Asa cum am promis, voi raspunde acestor intrebarilor care mi-au fost adresate. Iata o prima parte din raspunsurile mele:

• Cum apreciaţi D-stră semnificaţia şi miza alegerilor locale în Transnistria care au avut loc pe 28 martie?

Din cate stiu eu, la alegerile din 28 martie, cel mai mare scor l-a obtinut formatiunea “Obnovlenie”, ceea ce in traducere inseaman “Reinnoirea”, partid condus de Evghenii Sevciuk, fostul presedinte al Parlamentului. Datorita politicilor sociale pe care le-a promovat, aceasta formatiune politica se bucura de o larga popularitate in randul transnistrenilor, si la fel si liderul ei. In ceea ce priveste, in esenta, rostul alegerilor locale din Transnistria este acela de a-i desemna pe membrii Consiliilor orasenesti, satesti si raionale, care sa decida cu privire la prioritatile comunitatii respective, pentru ce si cum se vor cheltui banii comunitatii, atatia cati sunt ei. Sa nu uitam ca, dincolo de linistea in care pare sa fie cufundata Transnistria, acolo exista un conflict, fie el si inghetat, iar atunci cand discutam despre un conflict, oricare procese politice sunt de salutat in locul unor evolutii militare.

• Pentru ce formaţiune politică sau pentru ce candidat credeţi că vor vota transnistrenii la alegerile parlamentare care se vor avea loc peste aproximativ un an?

In ceea ce priveste alegerile parlamentare de anul viitor, este de presupus ca tot “Obnovlenie” va lua partea leului, din motive pe care deja le-am expus.

“Sud kasayetsea vseh”

• Ce presă urmăriţi şi ce canale, staţii radio priviţi/ascultaţi cînd vă aflaţi în Transnistria? De unde preferaţi să vă informaţi în legătrură cu situaţia de acolo?

Atunci cand ma aflu in Transnistria, desigur ca nu ratez sa ma intalnesc cu colegii de la “Adevarul Nistrean”, nu atat pentru ca imi spun ce se mai intampla prin Tiraspol, dar mai ales pentru ca un ceai si bomboane intotdeauna gasesc la ei. Evident, nu fac acest lucru joia, cand iese ziarul, pentru ca atunci in redactie e nebunie si nimeni nu are timp de mine. La fel, evit sa ma duc lunea pe la sediul agentiei tiras.ru, pentru ca atunci ei trimit la tipografie ziarul lor, Rossiyskii Proriv si, la fel, nu are nimeni timp de mine. Altfel, ma vad cu ei cu placere si le si citesc destul de des materialele de pe site. De asemenea, cand sunt in Tiraspol si decid sa nu ies cu prietenii serile, ma uit canalul Rossiya, pentru ca  au (sau cel putin aveau) un serial care-mi placea foarte mult, “Sud kasayetsea vseh” (“Judecata ii priveste pe toti”). Personajul principal este o judecatoare, iar cazurile am inteles ca sunt preluate din viata reala. Iar daca vreau sa aflu ceva “in legatura cu situatia de acolo”, in general ma duc si intreb la autoritatile care sunt in masura sa-mi raspunda. Parca stiam ca asta trebuie sa faca un jurnalist – sau nu?

Tags: alegeri, instabilitate politica, libertate de expresie, medii de informare, separatism, Tiraspol, Transnistria

Foto: Itar Tass

In Rusia, inceputul Saptamanii Patimilor a fost marcat de atentatele de la metroul din Moscova. Pastele a fost si el “sarbatorit” de extremistii din Daghestan cu o explozie pe calea ferata Moscova – Baku, in raionul Kaiakentskii. Din fericire, nu au fost morti, nici raniti. Dar nelininistile spatiului post-sovietic continua sa produca victime, nu numai in Rusia, dar pe tot teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Aceste victime inseamna nu numai vieti curmate in explozii, asasinate, ori schimburi de focuri (desi si acestea sunt in numar considerabil), ci si oameni condamnati sa traiasca si sa moara in saracie, fara nici o speranta de mai bine, intr-un spatiu unde nelinistile politice descompun dezvoltarea economica.

Un material despre consecintele tensiunilor dintre Est si Vest, care potenteaza instabilitatea in Caucaz, realizat inainte de razboiul din Osetia de Sud, prefigura evenimentele tragice ce aveau sa urmeze, fara sa le poata anticipa cu totul. Spuneam atunci, mai aes, ca situatia este o eterna remiza, practic fara rezolvare, desi o spuneam indirect, pentru ca totusi speram sa existe o iesire.

Intr-un alt insert, povestesc cum a murit jurnalistul Ilias Surpaiev, fost corespondent la Mahacikala, capitala Daghestanului, subiect al Federatiei Ruse, cu tendinte separatiste. Stirea despre asasinarea jurnalistului, in primavara lui 2008, nu a fost urmata de o alta, privind identificarea unui suspect de aceasta crima.

Inante de investirea lui Dmitrii Medvedev, opinia publica exprimase nelinisti referitoare la numarul mare de fosti angajati ai structurilor de forta, silaviki, in limba rusa,  plantati in posturi ale administratiei de la Moscova, ori in administratiile republicilor federative.

Un fragment dintr-un interviu realizat cu politicianul moldovean Nicolae Andronic, inaintea alegerilor din 5 aprilie 2009, demonta, la vremea respectiva, o serie de dezinformari ale puterii politice comuniste de la Chisinau. Atunci, Andronic identifica drept principal pericol pentru Romania aceasi guvernare comunista a Republicii Moldova, fapt ce avea sa se adevereasca peste numai cateva saptamani de la realizarea interviului, in timpul tragicelor evenimente din aprilie.

In fine, un reportaj (vocea ii apartine minunatului meu coleg Andy Tutescu) despre alegerile care au avut loc in Ucraina, la inceputul acestui an, prognoza victoria lui Viktor Ianukovici, dar si faptul ca triumful fostului invins la scrutinul din 2004, de protestele din piata Maidan Nezalejnosti nu va rezolva nimic.

Va reusi spatiul post-sovietic sa gasasca o cale de a iesi din vartejul propriilor nelisnisti? Cheia acestui cifru scris adesea cu sange sta in aplanarea relatiilor dntre Est si Vest, ca si in intelegerea faptului ca intr-o lume globalzata pur si simplu nu poti sa-ti iei tara si sa te dai mai incolo.

 Aderarea Georgiei si Ucrainei la NATO [1:10m]: Play Now | Play in Popup | Download

 Ilias Surpaiev - asasinat [1:00m]: Play Now | Play in Popup | Download

 Silaviki [1:00m]: Play Now | Play in Popup | Download

 Nicolae Andronic: Play Now | Play in Popup | Download

 Alegeri Ucraina: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: alegeri, asasinat, atentat, Caucaz, Corespondent in regiune, Daghestan, Dmitrii Medvedev, Federatia Rusa, Ilias Surpaiev, Maidan Nezalejnosti, Mosocva, Nicolae Andronic, Pervii Kanal, relatiile dintre Est si Vest, Reporter Special, Republica Moldova, separatism, silaviki, terorism, Ucraina, Viktor Ianukovici, Vladimir Putin, Voronin

Tiraspol, februarie 2009

Kiev, martie 2009

Chisinau, ianuarie 2009

Kiev, Tiraspol si Chisinau au fost orasele unde am construit proiectul “Corespondent in regiune”. Fiecare dintre ele – cu problemele, politica, dar mai ales cu frumusetea lui. Din acest din urma motiv, in fiecare dintre ele am lasat cate o bucatica din sufletul meu. Iata cum suna amintirile despre asta.

