Karmal, dupa cât se stie deja, a fost o marioneta, a facut ceea ce i s-a spus. Daca ar fi fost cu adevarat presedintele statului, nu ar fi permis asa ceva, ar fi rezolvat el însusi problemele, fara nici un fel de ajutor. Dar el a cerut ajutor statului nostru, fosta Uniune Sovietica, chiar a cerut ajutor de trei ori, din cate stiu. A treia oara, conducerea noastra si-a dat acordul si a ordonat armatei sa vina în ajutor. La început, ei au aparat palatul prezidential, l-au schimbat pe Amin si, în locul lui, l-au pus pe Babrak Karmal. Dupa asta, nu stiu care a fost politica lui Babrak Karmal, nu stiu daca Afganistanul avea un guvern propriu, sau împreuna cu politicienii nostri.
“Razboiul este o treaba murdara”
- Cum va privea populatia locala? De exemplu, ati avut acolo o prietena?
- Nu, n-am avut o prietena acolo, acolo fetele obisnuite purtau val atunci când cresteau, dar am vazut fete din Afganistan ceva mai civilizate, care au învatat în Uniunea Sovietica – ele purtau blugi, tricouri, geci. Se deosebeau foarte mult de acele fete pe care le vazusem printre localnicii din Afganistan, printre taranii de acolo. În ce priveste relatia cu populatia, în cele mai multe cazuri, era buna. Detasamente de la noi mergeau în asezari, în sate, si aduceau una-alta. Relatiile nu erau proaste, mai ales cu taranii, cu oamenii care munceau pe câmp. Ei chiar veneau si cereau ajutor comandantului, pentru diverse probleme. Iar comandantii luau în seama aceste cereri, uneori trimiteau si tehnica, si ce trebuie, daca erau probleme la scoli, veneam neap[rat în întâmpinarea oamenilor. Cum sa spun, acolo oamenii sunt ca peste tot – diferiti, relatiile erau diferite. Iata, de exemplu, am ajuns într-un kislak, totul a fost normal, am stat acolo, iar când am plecat, ne-au împuscat din spate. Oamenii sunt diferiti si relatiile cu ei sunt, de asemenea, diferite.
- Cine lupta cu Dvs.?
- Stiti, razboiul este o treaba murdara. Cu noi au luptat poate si mercenari, poate si acei tarani. Iar taranii au luptat cu noi doar pentru a-si obtine mijloacele de existanta, pentru bani. Altfel nu ma gândesc… Ei erau saraci, tara era saraca, mereu erau neajunsuri. Iar pentru ca ei sa lupte cu noi, Vestul platea foarte multi bani, se bagau foarte multi bani în acest razboi. În Pakistan se pregateau foarte multi mercenari. Tinerii plecau în munti si acolo erau instruiti cum sa lucreze cu explozibilul, erau instruiti ca lunetisti, ca diversionisti, apoi erau trimisi încoace, le dadeau bani, ei strângeau oameni, formau bande, grupe, apoi înfiintau propriul cartier general de operatii, sub comanda celor care îi pregatisera. Cam asa…
- Cine pregatea mercenarii?
- Din câte stiu eu, asta se întâmpla pe teritoriul Pakistanului, acolo erau multe tabere de antrenament si erau instructori din Vest – erau englezi, pakistanezi, mi se pare ca si din SUA erau multi mercenari, care pregateau aceste grupe de diversiune.
- Vreti sa spuneti ca NATO si americanii care lupta acum în Afganistan, lupta împotriva celor pe care i-au pregatit?
- Da, asa este, lupta împotriva celor pe care i-au instruit. Acum, pur si simplu oamenii din Afganistan sunt obisnuiti sa lupte, sa fie platiti pentru asta si pur si simplu nu se pot opri. Afganistanul va fi o tara vesnic în razboi – au început sa lupte din secolul XVII – XVIII, de când au fost colonizati, au încercat sa cucereasca aceste colonii si nu au reusit, pe urma tot asa, a fost razboi zece ani la rând. Da, acum sunt acei oameni pe care cei din vest i-au instruit si care acum lupta împotriva lor.
- Cum a fost în lupta? Mi-ati povestit ca, imediat ce ati ajuns în Afganistan, ati nimerit sub împuscaturi…
- Da, când am ajuns acolo, era în desfasurare operatia în strâmtoarea Panser. Când a aterizat elicopterul si noi am coborât, eram în provincia Kundus, si trebuiau sa ne repartizeze în corturi, si pe unitati, acolo unde trebuiau completate efectivele. Era primavara, aprilie, ne-au trimis în corturi si am stat acolo cam doua ceasuri, pâna când la noi au început sa vina ofiterii, sa ne ia în unitatile care trebuiau sa fie completate. Atunci ni s-a parut înspaimântator, se auzeau permanent împuscaturi, explozii. Ne uitam la baietii care ne pazeau – noi pâna una-alta eram fara arme, ca doar ce ajunsesem; ei ne-au spus: “Nu-i nimic, suntem obisnuiti cu asta. Totul e în regula. Dupa un timp, nici nu mai auzi exploziile, dupa o luna – doua te obisnuiesti si cu împuscaturile, si cu toate”. Si, peste trei saptamâni, a fost o operatie importanta, în strâmtoarea Panser. Daca nu ma însel, era a treia. A fost in mai, undeva la mijocul lui mai, si a durat pâna la mijlocul lui iunie. Strâmtoarea Panser, se mai numea si Strâmtoarea celor Cinci Lei, era în Valea Almaz. Daca nu ma însel, la comanda era Ahamt Sahmasut – asa îl chema pe cel care comanda bandele cu care ne luptam. M-au luat si pe mine, pentru ca eram pregatit, si din punct de vedere tehnic, si din punct de vedere fizic – eram campion la box. Atunci când m-au trimis la lupta, trebuia sa car un echipament de 68 – 70 kg: vesta antiglont, statie radio, blocul acumulator, înca un bloc acumuluator de rezerva, provizii pentru cinci zile, dar pe acestea am decis sa le lasam, ca sa nu mai caram atâta greutate – am oprit doar laptele condensat. Mai era si munitia, cartusele, zece grenade, apa, automatul, baioneta, în sfârsit, echipamentul complet al unui soldat.
- Si tot acest echipament, cântarea 70 kg?
- Da, fara vesta antiglont. Un soldat obisnuit sau un desantnik (soldat din trupele speciale) cara 45 – 50 kg. Dar eu aveam în plus statia radio si cei doi acumulatori de câte 12 kg fiecare.
- Erati transmisionist…
- Da… Si, ne-au dus cu elicopterul, pâna pe aeroportul din Baghram, la 40 – 50 km de Kabul. Apoi ne-au încarcat pentru desant câte opt oameni, si am zburat pâna la strâmtaroarea Panser, în Valea Almaz. Acolo au început sa ne lanseze în acea strâmtoare. Noi asteptam deja la trapa, înainte ca elicopterul sa aterizeze, pentru ca eram deja în teatrul de operatii, în zona inamica si deja ei deschideau foc împotriva noastra. De aceea, elicopterul cobora, pentru doar trei secunde, cei opt care trebuia sa ajungem la sol ne aruncam jos, iar comandantul aeronavei lansa repede sapte grenade, ca sa ne acopere. Imediat ce ajungeam pe pamânt, noi începeam sa strângem pietre, sa facem un adapost, sa ne protejam de gloante. Apoi ne-am întors, sub acoperirea elicopterelor, am început sa actionam conform planului de operatii. Sarcina noastra de baza era sa cucerim o baza, sa o pregatim pentru sosirea fortelor noastre de schimb, pentru efectuarea operatiilor militare ale trupelor care urmau sa vina prin strâmtoarea Salam. Nu aveam voie sa întârziem; ei au venit acolo, s-au odihnit si s-au întors pe câmpul de lupta. Eram undeva, aproape de Pakistan, la 20 – 25 km de Pakistan. Deasupra noastra zburau avioane Phantom, pakistaneze. Le recunosteam dupa sunet si dupa emblema de pe aripi. Nu zburau la înaltimi mari – între 800 si 3.000 de metri.
“Felul în care simti frica se schimba”
- Ati avut timp sa va fie frica?
- Cum sa va spun, când am ajuns acolo, eram pur si simplu un civil, nu stiam nimic despre razboi – sau stiam numai din carti, din filme, si din povestirile batrânilor care trecusera prin cel de al doilea Razboi Mondial. Pâna atunci fusesera doar vorbe. Si când deja m-au aruncat în lupta, când au început luptele, si am vazut explozii, si soldati raniti, tovarasii mei, dupa toate acestea, sentimentele sunt deja cu totul altele, totul se schimba – si felul în care simti frica se schimba. Se spune ca, pentru a-ti putea controla frica, trebuie sa vezi cel putin trei oameni, sa-ti vezi prietenii – tovarasii din dreapta si din stânga si pe cel din spate. Atunci te poti controla, poti trece peste frica, peste prima frica. Restul, cum sa spun, deja devine obisnuita. Dupa o vreme, cam dupa jumatate de an, toate astea, plecarile în misiune, operatiunile, escortarea coloanelor, totul ti se pare ca asa a fost dintotdeauna, ca asa a fost viata ta, iar lumea civila, care a ramas în spate, scoala, casa, familia, iubita, toate ti se par ca si cum ar fi fost un vis. Iar acestea de acum sunt de fapt realitatea. Eu eram cu totul acolo.
- Cum priviti acum moartea, dupa ce ati trecut prin Afganistan si dupa toti acesti ani?
- Moartea? Este ceva adânc….
- Atunci moartea era foarte aproape. Acum traiti, sa zic asa, în pace…
- Sentimentul acela mi-a ramas, si durerea pierderii mi-a ramas în suflet, îi ramâne fiecarui om – durerea pierderii celor apropiati. Acolo era mai puternica, pentru ca era vorba despre tovarasiii de lupta, cu care te sustineai în fiecare clipa pe câmpul de batalie. Sunt cei care nu te-au lasat. Acolo îl simti pe omul de lânga tine, ca pe propriul tau suflet, stii ce poate el, si îl pretuiesti. Daca acest om este ucis sau ranit, se rasuceste totul în tine.
- Ce pateau cei care cadeau prizonieri?
- Când luam prizonieri, îi trimiteam unei sectii anumite, care îi trimitea armatei afgane – unei anumite sectii de la ei. Asta stiu, pentru ca am fost martor, am pazit un pakistanez si un lunetist englez, i-am dus cu elicopterul pâna la Baghram, unde i-am predat armatei afgane, si acolo ei s-au descurcat, s-au lamurit cu tot ce trebuia. Si afganii (care luptau), tot armatei afgane îi dadeam. Nu-i judecam noi, îi predam autoritatilor.