 Kiev: Play Now | Play in Popup | Download

 Tiraspol: Play Now | Play in Popup | Download

 Chisinau: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: alegeri, Chisinau, conflict inghetat, Kiev, Reporter Special, Republica Moldova, Tiraspol, Transnistria, Ucraina

Roman Konoplev, un politolog care, oricum s-ar îmbrăca o să fie mereu în pantaloni scurţi

Într-un comentariu postat cu ceva vreme în urmă pe blogul meu, Roman Konoplev îmi atrăgea atenţia că România are parte de acelaşi tip de comportament al Republicii Moldova ca şi Rusia în anii ’90, când cântecul la modă era “Afară cu ruşii ocupanţi”. Roman îmi scria asta î nainte de tulburările de la Chişinău. În aprilie deja, Voronin acuza România de agresiune şi de a fi conspirat împotriva statalităţii moldoveneşti. Într-o altă discuţie, Konoplev îmi vorbea, referindu-se tot la cazul Moldova, despre “complexul valorilor incomplete”, ceea ce noi, în România, numim “zelul neofitului”, pentru a descrie atitudinea cuiva care, de exemplu, după ce se converteşte la Islam respectă tradiţiile musulmane cu mai multă stricteţe decât islamicii din naştere. “Ei au devenit mai nationalişti chiar decât românii”, îşi încheia Roman argumentaţia, revenind la cazul Moldova.

La o discuţie despre războaiele din trecut şi viitorul nesigur al regiunii, deputatul transnistrean Grigori Mărăcuţă îmi explica de ce sunt transnistrenii românofobi: “În ’41 – ’45 pământul acesta a fost sub protectoratul României. Şi atunci (…) multe nebunii au fost făcute, mulţi oameni au fost omorâţi. Oamenii fugeau de la români şi se duceau la fascişti (…) să se jeluie (…) Mulţi, sute şi mii de oameni au fost omorâţi, împuşcaţi, înecaţi în Nistru pentru nimic, numai (pentru că) noi nu am trăit la un loc, din ’18 până-n ’40 cu România, aşa cum a trăit Basarabia, dar am fost (…) comunişti – trăiam în Uniunea Sovietică”. Ceva mai de curând, politologul Oleg Cristal, din Chişinău, îmi vorbea despre faptul că memoria colectivă din Republica Moldova păstrează imaginea jandarmului român din perioada interbelică – “o persoană brutală, care pedepesea pe nedrept moldovenii”.

La începutul acestui an, Masleniţa şi Mărţişorul s-au sărbătorit împreună la Tiraspol

Pe de altă parte, basarabenii refugiaţi în 1945 peste Prut, devenit graniţa a României în urma pactului Ribentropp – Molotov, au ca stereotip de reprezentare imaginea soldatului rus, care le confiscă abuziv bunurile (davai ceas, davai palton), violează femeile şi împuşcă bărbaţii, de obicei făptuind toate acestea în stare de ebrietate. Nu ştiu dacă acelaşi stereotip există şi la populaţia din stânga Prutului, el ar putea fi prezent la populaţia de vârstă foarte înaintată şi probabil este mult atenuat la populaţia de vârstă mijlocie, ca urmare a convieţurii cu etnicii ruşi în condiţii de normalitate şi chiar de bunăstare în perioada Uniunii Sovietice. Stereotipul acesta de reprezentare l-am întâlnit, în orice caz, în Caucaz, la un grup de muncitorii azeri, care se întorceau din Turcia. Era în perioada agresiunii militare a Gruziei în Osetia de Sud, interveniseră forţele ruse de menţinere a păcii şi situaţia era stabilă din punct de vedere militar. Pe fondul propagandei care s-a făcut în jurul acestei nenorociri, însă, constructorii azeri despre care vorbesc erau speriaţi că ar putea fi opriţi de ruşi, “buzunăriţi” şi ar putea pierde burma de agoniseală pe care o aduceau acasă. Ajunsă la Tskinval, unul dintre primele contacte l-am avut cu forţa rusă de menţinere a păcii din oraş, prilej cu care am constatat că militarii ruşi nu se deosebesc cu nimic de cei români, nici prin comportament, nici prin proceduri şi nici prin raportarea la ordine şi superiori. Cu alte cuvinte, sunt membrii unei forţe armate regulate moderne, nu o bandă de tâlhari.

… În vreme ce pe malul drept al Nistrului, chestiunea identităţii provoacă demonstraţii în masă şi pogromuri

Revenind la cazul Republicii Moldova, este evident că istoria complicată a acestei regiuni, sărăcia generatoare de radicalism a populaţiei, lipsa de experienţă în ce priveşte democraţia şi instituţiile insuficient consolidate o recomandă ca un mediu propice pentru propagandă şi discurs politic dezechilibrat. Ceea ce se şi întâmplă la moment.

În această regiune, aflată sute de ani la graniţa Imperiului Rus, trăiesc atât etnici slavi (ruşi, ucrainieni), cât şi etnici români. Administraţiile s-au succedat, dar fie că au fost de partea românească, fie de partea rusească, ele au făptuit în mod egal abuzuri împotriva populaţiei din ambele etnii. În Transnistria au o vorbă: “Beliie idut, krasnie budut sideti; krasniie idut, beliie budut sideti” (Vin albii, roşii vor sta în închisoare; vin roşii, albii vor fi închişi). Ca urmare al acestui comportament perfect similar al autorităţilor care au administrat de-a lungul timpului regiunea, de pe teritoriul actualei Republici Moldova, s-au refugiat, de-a lungul istoriei valuri de locuitori, persecutaţi aparent din motive etnice, dar de fapt, pentru că statul care deţinea această regiune să poată controla teritoriul aflat la graniţa sa. Aceşti refugiati au migrat atat spre vest (România), cât şi spre est (actuala Ucraină, fostă Uniunea Sovietică, fost Imperiul Ţarist). După marea represiune stalinistă, Uniunea Sovietică, statul în componenţa căruia se afla la moment actuala Republică Moldova, a înţeles că reprimarea populaţiei nu este eficientă şi a permis locuitorilor să-şi desfăşoare existenţa cât de cât normal (în condiţiile care erau posibile atunci). Îmi amintesc că bunicii mei aveau rude în Chişinău şi uneori primeau de la aceste rude “chemare” şi călătoreau acolo – ei spuneau despre asta: “Plecăm la ruşi”, deşi discuţiile cu aceste rude se purtau întotdeauna în limba română. Bunicii mei, care s-au refugiat peste Prut în 1945) nu au ştiut niciodată limba rusă.

Această linişte oarecum impusă, dar în mod cert benefică pentru regiune, care a cunoscut o perioadă de dezvoltare în vremea Uniunii Sovietice, a fost spulberată de valul de nelinişti de la începutul anilor ’90. Administraţia statului nou-apărut, Republica Moldova, nu a ştiut să gestioneze profilul multi-etnic al populaţiei şi a înlocuit propaganda comunistă cu propaganda naţionalistă. A urmat războiul de la Nistru, apoi îngheţarea conflictului, iar împreună cu acest îngheţ, a fost lăsată neclarificată problema identitiăţii naţionale a moldovenilor. Sunt români, sunt ruşi sau ce altceva sunt moldovenii? În legătură cu recensământul din 2004, s-a vorbit despre presiuni făcute asupra populaţiei, ca să se declare moldoveni. Presiunile s-ar fi făcut atât asupra vorbitorilor de limbă română, cât şi a locuitorilor de etnie slavă, ruşi şi ucrainieni. Este trecută într-un plan cu totul îndepărtat chestiunea găgăuzilor, locuitori din sudul Moldovei, vorbitori ai unei limbi turcice, cu toate că şi în această regiune au existat tendinţe separatiste. Din toate aceste motive, sunt mai puţin de acord cu ce îmi spunea Roman Konoplev despre complexul valorilor incomplete de care ar suferi societatea din Republica Moldova. Mai curând, această naţiune este incapabilă să-şi accepte destinul de spaţiu spiritual de tranzit între popoarele slav şi român şi, ca orice naţiune tânără, se teme de viitorul pe care i-l rezervă destinul. Profesorul Dan Dungaciu spunea că Republica Moldova nu poate fi stabilă decât conjunctural, pentru că se află într-o regiune de tensiuni geopolitce. Nici cu asta nu sunt de acord. Republica Moldova va deveni stabila ea însăşi (sama po sebe) atunci când va reuşi să-şi accepte identitatea dublă, în egală măsură română şi slavă. Până atunci, statul moldovean va balansa haotic, îndreptându-se când împotriva unui imaginar ocupant rus, când împotriva unui fals agresor român, reprimând propria populaţie şi generând el însuşi instabilitatea căreia este în pericol să-i cadă victimă.

Tags: alegeri, Chisinau, conflict inghetat, democratie, demonstratii, identitate, nationalism, Republica Moldova, Roman Konoplev, Transnistria

Continui să povestesc întâmplările prin care am trecut în vremea tulburărilor din Republica Moldova.

Un poliţist la marginea drumului

Scot din geanta câteva bomboane de ciocolată, doar ca să am ce face. Una o dau taxistului şi una o iau eu. Are gust de nisip umed. Radioul continuă să transmită acelaşi comunicat apăsător, iar noi continuăm să mergem în întâmpinarea înserării. Aştept să apară primii copaci – semnul că Transnistria e aproape. Dar câmpurile continuă să defileze pustii, în stânga şi în dreapta noastră. Moldova şi-a tăiat copacii, pentru ca locuitorii ei să aibă cu ce se încălzi în iernile bântuite de sărăcie ale anilor din urmă. Când trecem prin localităţi, şoferul încetineşte, iar mie mi se face şi mai frică. La un moment dat, ne face semn un poliţist. Eu nici măcar nu-l văzusem – încerc să nu mă uit pe drum, ca să nu dau de bănuit şi ca să nu mă sperii şi mai tare. Taxistul aproape că trecuse de el, apoi m-a întrebat dacă nu vreau să-l luăm, eu nu apuc să mă dumiresc, că a şi început să dea înapoi. În momentul următor înţeleg şi mă cuprinde groaza. Spun că nu, nu trebuie, dar şoferul continuă să meargă în marşarier – lui îi era clar că dacă plecam mai departe fără să-l luăm pe poliţist, am fi dat de bănuit.

<!–[if !supportLists]–>- <!–[endif]–>On dobrîi (e om bun), încearcă să mă liniştească.

Cele câteva secunde, până s-a oprit maşina, durează o veşnicie. Portiera se deschide şi poliţistul ne dă bună seara în limba rusă. Un val de adrenalină îmi trece prin inima şi asta practic mă salvează, pentru că durerea mă pironeşte de spătarul scaunului. Încerc să nu gem, dar probabil că mă schimb la faţă. Şoferul începe o discuţie cu poliţistul, poate în încercarea de a-i distrage atenţia de la mine, poate în încercarea de a-mi da mie posibilitatea să aflu mai multe informaţii, ceea ce m-ar fi liniştit. Încet-încet conştientizez sensul cuvintelor, ca ieşind dintr-o ceaţă mare, undeva pe un teren nesigur, dar măcar real. Poliţistul fusese convocat la Chişinău şi trebuia să ajungă urgent anume în acea seară, pentru că se anunţau noi demonstraţii.

<!–[if !supportLists]–>- <!–[endif]–>Acolo studenţii se strâng din nou în piaţă, a spus el.

Abia ieşise din tură şi nu apucase nici să facă duş. Vag, lucrul acesta se poate constata şi olfactiv. Omul e nemulţumit şi îngrijorat pentru faptul că ar putea fi  nevoit să ridice mâna împotriva alor lui – la fel de săraci şi la fel de lipsiţi de speranţă ca şi el. Coboară din maşina noastră cam o jumătate de oră mai târziu, la o răscruce, mulţumindu-i şoferului şi urându-ne drum bun. Pe mine nu m-a întrebat nimic în tot timpul ăsta. S-a înnoptat şi începuse să plouă. Ne apropiem de Transnistria.

Graniţa

Este noapte şi a început să plouă. Noi suntem încă pe drum. Plouă repede, cu picături mari. Şoferul porneşte ştergătoarele. Ne apropiem de graniţa de la Nistru, unde există posibilitatea ca maşina să fie oprită şi pasagerul – verificat. Pasagerul – adică eu. Atunci totul s-ar termina, aş fi arestată. Încerc să mă gândesc ce va fi după ce trec graniţa – că o să fiu în siguranţă, între prieteni, că o să dorm liniştită, că mâine o să strau de vorbă cu Dima, la el în cabinet, la o ceaşcă de ceai care are gustul acela numai la Tiraspol (madlena lui Proust), că o să ies la fumat cu Radik şi la o bere cu Alisa şi Nadia. Că o să-mi petrec serile pe malul Nistrului. Că o să-mi fie frig, şi Alisa o să-l sune pe Saşa să-mi aducă un ceva de îmbrăcat: “Saşa, prinesti, pojaluista, sveter, u nas Mihaela opiati po letnii”. Că Denis (căruia noi îi spunem crazzy siski) o să-mi spună bancuri, în aşa fel încât să şi înţeleg poanta. (Nadia nu reuşeşte asta. A povestit de trei ori o anecdotă despre oţelari şi metalişti – rockeri – şi nici până acum nu mi-e clar care-i faza amuzantă).

Teama îşi face loc printre toate aceste gânduri. Ne apropiem de postul vamal „intern” al Moldovei. Daca e să se întâmple, aici ar urma să se întâmple faza cu verificarea. Două dintre activistele de la Prorîv, Alena şi Lera, au păţit-o odată. Se întorceau de la Chişinău şi au fost oprite de ofiţeri SIS în civil, care le-au verificat amănunţit bagajele, încercând să le intimideze. Dar atunci încă nu era război.

Taxistul mă întreabă dacă am paşaportul în regulă şi-i spun scurt că da, fără să precizez că e un paşaport românesc.