- Dar cu militarii rusi care cadeau prizonieri, ce se întâmpla? Atunci România facea parte din lagarul comunist si circulau povesti îngrozitoare despre cum erau torturati militarii sovietici care cadeau în mâinile afganilor…
- Da… îi torturau. Nu-mi place sa povestesc despre lucrurile astea. Prizonierii care nu se supuneau, cei care erau foarte dusmanosi… îsi bateau joc de ei – la modul fizic, îi bateau. Iar pentru cei care nimereau la afgani, cel mai cumplit lucru era taierea capului. Am vazut asta.
„Ei taie capul dusmanilor pentru ca se tem ca nu cumva cei pe care l-au ucis sa învie si sa se razbune”
- Ce înseamna lucrul acesta, de ce faceau asta?
- Dupa aceea, când m-am întors acasa, am vrut sa stiu de ce fac lucrul asta, cumva, ca pe un ritual. Am citit carti, am cautat informatii… Este o credinta a lor, o teama, ca, daca omoara un om, acela o sa învie, asa e scris în Coran, si se va razbuna. Si, pentru ca el sa nu se razbune, ei taie, separa capul de corp si le duc în locuri diferite, ca sa fie siguri ca cel pe care l-au omorât nu va putea învia, nu va putea sa faca legatura si nu se va razbuna. Si, pe lânga asta, ei scot si ochii celui pe care l-au ucis, asa încât, chiar daca el s-ar face din nou cum a fost, sa nu-l poata vedea pe cel care i-a facut asta. Asta este, cumva, o superstitie, o credinta. O alta istorie este daca au fost batjocoriti prizonierii de razboi din armata sovietica. Au fost. Eu am vazut asa ceva. Asiguram deplasarea unei coloane de la Fayzabat, la Kabul. Era o coloana civila, cu provizii, medicamente, haine, alimente, cum ar fi orez, carne conservata, lapte dulce condensat. Noi duceam toate astea ca un ajutor umanitar populatiei din provinciile cele mai sarace, unde fusese seceta, sau altceva (alta calamitate). Oricum, era o actiune umanitara. Cred ca erau o suta de masini. Si, când noi le duceam lor toate acestea, pe drum, nu odata, ne-au atacat aceste bande. Ne-au pus explozibil în drum, au organizat ambuscade, au ucis oameni, au distrus tehnica. Din câte îmi amintesc, era toamna. Cred ca am pierdut pâna la 20 de masini, pâna când am ajuns la punctul de destinatie. Si, la un moment dat, pe drum, undeva, înaintea kislakului Kisim, aproape de Fazyabat, a fost tot asa un atac, înainte de intrarea în trecatoare, a fost o ambuscada si ei au rupt coloana. O parte din coloana a reusit sa treaca, o parte a ramas. Eu eram în partea de coloana care a ramas prinsa. Au tinut coloana acolo si noaptea. În timpul luptei, în timpul unui schimb de focuri, s-au dezbracat de uniformele afgane, au venit la noi si au rapit trei soldati din coloana. Din acesti trei soldati rapiti, pe doi i-am gasit în ziua urmatoare. Fusesera ucisi. Pe al treilea, l-am gasit undeva la sfârsitul primei zile, începutul celei de a treia. L-au gasit cu elicopterul, într-o crevasa. El era… De el, de picioarele lui era legata o frânghie si de aceasta frânghie, probabil îl târâsera în urma calului, peste pietre. Era complet dezbracat, zgâriat, ranit, peste tot era sânge, fusese batut, cred ca fusese tinut atârnat. Dimineata, când deja trecusem de kislakul Kisim, a coborât elicopterul si am vazut acest cadavru, sau ce mai ramasese din el. Era un cadavru mutilat, fusese batut foarte rau, era ranit, mâinile, muschii, partile moi fusesera întepate cu ceva încins, probabil ca îl torturasera, ochii erau scosi, picioarele erau legate, pe piept era scrijelita o stea în cinci colturi…
- De ce o stea?
- Pentru ca era soldat sovietic. Emblema noastra era steaua rosie în cinci colturi. Era înca ceva taiat pe la mijloc – era îngrozitor de privit, te cuprindeau fiorii numai cât te uitai si te gândeai: sa nu dea Dumnezeu sa cazi prizonier, mai bine te omori, detonezi o grenada, sau te impusti, decât sa cazi prizonier si sa treci prin asa ceva. Si, dupa aceea, întelegeti, razboiul este o treaba murdara – dupa ce vezi asa ceva, atunci când îti pica în mâna un prizonier afgan, sigur ca nu poti sa ai mila de el. Sa-l omori desigur ca nu se putea, dar sa-ti arati cumva furia fata de aceste lucruri, asta s-a întâmplat des.
- Dupa ce v-ati întors din Afganistan, sau când ati venit în tara, în concediu, s-a întâmplat sa va întâniti cu mama sau cu sotia cuiva care a murit acolo?
- A fost o asemenea întâmplare – din unitatea în care eram eu la acel moment, a fost ucis colegul meu, Baikiev Noil – era din Leningrad. A fost ucis, si ne-au chemat de la sectia speciala, noi le spuneam asobisti, ei verificau scrisorile pe care le trimiteam acasa, informatiile – erau secrete despre care nu era voie sa scrii, în orice caz, noi nu eram la razboi, eram în delegatii, la cursuri de formare, oricum, totul era, cumva, secret, despre asta s-a vorbit deschis abia când a venit Gorbaciov la putere. Asadar, au chemat unitatea noastra si ne-au spus… Acel coleg plecase în misiune, la Taskurgan si, acolo a fost ucis, i-au taiat capul… Si, asobistii au trimis dupa noi si ne-au spus: “sa spuneti ca tovarasul vostru a trecut la afgani, a trecut în partea cealalta, la afgani”. Eu am spus ca nu spun asa ceva, pentru ca eu îl cunosc, împreuna cu el am mâncat dintr-o farfurie, eu îl stiu dupa mâini, cum sa spun ca nu e el? Atunci, a spus el, sa mergi tu sa duci corpul asta acasa, mamei. Eu am refuzat si asta. Atunci nu eram pregatit pentru asta, nu stiam ce i-as putea spune mamei. Si, nici acum n-as putea face asta. Ce sa-i spui? Cum? Probabil, pâna la urma, ei i-au dus, sa îngroape si sa faca slujba, i-au adus acest trunchi intr-un sicriu de zinc.