Deschid telefonul de Transnistria. Am semnal, dar ştiu că nu e bine să sun, pentru că aş fi imediat interceptată. Încep să mă întreb dacă Dima, pe care îl sunasem din Comrat, a înţeles într-adevăr că am probleme şi dacă n-ar trebui să-i dau cumva de veste că mă apropii de graniţă. Îmi vine ideea să procedez ca pe vremea când, în România, mă ocupam de subiecte legate de crimă organizată şi mă aflam în locuri periculoase. Pe atunci era cineva care ştia de mine – unde sunt şi exact ce am de gând să fac. Eu aveam în buzunar un mobil cu numărul fixerului pe apelare rapidă şi, la anumite momente precise, dădeam apel, ceea ce însemna că mă pregătesc să intru undeva, apoi că am ieşit de acolo. Mă gândesc că ăsta ar trebui să fie un cod universal, sau că, în orice caz, cel care primeşte apelul o să-şi dea seama despre ce e vorba. Sau măcar că sunt undeva, în preajmă. Postul moldovenesc unde riscam să fiu controlată şi, eventual, luată prizonieră, e din ce în ce mai aproape. Caut în agendă numărul lui Soin, şi îi dau apel. Las să sune o singură dată, apoi închid telefonul de tot. Şoseaua îmi apare ca un şarpe adormit, învelit de beznă. Ploaia a încetat, lăsând în aer o senzaţie de eliberare, ca de durere alinată de lacrimi. Şoferul încetineşte, chiar aproape de postul moldovensc. Închid ochii şi aştept să se termine totul. Aştept dezastrul. Nu se întâmplă nimic – trecem uşor, de cantonul, ale cărui ferestre nici măcar nu sunt luminate. Ne aflăm pe porţiunea dintre ceea ce înseamnă de fapt Republica Moldova şi Transnistria. Deja satrapii lui Voronin nu mai au cum să pună mâna pe mine. Ştiind că bip-urile trebuie să fie pereche (când intru şi când ies de undeva, când încep să fac un lucru şi când termin, când mă întâlnesc cu cineva şi când închei întâlnirea), redeschid telefonul şi-i dau lui Dima al doilea apel. Teama se risipeşte, şi chiar şi durerea pentru ce am lăsat în urmă – acum mă bucur că am scăpat dintr-un loc periculos. Mă gândesc că în câteva minute, când voi fi cu adevărat în siguranţă, voi putea s-o sun pe mătuşa mea, care nu ştiuse nimic de mine în vremea tulburărilor de stradă. Ajungem la postul de graniţă transnistrean. Grănicerul face semn maşinii să tragă pe dreapta şi ne spune să aşteptăm. Intru în panică. Dacă mă trimit înapoi? Iau mobilul şi îl sun din nou pe Soin. De data asta, îl sun de-a binelea, nu-i mai dau apel. Îmi răspunde cu o voce speriată şi obosită. Îi spun că sunt la graniţă, în partea transnistreană, şi că aştept verificarea documentelor. Mă întreabă dacă e vreo problemă şi-i răspund că aştept şi că sunt îngrijorată. Îmi spune să mă calmez, că n-o să fie nimic, şi dacă totuşi e ceva să sun. Mulţumesc şi închid. Realizez că Soin nu înţelesese de ce i-am dat apel. Probabil îşi imaginase că am căzut în mâinile oamenilor lui Voronin şi că cineva îmi verifică telefonul. Dar totuşi răspunsese atunci când l-am sunat. Grănicerul ne face semn să ne apropiem, verifică rapid documentele şi ne trimite la postul de Miliţie, unde completez formularul, fără nici un fel de întrebări suplimentare, apoi plecăm mai departe. Uşa Transnistriei se deschisese larg, mă înghiţise înăuntru şi apoi se închisese, sec, în spatele meu. Prin toată amestecătura de sentimente de până atunci, răsare, timid, un sentiment de siguranţă.

La Bender

că ne vedem mâine şi-i mulţumesc. „Bine, bine”, răspunde el râzând, apoi chiar înainte de a închide telefonul, foarte scurt: „Bravo”. Le telefonez apoi lui Burgudji şi mătuşii mele ca să le spun că sunt în Transnistria şi sunt bine. Adela mă întreabă când mă întorc acasă şi-i spun că nu nu ştiu. Atunci, vrea sî ştie dacă să-mi oprească pască şi-i spun că nu. „Biine”, replică dezamăgită. Mă pufneşete râsul, când îmi dau seama că a folosit această stratagemă ca să afle dacă voi lipsi mult timp. Şoferul mă lasă în staţia de unde urmează să iau microbuzul de Tiraspol. Unul chiar este gata să plece, aşa că mă urc, târând după mine bagajul greu. Maşina porneşte. Un miliţian se ridică de pe scaun şi-mi cedează locul, iar eu nu mă pot împiedica să nu mă gândesc ce diferenţă mare este între organele de pe cele doua maluri ale Nistrului.

Tags: alegeri, conflict inghetat, demonstratii, Nistru, represiune, Republica Moldova, Tiraspol, Transnistria

Întrerup aici şirul poveştii despre cum am scăpat din Republica Moldova sfâşiată de demonstraţiile din aprilie, pentru a face rferire la evenimente mai recente.

foto: www.tiras.ru

Într-o declaraţie recentă, preşedintele Voronin a pretins României să nu mai „corupă” cetăţenii moldoveni, acordându-le paşapoarte şi să nu „aprofundeze scindarea de către Nistru”, a societăţii moldovene. Că liderul de la Chişinău (în măsura în care lider se poate numi cineva care nu mai are susţinerea poporului pe care îl conduce) încearcă să-şi justifice eşecul politic pe seama României, nu e o noutate. Ceea ce totuşi mă surprinde este lipsa totală de bun simţ cu care Vladimir Nicolaevici minte pe seama propriei situaţii. Domnia lui se consideră preşedinte şi pe malul stâng, şi pe malul drept al Nistrului şi vorbeşte despre societatea moldoveană de pe cele două maluri ale Nistrului, când, în realitate, în Transnistria este pur şi simplu cu totul altceva decât Moldova. Oamenii de aici sunt foarte departe de a-l considera pe Voronin preşedinte. Ei au un preşedinte care se numeşte Smirnov, cu care nu sunt întotdeauna de acord, dar care este, totuşi, preşedintele lor. Transnistrenii, pur şi simplu nu se reprezintă pe ei înşişi ca făcând parte din Moldova. Am vorbit cu foarte mulţi tineri de aici, de pe malul stâng al Nistrului, care, în mod clar nu sunt extremişti cu creierele spălate. Ba, destui chiar au citit câte ceva la viaţa lor. Îmi aduc aminte că, într-o seară stăteam de vorbă cu unul dintre băieţi, iar el a spus ceva despre „bani inflaţionişti”. A pronunţat neglijent, iar eu nu am înţeles expresia (vorbeam în rusă, pentru că el română nu ştie) şi am întrebat ce înseamnă. Denis mi-a explicat atunci, scurt, simplu şi la obiect ce e aia inflaţie, într-un mod care m-a făcut să cred că într-adevar ştie cum e cu ştiinţele economice. Iar acest tânăr, care câştigă 130 de dolari pe lună şi se întreabă singur cum poate trăi din atât de puţini bani, este unul dintre susţinătorii independenţei Transnistriei. Altfel, nu e românofob şi nu crede că are ceva de împărţit sau de împărtăşit cu Moldova. Recent, preşedintele Smirnov a vizitat o maternitate din Bender. A stat de vorbă cu două lăuze care născuseră în acea zi, cu asistentele medicale şi cu doctorii. Nu demult, pe Voronin au trebuit să-l apere scutierii de furia mulţimii care s-a săturat să primească minciuni şi propagandă, în locul măcar al speranţei de a trăi mai bine. Despre Voronin, aici, în Transnistria, de asemenea sunt amintiri. El a fost cândva secretar de partid la Bender. Se spune despre el că era un şef dur, grosolan, care presiona oamenii. Pe doi dintre subalternii lui i-au scos din cabinet cu targa, pentru că au făcut infarct, în timpul „discuţiilor tovărăşeşti” cu mai-marele de la Chişinău.

În încercarea de a găsi la Moscova susţinere pentru politica represivă pe care o duce împotriva propriului popor, la ultima vizită în Federaţia Rusă, Voronin s-a adresat către preşedintele Medvedev, utilizând un limbaj servil, ca şi cum ar fi vorbit secretarului general al PCUS. El a aruncat cât colo suveranitatea ţării sale, de care oricum nu-i pasă, pentru a pupa papucul ţarului, ca să fie salvat încă odată. Asta a fost de natură să-l irite pe Medvedev, care doreşte o Rusie modernă, partener de discuţie în termeni egali şi utilizând un limbaj traductibil, atât cu Bruxelles-ul, cât şi cu Washingtonul şi nicidecum o întoarcere în trecut. În ziua întâlnirii dintre preşedintele rus şi Vladimir Nicolaevici, ştirea referitoare la acest eveniment nici nu apărea pe main-ul paginii web a Kremlinului. Dmitrii Medvedev este om de afaceri şi, ca atare, el apreciază eficienţa. Nu a văzut acest lucru la Vladminir Voronin, deci nu are pentru ce să-l respecte. I-a explicat scurt că drumul către stabilitatea ţării trece prin rezolvarea problemelor sociale şi economice şi probabil nici macar nu şi-a făcut iluzii că interlocutorul său ar fi înţeles despre ce e vorba. Nu şi-a făcut, desigur, iluzii nici cu privire la faptul că dl. Voronin va rămâne constant în această abordare, aşa servilă şi ineficientă cum e ea. Pentru Vladimir Nicolaevici, să mintă sau să se dezică de cuvântul dat de îndată ce alte împrejurări i se par mai favorabile este ceva ce ţine pesemne de sistemul său vegetativ – vine reflex, ca respiraţia sau ca impulsul de a merge la baie când te mână acolo o vezică prea plină. Preşedintele rus înţelege foarte bine toate acestea, aşa cum o lume întreagă înţelege deja că Moldova, pentru a-şi rezolva problemele, trebuie să înceteze să mai mintă şi, în primul rând, să se mai mintă cu privire la propria situaţie, vorbind despre „atmosfera de lucru din republică” şi despre „unitatea societăţii de pe cele două maluri ale Nistrului”.Toţi înţeleg aceste lucruri, numai politicienii Moldovei nu. Cât despre creditul pe care Moscova l-a acordat Republicii Moldova, Medvedev a acţionat cât se poate de onest: a avut nişte bani de dat, i-a dat cu împrumut în condiţii cât mai avantajoase pentru ţara lui, că aşaera şi firesc – nimeni nu face acte de caritate, a atras atenţia cu privire la eficienţă şi corupţie şi cu asta, misiunea lui s-a incheiat. Problema nu este în ce condiţii a dat Rusia banii, ci ce va face puterea de la Chişinău cu ei. Iar asta nu e greu de ghicit. Pe 29, luna viitoare, vor fi alegeri, iar Partidului Comunist i s-au cam golit buzunarele şi, fără acest credit, n-ar fi avut de unde să dea şpagă electorală.

Chiar dincolo de această problemă, se iveşte o îngrijorare şi mai mare. S-au formulat temeri, şi acesta este şi părerea mea, cu privire la faptul că ceea ce s-a întâmplat pe 7 – 9 aprilie, a fost organizat chiar de serviciul de informaţii al Moldovei, la comanda conducerii politice a acestei ţări. Că a fost o lovitură de stat împotriva propriului popor. Iniţial am crezut că scopul ar fi putut fi presionarea elementului pro-român din societate, considerat de Voronin ca fiind periculos. Există însă un element adăugător: Constituţia Republicii Molldova nu permite a doua oară dizolvarea Parlamentului, iar dacă, după alegerile din 29 iulie, Legislativul nu reuşeşte să aleagă preşedintele ţării, atunci rămâne şef al statului cel care este în exerciţiu. Respectiv, dl. Voronin. Aceasta ar putea fi şi temeiul înţelegerii cu dl. Iurie Roşca, privind nominalizarea acestuia din urmă pentru funcţia de şef al statului. Este cât se poate de clar că nimeni nu-l va vota pe dl. Roşca, deci, dl. Voronin ar trebui să rămână preşedinte, pentru un termen nedefinit, în cazul în care conspiraţia reuşeşte. Recent, spunea preşedintele Voronin că vrea să umble la şliţul lui Chirtoacă, să vadă ce are el acolo. Declaraţia este tipică pentru grosolonia şefului statului moldovaean, care este şi preşedintele Legislativului, printr-un cumul absolut ilegal de funcţii. Într-o declaraţie de presă din 2008, preşedintele moldovean enumera calităţile aliatului său politic, trecut şi prezent, Iurie Roşca. Elogiul suna aşa: „Roşca nu leagănă coada (…) El e bărbat. (…) Dacă faci o treabă cu el, ştii că ai facut o treabă cu un bărbat”. La râsetele şi rumoarea sălii, vizavi de involuntara tentă de homosexualitate a afirmaţiei, Vladimir Nicolaevici s-a sprijinit de spătarul scaunului de preşedinte al unui stat suveran şi a exclamat, într-un fel care s-a vrut bonom: „Rebiata, vî şto?”. Echivalenţa de sens în limba romana a expresiei ar fi: „Ce-aveţi, băi, nene?”. Dl. Voronin a dorit să fie informal, dar a reuşit să fie dezgustător. Aruncată de la înălţimea funcţiei celui care a emis-o, expresia sună, oricum, ca şi cum ar fi fost vomitată într-o bodegă încărcată de fum şi de mirosul stomacelor pline de băutură ieftină. Momentul aminteşte, de asemenea, de prostraţia unui creier tâmpit de samagon, şi care nu mai poate genera alt gând, decât această stupoare amuzată şi uşor înspăimântată, care este un fals apel la bun simţ. Îmi vine să cred că acelaşi lucru îl va spune preşedintele în exerciţiu al Republicii Moldova şi la momentul în care, la judecata pământească sau divină i se va prezenta nota de plată pentru faptele sale din această viaţă.

Înainte de a publica acest articol, l-am trimis unor analişti, cerându-le să-şi exprime părerea. Puţin după asta, am primit de la Oleg Cristal link-ul comentariului pe care l-a postat el pe blog. Puteti citi aici materialul poliotologului moldovean, care este, trebuie, să recunosc, remarcabil. Atât politologul, cât şi materialul.