- Îmi spuneati ca si acum v-au ramas unele cuvinte din limba afgana. Ce cuvinte?
- Da… Sunt cuvinte pe care pur si simplu îmi vine mai usor sa le spun în limba afgana decât în rusa. Putin – kam-kam, Am înteles – famedi. Sau, de exemplu când ne întâlnim, si vad pe cineva, de exemplu, pe unul dintre cei cu care am servit în Afganistan, noi avem anumite semne, dupa care ne recunoastem, si eu pur si simplu vin, nu cunosc omul, dar îi spun: “Privet, bacha!”. Asa ne salutam.
- Si dusman, spuneti duh.
- Da, duh… Ne mai spuneau si suravi.
- Da, eu stiu sa spun hazora – asta înseamna “strain”.
“Toti am fiert în acelasi ceaun”
- Da…. Cum sa va spun, noi am fost atunci în Afganistan… Noi spunem ca am îndeplinit o misiune internationala. Acum sunt din Marea Britanie, spanioli, sunt din NATO. Tot misiune internationala îndeplinesc. Nu stiu ce sa spun… Pur si simplu eu nu am nimic împotriva afganilor, a dusmanilor, sau împotriva militarilor din NATO, ei îndeplinesc pur si simplu niste misiuni, asa cum am îndeplinit si eu. De exemplu, în timpul ciocnirilor din razboiul din Vietnam a fost ce a fost, iar acum veteranii se întâlnesc si înteleg ca ei pur si simplu au fiert în acelasi ceaun. Razboiul e o treaba murdara. Si uni si altii, fiecare în partea lui, au o treaba murdara de facut. Ceea ce îi deosebeste sunt epoletii. Soldatii, chiar si din tari diferite, peste ani, chiar daca au luptat unii cu altii, au ceva în comun. Asa a fost meseria lui – fiecare a luptat cu dusmanul – într-o parte sau în alta.
“A ramas o parte din noi acolo”
- Cum va petreceati timpul liber în Afganistan? Locuiati în corturi?
- Da, în corturi… Erau corturi militare, pentru 30 de oameni. Noi aranjam înauntru, era si o soba. Si, dupa asta, când ne întorceam din misiuni, din razboi, când veneam înapoi, cortul ni se parea un apartament, erau cearsafurile întinse, albe, erau paturi, noptiere, erau aranjati papucii, adusesem, fie din kislakuri, fie din orasele, adusesem covoare persane, erau chiar si straturi de flori pe strada, le vopsisem, asa încât sa ne aminteasca de acasa, pentru ca, un pic, sentimentul ca suntem în razboi sa se îndeparteze de noi. Aveam un orasel sportiv si adesea jucam fotbal, volei, uneori jucam fotbal împreuna cu soldatii afgani, cu localnicii, cu populatia afgana kundu. E adevarat ca ne temeam sa câstigam – comandantul ne spunea: “Baieti, vedeti ce faceti, ca dupa aia ne asteapta cu aruncatorul de grenade în strada”. Asta ere o gluma, bineînteles. Veneau la noi si artisti din Uniunea Sovietica. Atunci când am fost eu acolo, a venit Ludmila Zaikina, Plane, sau Kaskan, veneau artisiti, ansambluri, veneau mereu, nu ne uitasera cei din tara. Artistii nu se temeau sa vina la noi si sa dea concerte. Ne aduceau si filme. Noi, în zilele în care am fost acolo, am adunat si am predat baietilor care mergeau în misiune, iar ei ne-au adus carti, apoi strânasesem o biblioteca interesanta, seara citeam, în orele de odihna. Faceam si sport, în corturi ereu saci, si mai faceam antrenamente de box. În sfârsit, fiecare – ce dorea. Narcotice nu consumam, desi în Afgansitan era foarte raspândit acest obicei – fumau iarba (travka) de la copil, la batrân.
- Nu aveati voie sa luati narcotice?
- Cei care doreau, puteau sa încerce. Eu, de exemplu, nu am încercat. Nu am vrut sa încerc.
- Am vazut, la Muzeul celor care au luptat în Afganistan (din Kiev), poze cu soldati care cântau. Si chitarile unora dintre ei erau acolo.
- Da, baietii cântau des, cei care stiau sa cânte la chitara, cântau. Ne adunam des serile, dupa ce veneam de la lupta, stateam pe pat, faceam ceai, si cântam la chitara. Multi dintre ai nostri, de exemplu, din unitatea noastra, baietii cântau cântece despre ce se întâmpla acolo, despre cei care fusesera cu noi într-o operatie sau alta, despre prieteni, cântecele erau despre întâmplarile prin care trecusem.
- V-au rams cântece de atunci?