Tags: alegeri, Chisinau, democratie, Igor Smirnov, Nistru, Republica Moldova, Transnistria, Vladimir Voronin

Foarte repede am ajuns la autogara din Comrat. M-am oprit la cârciuma lui Kâlcik, să-i spun că plec din Moldova. El se uita la televizor. Mi-a spus că i se pare că e bine: comuniştii or să plece, şi o să fie mai bine pentru toată lumea. „Nu Vanya, n-o să fie bine – ţara asta o să fie tăvălită de n-o să se mai cunoască nimic din ea”, i-am răspuns. Mă străduiam să nu plâng. Vanya m-a întrebat unde plec şi când mă întorc. I-am răspuns că nu ştiu când mă întorc, pentru că pe români îi hăituiesc şi că o să încerc să trec în Transnistria. Mi-a luat amândouă mâinile şi mi-a spus să am grijă. I-am răspuns că mai multă grijă decât acum n-am cum să am. Aveam sufletul greu. L-am îmbrăţişat, neştiind când o să-l mai văd şi am plecat înainte de a izbucni în hohote. M-am oprit la poştă. Am băgat cartela în telefonul public şi am format numărul lui Dima Soin. I-am spus, scurt că vin în Transnistria şi să-mi înlesnească drumul, apoi am închis, sperând că nu a interceptat nimeni convorbirea. Îmi răsuna în urechi bucuria lui Dima când mi-a auzit vocea. Reacţia lui la spaima cu care i-am transmis acel scurt mesaj, n-am s-o aflu probabil niciodată. Maia era acasă. Era cineva la ea, o fată. Am trecut dincolo şi m-a întrebat ce e cu mine. Îşi făcuse griji, văzuse ce e la televizor. Am apucat să-i spun că trebuie să plec, apoi furtuna de lacrimi din pieptul meu şi-a făcut loc afară. M-a luat în braţe, iar eu m-am sprijinit de umărul ei, continuând să plâng cu suspine, aşa cum îmi dorisem de atâta vreme.

- Rămâi aici. O să stai la mine până se termină, că de aici n-o să te ieie nimeni.

I-am spus că nu se poate. Maia încă nu înţelegea. Ea văzuse totul la televizor, dar eu fusesem pe străzi, simţisem durerea şi disperarea oamenilor şi îmi dădeam seama că pentru ei nu e nici o soluţie, că o să mai dureze şi că o să fie încă rău.

- Mihaela, ţi-i viaţa în pericol?

Ce puteam să-i răspund la asta? Că nu mai mult decât a celorlalţi care au fost în piaţă? Că nu, câtă vreme nu mă prinde SIS-ul? I-am spus pur şi simplu că nu. Atunci de ce plâng?, a vrut ea să ştie.

- Pentru că îmi pare rău de ce se întâmplă cu voi. O să fie rău, i-am răspuns.

- Ce poate să fie mai rău decât comuniştii?

- O să fie rău, pentru că ţara asta nu are conducători, n-are cine s-o scoată din situaţia în care e. Nu vezi, că au pus vize şi cu România?

- Şi ce, parcă românii tot aşa or să facă şi cu copiii noştri care învaţă acolo – or să-i arunce înapoi? Sigur că nu, şi-a dat tot ea răspunsul.

- Tu nu vezi că ăştia sunt nişte oameni nenormali?

Chiar în acel moment m-a fulgerat amintirea că Maia are o soră în Rusia şi că mereu îmi spunea: dacă ai noştrii or să se întoarcă împotriva ruşilor, eu ce, ar trebui să mă întorc împotriva surorii mele? Iată că aici nu se întorseseră împotriva ruşilor, doar că moldovenii se luptau unii cu alţii. Situaţia mi se părea disperat de fără ieşire.

Probabil că la un moment dat Maia mi-a dat un calmant şi probabil că l-am luat, pentru că îmi amintesc că după asta m-am liniştit – o stare de calm nefiresc a pus stăpânire pe mine.

Am trecut dincolo şi ea mi-a dat să mănânc ceva, parcă brânză şi nişte bomboane de ciocolată. Am mâncat în silă, îmi era rău de la ficat, îmi venea să vomit. Dar mi se părea că nu trebuie s-o refuz – îmi oferise cu toată inima această ultimă masă. De fapt chiar mă simţeam ca un condamnat la moarte care-şi ia ultima masă. Nu ştiam ce-o să fie mai departe. Apucasem să-i spun că am de gând să trec în Transnistria. Era spre seară – nu mai erau microbuze. M-a întrebat de ce nu vreau să rămân până mâine. Mie mi se părea că fiecare minut în plus petrecut în Găgăuzia sporeşte riscul ca un ofiţer SIS să bată în uşa prietenei mele şi să ne aresteze pe amândouă. În plus, apucasem să-mi anunţ venirea în Transnistria. Am ţinut-o una, că plec imediat. Am apucat amândouă de torţile bagajului şi am ieşit din mica garsonieră. În stradă, deja, Maia mi-a spus să nu mai vorbesc româneşte. Am mers la autogară, iar ea s-a tocmit pentru un taxi. Am mers la un valutist, am schimbat bani (că nici casele de schimb nu mai erau deschise la ora aceea) si, iată-mă în drum spre Tiraspol, gonind pe drumurile pustii, prin noaptea care se lăsa cu repeziciune, peste spaima mea şi peste nedumerirea şoferului, căruia îi spusesem că mă doare capul, ca să nu fiu obligată să pălăvrăgesc. El şi-a dat seama că e ceva în neregulă, dar n-a pus întrebări. A deschis geamul şi radioul. Ca să am aer şi să aud ştirile. Asta m-a făcut să cred că de fapt ştia de unde vin şi că ştia că mă sufoc de spaimă şi că am nevoie să aud ultimele noutăţi. La radio se transmite periodic un comunicat care condamnă actele de huliganism. Ca în perioada când a căzut Ceauşescu. Amintirea Maiei, a lui Vanya Kîlcik şi a Comratului se dizolvă. În faţa mea sunt doar contururile neclare ale amurgului.

Tags: alegeri, Chisinau, Comrat, demonstratii, drepturile omului, Ivan Kilcik, remocratie, represie, Republica Moldova, SIS, Transnistria

Am hotărât, aşadar, să plec din Moldova. Dar unde aş fi putut să scap? La graniţă mă aşteptau satrapii lui Voronin şi simţeam că în cazul meu ar fi putut avea careva abordări speciale, dat fiind că îl apărasem pe Burgudji şi dat fiind că sunt prietenă cu „separatiştii” din Transnistria.

… Ceea ce lasasem in urma

L-am sunat pe directorul meu şi, fără să reuşesc să-mi stăpânesc lacrimile, l-am rugat să asculte materialul pe care îl trimisesem. Reportajul meu se încheia aşa: „Poate că aceasta este ultima mea corespondeţă specială, dar cu siguranţă este cea mai completă”. Nu puteam să-i spun direct că mă simt în pericol, dar speram să înţeleagă. Mi-a spsu că, da, o să asculte, şi m-a întrebat dacă mă mai poate ajuta cu ceva. Nu, nu mă mai poate ajuta cu nimic, am răspuns.

Despre cei arestaţi circula informaţia că au fost torturaţi, dar din punctul ăsta de vedere eram liniştită: eu leşin foarte uşor, mai ales la durere şi am şi probleme cu inima, aşa că aş fi scăpat foarte ieftin din mâinile SIS-ului; nu apucau să-mi facă mare lucru înainte de a trece ultima dintre foarte multele graniţe pe care le-am trecut într-o viaţă de reporter special. Ceea ce m-ar fi durut foarte tare era să mă prindă şi să mă fluture pe la televizor, ca pe o rufă murdară: uitaţi diversionistul român – l-am prins. Mai bine muream decât să mi se întâmple aşa ceva.