- Da, mi-au ramas în suflet… Dar am si acasa, cântece înregistrate, sunt cântecele de pe caseta, sunt si cântece de care îmi amintesc. Noi ne strângem de ziua retragerii din Afganitan, în februarie. În aceasta zi ne întâlnim, cei care am luptat acolo, fie cei care am slujit în aceeasi unitate, fie acolo unde locuim, ne adunam în aceasta zi si cântam aceste cântece despre Afganistan, asa, ca o amintire. Ne amintim de cei care nu mai sunt printre noi, ne amintim de întâmplari interesante, amuzante. Cam asa… În general vorbim putin de razboi, ne aducem aminte de lucrurile amuzante, de momentele când am râs… De exemplu, eu povestesc des o întâmplare… În cortul nostru se înfundase soba, se înfundase cosul si fumul iesea prin soba. Si eu scosesem din cartusiera un glont si-l aruncasem în soba. Cartusul a explodat, dar soba era îndeajuns de groasa ca glontul sa nu iasa de acolo. Si, stateam asa, nimeni nu voia sa curete soba, fumul iesea pe afara, în strada era mocirla, nimeni nu voia sa iasa, dar eu am spus: “o curat imediat”. Am luat din ranita iarasi un cartus, am deschis usa sobei, toti se uitau atenti, si odata l-am aruncat acolo. Toti au tacut câteva secunde si apoi au zburat în strada. Iar eu am deschis usa, sa verific ce-i acolo, tot ce era în cos toata funinginea a izbucnit în strada, cosul s-a curatat, dar toti colegii mei erau negri ca dracii. Ma uitam la ei de la fereastra (râde). Sunt foarte, foarte multe întâmmplari hazlii. Cumva asta ne si salva, ne distragea, era un fel de descarcare. Erau multe întâmplari hazlii. Am gasit un pisoias, l-am luat în cort, si care dormea, dupa misiune, înveleam pisoiul într-o cârpa si-l aruncam pe el. Acela sarea cât colo din somn. De cele mai mute ori, atunci când ne amintim, foarte rar vorbim despre lucrurile care aveau legatura cu razboiul, de cele mai multe ori vorbim despre asemenea întâmplari hazlii, despre lucrurile care nu ne apasa.
- De ce vreti sa va întoarceti în Afganistan?
- Atunci, în Afganistan, am fost în foarte multe locuri, începând cu Kunduz, unde a fost baza mea, Tacikurgan, Komikomri, Fayzabat, Kandahar, Bagram, Baghram, Panser, am fost în foarte multe locuri, am fost si în locuri carora nici nu le stiu numele… Dupa un timp, întâlnindu-ma cu camarazii de arme, cu baietii cu care am luptat în Afganistan, ne-am întrebat unii pe altii si ne-am dat seama ca fiecare ar vrea sa se intoarca acolo, putin, nu stiu de ce… Probabil pentru ca atunci noi eram niste tineri de 18 – 20 de ani si am lasat acolo o parte din ceea ce eram si asta ne cheama înapoi. Multi au pierdut acolo prieteni, cum v-am spus, a ramas o parte din noi acolo. Eu despre Afganistan am scris câteva poezii, dar una din ele spune foarte mult. Daca vreti, va citesc…
- De fapt, vreti sa va impacati cu ace istorie, e adevarat?
- Da… Dupa ce trece o parte din viata, întelegi lucrurile cu totul altfel. Atunci, la început, când înca esti tânar, si, cum se spune, îti bate vântul în cap, nu te gândesti prea mult, dar pe urma, dupa un timp, totul capata alt sens, când esti deja matur, începi sa întelegi cu inima. Nu poate sa-ti fie indiferent, si de aceea, ceva ne cheama înapoi, acolo, în Afganistan. Nu vrem sa ne întoarcem ca sa împuscam, sa ucidem, ci sa fim aproape de locurile unde a rams tineretea noastra, unde am pierdut prieteni, pentru ca într-un fel sau altul, cu ceva sa amintim de ceea ce nu am putut lua cu noi de acolo.
Prizonierul amintirii
Afgan, Afgan!
Ce ne-ai facut?
Tuturor ne-ai deschis ochii, asupra a tot
Pentru ca ne-ai întors soarta.
Pe unul l-ai miluit,
Si acela a nimerit la ceva mai usor.
Pe altul l-ai lovit crunt.
Si cu asta a trebuit sa traim si sa ne descurcam.
Ne-ai daruit cu zgârcenie, viata
Dar ne-ai pervertit-o cumplit
Multora, cu greutate le-ai dat-o
Si aceasta mila a ta a fost o lovitura a sortii.
Iar pe baieti, pe care i-ai strâns
Pâna acum îi tii acolo.
Prizonieri ai fantomelor, ai unor noi cosmaruri –
Pe careva în pas, la trecatoare,
În Kunduz, sau Kandahar
Pe altul în elicopter, tanc sau în coloana de mars,
Cu furie si durere, vorba linistita si gluma, lacrimi si cântece.
Toate acestea, ceea ce a fost acolo – de voi ne aducem aminte
Pe Tine nu te uitam!
Cei pe care ai decis sa-i cureti acolo
Însemnati, în furtuna de nisip i-ai aruncat
Tu atât ai dorit – ca toate sensurile noastre
În secolul 14 sa si ramâna (dupa calendarul afgan)
- Da! Poate ca totusi tu ai avut dreptate!
Globurile si poleialea de brad
Le-ai luat si în acele minute
Sub bataile inimii ai început sa cureti –
Lovitura pentru lovitura.
Iar acea întarire si sufletul puternic, imposibil de frânt,
Noi am primit-o ca pe o pecete
Cu puterile tale, cu mâinile de piatra
Cu statura severa a muntilor si râurilor.
Si acel popor ni-l amintim si îl pastram în inimi.
Lectie a amintirii corecte.