M-am dus la autogară şi am luat marşrutka spre  Comrat. Şoferul m-a pus să cumpăr bilet, iar eu am înţeles că erau controale pe drum. N-aş fi avut nici o şansă la cea mai sumară verificare a actelor. M-am aşezat pe scaunul îngust şi incomod, încercând să rămân cât mai liniştită. Simţeam că mă sufoc şi mă treceau când valuri de căldură, când fiori de gheaţă. Aş fi vrut să mă ghemui într-un colţ şi să pot tremura în voie. Mă uitam pe fereastră. Toată autogara era plină de poliţişti în civil. Erau mai mulţi decât călătorii, mult mai mulţi. Câţiva stăteau de vorbă chiar lângă maşina mea. Secundele se scurgeau greu şi noi nu mai plecam odată de pe loc. La un moment dat, unul dintre gardişti s-a urcat şi el în marşutkă. O să mi-l amintesc toată viaţa venind spre mine – solid, nu foarte înalt, îmbrăcat într-o geacă de piele destul de uzată şi cu un tricou roşu pe dedesubt. Evident tuns scurt, evident cu pantaloni la dungă, dar nu excelent călcaţi. Şi cu un dosar în loc de borsetă. Credeam că vine să mă ia. Dar nu, a trecut de mine şi s-a aşezat pe unul dintre scaunele din spate. Îl simţeam direct în  cârca mea. Maşina a pornit în sfârşit, iar eu nu înţelegeam ce se întâmplă. Dacă tot a venit după mine, de ce nu mă arestează? Înseamnă că îmi pregăteşte ceva mai rău, dar ce? Aşteaptă să vadă unde mă duc? O durere acută îmi strângea inima din ce în ce mai tare; aerul nu-mi ajungea şi aveam impresia că în curând o să-mi cadă umărul stâng. În spate, razvedcikul se tot foia. Pentru cei care nu ştiu rusă: razvedcik se numeşte ofiţerul de informaţii, iar militarii din trupele speciale tot ofiţeri de informaţii sunt consideraţi.

Nu făcusem nici două sute de metri de la ieşirea din autogară, că omul din spatele meu a strigat la şofer: „Auziţi, da’ maşina n-are condiţioner?” (aer condiţionat). Cu tot dramatismul situaţiei, mi-a venit să pufnesc în râs. Maşina în care eram, mai avea puţin şi-şi pierdea tablele pe drum, iar individul ăsta, deghizat în cetăţean obişnuit, voia aer condiţionat, exact ca la el în birou, acolo, la serviciul de informaţii. Un lucru îmi era clar, că nici lui nu îi e bine, aşa cum nici mie nu-mi e. Asta mi s-a părut un semn şi mai rău. Eram convinsă că el era acolo pentru mine şi că cine ştie ce lucru îngrozitor îmi pregătea.

A mai trecut puţin şi razvedcikul s-a dus în faţă, lângă şofer, pentru că a spus el, acolo e mai mult aer. Maşina continua să se hurducăie pe drumurile proaste şi pustii, iar eu simţeam că mor de spaimă, cu fiecare kilometru parcurs. Încă nu luasem o hotărâre unde să mă duc. Afară era soare. La un moment dat, insul pe care îl consideram urmăritorul meu, l-a întrebat pe şofer ceva despre o declaraţie a başkanului. Găgăuzul a răspuns foare scurt – ei sunt omani inteligenţi, dar nu le plac poliţiştii, indiferent de care fel ar fi aceştia. Soarle urca spre crucea cerului, iar mie mi se părea să sunt faţa unei sentinţe care se tot amână. Vedeam ceafa răsfrântă, acoperită cu ţepi negri şi gulerul ros al hainei de piele pe care o purta omul aşezat lângă şofer. Au trecut aşa, cam trei ore. Deja ne apropiam de Comrat. Undeva, la o intersecţie, din care se făcea un drum lăturalnic, maşina a oprit, iar omul a coborât. A acţionat o telecomandă, iar în parcare s-au aprins farurile unei maşini albe, destul de scumpă şi… cu număr de Transnistria.

Comrat – destinaţia de primă urgenţă

Am înţeles dintr-o dată că nu eu fusesem ţinta, că omul acela probabil nici măcar nu mă văzuse şi că, nenorocitul, era pesemne la fel de înspăimântat ca şi mine. Fusese la Chişinău să se informeze, să vadă ce se întâmplă acolo, ceea ce era perfect normal, pentru că Tiraspolul e la o aruncătură de băţ de oraşul care tocmai fusese măturat de un val de revoltă populară şi de un alt val de represiune. Dintr-o dată, îl priveam cu alţi ochi pe omul acela, care avusese curajul să vină pe un teritoriu unde era considerat duşman şi să vadă dacă nu e vreun pericol care să-i ameninţe pe ai lui. Pe tot parcursul drumului, la fel ca şi mine, şi el se sufocase de spaimă. De asta se mutase de pe locul din spate şi de asta îl întrebase pe şofer dacă nu e condiţioner în maşină. Un pic prea târziu, am avut impulsul de a-l ruga să mă ia cu el, să mă ajute, să mă scoată de acolo. Nu şiu dacă ar fi făcut-o – probabil că da, pentru că cei din Transnistria sunt foarte sufletişti. Dar, cum am spus, ideea mi-a venit un pic prea târziu, maşina în care eram pornise deja, şi la fel şi maşina în care el se urcase. Eu mergeam mai departe spre Comrat.

Tags: alegeri, Autonomia Gagauza, Chisinau, Comrat, democratie, demonstratii, derepturile omului, Gagauzia, Republica Moldova, Transnistria

La periferie, Chişinăul arăta normal. Am intrat într-o farmacie, să cumpăr un plasture, pentru că mă roseseră foarte tare pantofii. Era coadă – oamenii cumpărau diverse medicamente. Când să plătesc, m-a sunat Kîlcik să vadă dacă sunt în regulă. La televizor se transmiteau ştiri îngrijorătoare, dar nu foarte clare. În orice caz, demonstraţia din centru continua. Mi-a spus să fiu atentă. I-am promis că o să fiu, apoi am închis, fiind în pericol vital iminent: câteva cucoane din spatele meu şi farmacista se enervaseră că nu plătesc mai repede şi protestau vehement. Am ieşit în soarele de afară şi am căutat o bancă, să mă aşez şi să-mi dofotoricesc piciorul, apoi am luat o rutieră spre centru. Deja, pe Bulevardul Şefan cel Mare nu mai circulau troleibuzele.
M-am dus în piaţă, iar ce am văzut acolo m-a speriat de-a binelea. Niciodată nu văzusem Chişinăul agitat. Capitala Republicii Moldova e un oraş liniştit şi patriarhal, iar moldovenii pur şi simplu nu sunt făcuţi pentru proteste – sunt nişte oameni blajini de felul lor, indiferent daca sunt tineri sau bătrâni. Acum, ce se întâmpla în piaţa mi se părea aşa de fără rost şi nebunesc, iar sentimentul că o să se termine rău, s-a accentuat.

Oamenii care agitau pumnul în timp ce strigau “Noi suntem români” mi se păreau nefireşti, mi se părea că… pur şi simplu nu sunt ei. Aveam sentimentul că toată această violenţă nu vine din interioul lor, al oamenilor, ci că altcineva îi face să se agite în felul ăsta.