Si cu asta ar trebui sa ne împacam,
Pentru ca noi am avut de supravietuit vietii,
Sa iubim, sa crestem copii si sa pastram pacea,
Ca sa nu fie nevoie sa ne întoarcem în Afganistan.
Claudiu Chira, militar din Batalionul 21 Vanatori de Munte, care se afla in misiune in Afganistan a murit saptamana trecuta, dupa ce autovehiculul de tip HUMVEE in care se afla a trecut peste un dispozitiv exploziv improvizat. Explozia s-a produs pe Autostrada A1 Kabul – Qalat, la aproximativ 50 km de Qalat. Militarul avea 30 de ani si era casatorit. Lucra in armata din anul 2002 si mai indeplinise o misiune similara in Irak, in anul 2006.
… Cum spuneam. Am ajuns in Kiev. Unde ma asteptam sa vina si Basescu. Voiam sa fac reportajul despre vizita lui, vazuta din strada. Data trecuta am inteles ca i-au facut ceva desene pe pereti ministrului nostru de externe si voiam sa vad daca se manifesta si de data asta acelasi impuls artistic. Basescu n-a venit, poate si pentru ca marti, cand ar fi trebuit sa-l intalneasca pe Iuscenko, acesta s-a dres dupa betia de cu o zi inainte, cand a sarbatorit implinirea a 53 de ani. Pe aici a doua zi dupa betie se numeste pahmelie si la fel se numeste si starea respectiva, careia noi ii spunem mahmureala. Despre asta e o anecdota – cica un american nimereste undeva in spatiul slav si scrie in jurnal: “Ieri am baut cu rusii. Aproape am murit. Azi am pahmelit cu rusii. Mai bine muream ieri”.
Kiev – in piata Maidan Nezalejnosti, unde s-a petrecut, uin 2004, Revolutia Orange, continua protestele. De aceasta data impotriva coruptiei si a crizei
„Sa-l f… in gura pe ala care umbla“
In sfarsit, lasata cu buza umflata de prezidentele meu, m-am gandit sa fac un material despre vizita la Chisinau a lui Serghei Lavrov, ministrul rus de externe.
Ieri seara m-am dus la Internet, in Maidan Nezalejnosti, unde au compuere destul de bune si m-am apucat sa caut ce-a iesit in presa in legatura cu subiectul. La un moment dat imi suna telefonul. Pe ecran – un numar de Romania. De obicei ma sperii cand vad numar din tara, pentru ca cei dragi ma suna numai in situatii exceptionnale, ca sa nu consum roamingul. Raspund. Era un prieten, care m-a intrebat, netam-nesam, daca sunt suparata pe el. I-am raspuns ca nu, iar sentimentul ca nu e de bine s-a acutizat. “Atunci de ce tot intri si iesi de pe Messenger? Si de ce nu-mi raspunzi, cand iti scriu?“. Am raspuns ca n-am mai intrat demult pe Yahoo Messenger. „Acum, de exemplu, esti on-line“, mi-a replicat el. Am simtit ca mi se taie picioarele si respiratia si am mai spus odata ca nu am intrat eu pe Messenger. Apoi legatura telefonica s-a intrerupt. Linistitor. Am instalat Messengerul pe calculator (pe aici, acest program nu se foloseste, asa ca trebuie instalat) si am deschis contul meu. Era in mod evident un atac. Fusesera sterse toate contactele cu care luasem legatura in ultima vreme. Fusese sters si folderul “Transnisria”. M-am speriat de-a binelea si l-am sunat pe directorul meu, care mi-a spus sa schimb parola. Ceea ce am si facut. Acum parola este “sa-l f… in gura pe ala care umbla” si contul nu se mai deschide deloc. De exceptie.
Peste noapte m-am trezit de trei ori, scaldata in propria transpiratie, din pricina aceluiasi cosmar care se tot repeta de ceva vreme: un om fara fata voia sa ma omoare pentru ca vazusem ceva ce nu trebuia sa vad. Uneori viesez asta chiar si cand sunt acasa si de aceea ma gandesc ca, poate, este mai mult decat propria mea spaima – poate este o premonitie.
Dimineata, am iesit ca din pusca pe usa, fara sa fi mancat ceva, pentru ca nu avusesem timp sa-mi cumpar si nu mai aveam nici bani schimbati. Cu ultimele grivine, am cumparat cartela de telefon, pentru ca voiam sa sun la Chisinau si Tiraspol, sa-i pun pe Nantoi si Soin sa comenteze vizita lui Lavrov. Era ger si batea si vantul. Am gasit, cartela, am gasit si “taxofon” (asa se numeste pe aici telefonul cu cartela; telefonul fix se numeste “stationarinii”) si… am constatat ca nu reusesc sa formez. Am incercat odata, de doua, de zece ori. Nimic. Pana la urma am intrebat pe cineva. Pe urma pe inca cineva. Minutele treceau fara sa reusesc sa fac legatura cu Chisinaul. In plus, imi era din ce in ce mai frig. In sfarsit, am aflat ca trebuie sa formez codul 8-10 inaintea numarului si am nimerit.
Tiraspol: un loc de care o sa-mi pese intotdeauna
“Medlenna i pa-russki”
Nantoi era undeva la tara. Mi-a spus ca Lavrov a venit la Chisinau sa-i faca reclama electorala lui Voronin si de aceea a participat la deschiderea Centrului Cultural Rus, “unde vodka se da gratis”. Un moment de destindere a fost atunci cand am spus ca eu obisnuiesc coniac, iar Nantoi a raspuns, asa cum ma si asteptam, ca e normal, din moment ce am prieteni in stanga Nistrului. Intotdeauna imi face placere cand cineva imi aminteste despre relatia mea buna cu nistrenii, lucru pe care, din cate stiu, nu l-a reusit nici un alt jurnalist din afara spatiului post-sovietic. N-am apucat sa-mi iau rams bun de la Nantoi, ca s-a terminat cartela. Am alergat sa cumpar alta si a durat ceva pana am gasit.
Pe Dmitrii Soin, din Tiraspol, a trebuit sa-l sun de doua ori, pentru ca avea nu stiu ce sedinta. Deja nu ma mai puteam misca de frig si era zece si jumatate. In sfarsit am dat de Soin, caruia i-am spus ce vreau si i-am cerut sa-mi spuna “medlenna i pa-russki” (incet si in rusa”) ce comentarii are de facut. “Harasho, medlenna i pa-russki”, a repetat el, jumatate amuzat, jumatate nervos, pe mine, sau poate din cu totul alte motive.
De obicei, Soin, cand spune ceva, foloseste locutiuni si sinonime rare – ese un adevarat cosmar sa-l traduci. Chiar si cand am ceva normal de vorbit cu el, fata in fata, in cabinetul lui Soin nu am curajul sa intru decat cu dictionarul dupa mine, cum n-as avea curajul sa patrund intr-un cuib de vampiri, fara cel putin un catel de usturoi in buzunar. Acum insa nu aveam nici o posibilitate tehnica sa fac, fie si o inregistrare de lucru, fie si in conditii tehnice proaste, pentru ca vorbeam de la “taxofon”, deci nu aveam cum sa dau pe Speak On. In orice caz, Soin a inceput sa-si spuna comentariul. Cu mana amortita de frig, scriam in carnetel traducerea. Mi-a spus ca Lavrov a abordat chestiunea conflictului de la Nistru si a subliniat necesitatea ca el sa se rezolve la masa negocierilor, in conditii satisfacatoare, atat pentru Chisinau, cat si pentru Tiraspol. Mi-a mai spus inca ceva, dar n-am inteles un cuvant si mi-a fost rusine sa intreb. Oricum, in timp ce eu scriam, Soin mai vorbea cu inca cineva, cu un sictir total in glas, si am simtit, cumva, ca sictirul mi se adreseaza mie, poate pentru ca-l sunasem pe nepusa masa din Kiev, poate din cine stie ce alt motiv.
Am mai vrut sa stiu daca vizita lui Lavrov a schimbat ceva. Cumva, am construit propozitia aiurea, dar oricum inerlocutorul meu a inteles si mi-a raspuns ca “schimbari semnificative nu au survenit, asa ca mult-asteptata, sau neasptata (n-am inteles bine) revolutie nu se va produce”. Taxofonul m-a lasat cu replica la jumatate, pentru ca din nou s-a terminat cartela. Uneori, atunci cand simte ca draga lui Transnistrie este vulnerabila, mai vulnerabila decat in mod obisnuit, Soin este rautacios cu mine. Il stiu de destula vreme ca sa-mi dau seama cum gandeste – i se pare ca ma invart prin preajma, ca un corb, deasupra unui animal pe moarte. El nu intelege ca si mie imi pasa, iar eu nu am cum sa-i explic si atunci las lucrurile asa cum sunt. Si oricum, Transnistria nu e pe moarte. O sa fie totul bine pana la urma, eu stiu asta. Doar ca, atunci cand situatia politica de la Nistru se va dezgheta (anume situatia politica, nu conflictul trebuie sa se dezghete) si sloiurile vor incepe sa alunece unul peste altul, e important ca nimeni sa nu fie strivit intre ele – si eu de asta incerc sa ma ocup, pentru ca sunt ziarist si fac asta de 18 ani. De asta merg atat de des acolo (nu atat de des pe cat as dori), mai ales in momentele delicate.
Am alergat sa cumpar alta cartela, destul de departe de locul de unde telefonam, m-am intors si m-am apucat s-o sun pe Catalina. Care nu raspundea, pentru ca pe ecran ii aparea “numar privat”, iar ea nu raspunde la astfel de apeluri. Am incercat jos, in studioul de productie. Nici acolo nu raspundea nimeni. Minutele continuau sa treaca. Era deja 11 fara un sfert. Intr-un final mi-am amintit numarul de la secretariat si am sunat acolo. Flori, secretara a chemat-o pe Catalina. Eu plangeam in hohote, pentru ca-mi era frig (dar nu frig, degerasem) si credeam ca n-am sa mai apuc sa dau stirea pentru jurnalul de 12 (care este jurnalul principal). I-am spus ca am stire si sa ma sune productia. Ea nu m-a lasat sa inchid pana nu i-am spus de ce plang, desi oricum nu mai avea nici o importanta, si asa s-a mai terminat o cartela. In sarsit, la 11, a aparut Icsu, care a binevoit sa ma sune pe la si 20. Mi-a explicat ca a tot incercat, dar la un alt numar, pe care nu-l mai am in funciune de doua saptamani – si nu e prima data cand imi face figura asta. Telefonul s-a interupt de cateva ori, eu am avut cateva interesante izbucniri de temperament, din cele care il sperie de moarte pe Icsu (care e rapper si stie sa injure cu foarte mare arta, dar nu mai bine decat mine). Pana la urma materialul s-a auzit bine, fara sa se simta tot zbuciumul din spatele lui. Asta n-am aflat-o insa dacat la 10 seara, cand am reusit sa gasesc un calculator cu sunet. Pana atunci am stat cu emotii.