Şi încă nu ştiam nimic – nu aflasem despre atacul asupra Parlamentului. Aveam sentimentul straniu că este ceva nenatural în “kartinkă” (fotografie), că este, ascuns, un element în plus, dar în acelaşi timp esenţial. Ca întotdeauna când nu înţeleg, am pus mâna pe telefon. L-am sunat pe Nantoi, dar avea mobilul închis. De dimineaţă, înainte să plec de la Comrat, vorbisem cu el. Îl întrebasem ce se întâmplă şi el mi-a spus că oamenii au ieşit să protesteze, pentru că s-au săturat de comunişti. Mi-a spus-o ca şi cum ar fi un lucru normal, iar eu i-am replicat că nu e bine ce se întâmplă. Am primit un răspuns tăios, însoţit de lămurirea că trebuie să încheie convorbirea, pentru că se întâlneşte cu cineva. “Să dea Dumnezeu să fie linişte!”, am adăugat eu, iar Nantoi, pe un ton şi mai aspru: “În orice caz, linişte va fi”. Acum nu mai răspundea deloc, iar eu ştiam că avusesem dreptate – nu era bine. Seara se lăsa cu repeziciune. La tribună se succedau vorbitorii, dar era cât se poate de clar că nici unul dintre ei nu e Liderul. Liderul cu “L” mare. Şi atunci cine?… Nu mi-am pus întrebarea la momentul respectiv. Logica îmi intrase într-o totală pauză, sub presiunea durerii că cineva face politică pe seama sentimentelor mulţimii de protestatari disperaţi adunaţi în piaţă. Mă temeam şi pentru Transnistria, pentru că îmi dădeam seama cu câtă spaimă se uită oamenii de acolo la ceea ce se întâmplă la Chişinău. Am plecat din piaţă, să caut un Internet café, dar SIS-ul blocase accesul la web în aproape tot oraşul. Şi telefoanele funcţionau cu intermitenţe. În cele din urmă am găsit un wireless funcţional, într-un magazin Orange şi am intrat de acolo.

Aveam să rămân la Chişinău trei zile – cele mai fierbinţi din istoria Republicii Moldova, de după războiul de la Nistru: de pe 7, până pe 9 aprilie. A doua zi l-am văzut pe Nantoi, care abia putea vorbi de supărare. El mi-a spus despre provocatori strecuraţi în rândul manisfestanţilor şi mi-a dat de înţeles că aceştia ar fi făcut parte din organele de ordine ale republicii, dar eu tot n-am înţeles. Nu pricepeam nimic, cred că nici măcar nu am conştientizat informaţia, pentru că eram într-o stare de durere stupefiată, ca atunci când îţi moare cineva drag: nu pricepeam cum de s-a putut întâmpla aşa ceva. Ar fi putut Nantoi, sau oricare altul să-mi deseneze, să-mi urle sau să-mi silabisească informaţiile, pentru că eu tot n-aş fi priceput. Ştiam două: că mi-e frică pentru Transnistria şi că-mi vine să plâng. Mult, cu suspine. Asta şi făceam, oricum, seara, înainte de a adormi. Şi, altfel vorbind, cum puteam eu, care veneam dintr-o ţară democratică, unde politicienii au treabă unul cu altul şi, odată la patru ani cu alegătorii, cum puteam eu să înţeleg că aici, în Moldova, SIS-ul organizase o conspiraţie împotriva propriului popor, pentru a neutraliza elementul pro-român din societate, pe care ei îl considerau cel mai periculos? Văzusem cazul Burgudji, vazusem cum au procedat acolo, ce înscenare grosolană făcuseră, dar tot nu eram capabilă să înţeleg. Nu-i credeam în stare să meargă chiar mai departe de atât.

Cândva, cred că tot în ziua de opt, am sunat la Ambasada României, să văd dacă acolo totul este în regulă. Cu o noapte înaninte, Spetsnazul intrase peste manifestanţii din piaţă. Se făcuseră arestări şi se vorbea că prizonierii fuseseră foarte rău bătuţi, iar eu mă temeam, ca, după acuzaţiile care fuseseră împotriva României, organele de ordine să nu trimită vreo grupă de comando şi peste reprezentanţa noastră diplomatică. Măcar atât înţelesesem din cazul Burgudji, că în Moldova reprezentanţii organelor de ordine pot să fie foarte brutali. Ştiam ce făcuseră din casa lui Vanya la percheziţie şi, de aceea, îmi era clar că de la poliţiştii moldoveni te poţi aştepta nu la orice, dar la ce e mai rău. La telefon mi-a răspuns consilierul de presă, Ioan Gaborean, care mi-a spus că deocamdată ei sunt bine şi că-mi mulţumeşte pentru grijă. I-am lăsat numărul de telefon şi i-am spus să mă sune dacă se întâmplă ceva. În acea zi am rămas la cafeneaua Orange, să-mi pun ordine în ce interviuri aveam. De câteva ori m-am dus în piaţă să văd ce mai e. Oamenii erau tot acolo, scandau. Câţiva îşi desenaseră pe obraz tricolorul, care, la urma urmei, este şi steagul lor. Seara, deja, în piaţă nu mai era nimeni – doar foarte multe hârtii pe asfalt şi o echipă de televiziune, care filma, Dumnezeu ştie ce.

M-am dus la hotel să-mi iau cameră. Eu dădeam camera în fiecare zi, crezând că totul o să se liniştească şi o să pot pleca. Era târziu, aproape de 12. La Chişinău trag de fiecare dată la “Zarea”, cel mai ieftin hotel din oraş. În primă fază, la recepţie a fost greu să atrag atenţia cuiva, pentru că toţi se uitau la un meci de fotbal pe Antena 1. Am rămas stupefiată că după tot scandalul şi acuzaţiile împotriva României cineva se uită la un post de televiziune românesc. L-am întrebat pe portar ce-i cu asta, iar el mi-a răspuns, în glumă că oricum nu bate… (una dinte cele două echipe, nu mai ştiu care), iar la alegerile moldoveneşti tot comuniştii ies. Am pornit să glumim pe tema asta – era prima rază de optimism din ultimele zile, când recepţia a fost străbătută de o suflare de gheaţă. Uşa de la intrare s-a deschis larg şi au intrat ei. Îi văzusem în ultimele două zile, pe colegii lor peste tot în piaţă, printre demonstranţi, dar tot nu înţelesesem nimic. Desigur, ştiam cine sunt – îi pot recunoaşte când îi văd. Ofiţerii SIS umblă totdeauna în grup. Sunt înalţi, solizi, îmbrăcaţi la costum, cu pantofii foarte bine făcuţi şi cu borsetă. Aşa erau şi aceştia. Eu încremenisem lângă recepţie, incapabilă să respir. Au cerut lista celor cazaţi, s-au uitat pe ea şi au plecat spunând: da, nu sunt ţigani din România. Cel care a spus asta avea mustaţă, era foarte lat în umeri şi purta un sacou pepit. Părea să fie şeful celorlalţi. Eu nu apucasem să mă cazez, iar ei, dacă m-au văzut doar cu poşeta au crezut că am deja cameră, deci sunt pe listă, aşa că nu m-au legitimat. Am înghiţit în sec, încercând să mă arăt cât mai calmă. M-am întors spre recepţioneră, care se speriase ca lumea. “Ştiţi, cred că oamenii