Tot restul zilei mi-a fost rau, m-a durut inima si mi-a venit sa plang. Seara m-am intalnit cu Evgheni Ihelzon, de la Sevodnya, cu care m-am cunoscut in Bucuresti, la Summitul NATO. Am intarziat. Cand a trebuit sa cobor din masina, ceilalti calatori mi-au spus ca trebuie sa strig la sofer, pentru ca altfel nu opreste. Eram in spatele masinii si am simtit ca am sa mor de rusine daca-mi expun in auzul unui microbuz arhiplin accentul ne-rus si declinarile care au ramas fabuloase. Asa ca am rugat un barbat: “tipati dumneavoastra, ca eu nu stiu rusa si mi-e rusine”. L-am rugat asta in rusa. Omul s-a conformat si a racnit la sofer: „Pad mostam“ (sub pod), iar eu am coborat.
Jenia a ramas surprins, cum am reusit sa gasesc redactia ziarului, ca pana si kievenii se incurca, iar eu i-am explicat ca de 18 ani gasesc lucruri. Colegul meu a fost de curand in Kenya, unde a facut un interviu cu bunica lui Barack Obama.
M-am mutat in hotelul garii, care e cel mai ieftin din oras (am ajuns la aceasta concluzie dupa un minutios studiu de piata, efectuat ieri). In camera, pe care o impart cu mai multe femei, miroase pregnant a parfum, folosit insistent, ca sa acopere lipsa celor 20 de grivine – pretul unui dus. Mai am cam doua saptamani din proiect si deja simt ca nu mai pot. Astazi sintagma „la capatul puterilor“ a capatat sensuri pe care nu le-as fi banuit vreodata. Insa, dat fiind ca dupa asta, vreau sa plec in Afganistan si, nu as putea sa le spun sefilor mei ca pot sa ma descurc acolo, daca cedez in Kiev, rabd.
“Ceaiul cu Romania” de joi, 19 iunie, a avut gust amar. Pentru ca a fost despre militarii romani care si-au pierdut viata in Afganistan. Eu, ca de obicei, am vrut lucruri foarte complicate la materialele de autor. Eram obosita, si aveam emotii, si ma durea sufletul, si trageam voci prost. De aceea i-am omorat pe inginerii de sunet. Care, in ziua respectiva au fost… unul singur: Icsu, Cristian Sidoric. Intr-un moment de sinceritate, Icsu a urlat la mine: Mihaeeeelaaa, zece ani din viata mi-ai mancat!!! Materialele de autor s-au auzit asa:
Asculta materialele audio:
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Fruntasul Marius Claudiu Covrig a cazut la datorie in Afganistan in aceasta dimineata, in jurul orei 5, ora Romaniei. Militarul facea parte din Batalionul 300 Infanterie “Sfântul Andrei”, si se afla intr-o misiune de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat – Kabul). Patrula, formata din patru TAB-uri a fost atacata de insurgenti, cu armament usor si aruncatoare de grenade. Marius Covrig se afla in TAB-ul de cercetare, primul din dispozitiv, si cel mai vulnerabil. El a fost ucis in schimbul de focuri. Alti trei colegi ai sai au fost raniti usor. Trupul neinsufletit al militarului va fi repatriat cel mai probabil luni, 16 iunie.
Scriu acest material in primele ore din 2008, pentru ca am decis sa-mi incep anul lucrand la blog.
O parte dintre materialele de aici le-am publicat in timp ce ma aflam in Transnistria, iar blogul s-a nascut undeva in vara lui 2007, din dorinta de a-mi expune cat mai mult punctele de vedere inclusv in fata celor de acolo. Prima incercare a esuat si s-a soldat cu concedierea mea de la ziarul Atac. Seful de atunci a considerat ca nu am dreptul sa pun pe blog materilele pe care le publicasem deja in ziar. La momentul respectiv, ma aflam in Tiraspol si am crezut ca cei de la gazeta ma lasa din mana tocmai ca sa fiu arestata acolo. Oricum, a trebuit sa sterg blogul, sub amenintarea ca voi fi data in judecata.
Astazi, ministrii de externe din tarile NATO au hotarat ca alti 7.000 de militari vor fi trimisi in teatrul de operatii din Afganistan. Secretarul General al Aliantei Nord Atlantice, Anders Fogh Rasmussen a spus ca oricum, aceasta ecizie, nu va fi “un glont de argint”, care sa lichideze insurgenta talibanilor.
Claudiu Chira, militar din Batalionul 21 Vanatori de Munte, care se afla in misiune in Afganistan a murit saptamana trecuta, dupa ce autovehiculul de tip HUMVEE in care se afla a trecut peste un dispozitiv exploziv improvizat. Explozia s-a produs pe Autostrada A1 Kabul – Qalat, la aproximativ 50 km de Qalat. Militarul avea 30 de ani si era casatorit. Lucra in armata din anul 2002 si mai indeplinise o misiune similara in Irak, in anul 2006.
“Ceaiul cu Romania” de joi, 19 iunie, a avut gust amar. Pentru ca a fost despre militarii romani care si-au pierdut viata in Afganistan. Eu, ca de obicei, am vrut lucruri foarte complicate la materialele de autor. Eram obosita, si aveam emotii, si ma durea sufletul, si trageam voci prost. De aceea i-am omorat pe inginerii de sunet. Care, in ziua respectiva au fost… unul singur: Icsu, Cristian Sidoric. Intr-un moment de sinceritate, Icsu a urlat la mine: Mihaeeeelaaa, zece ani din viata mi-ai mancat!!! Materialele de autor s-au auzit asa: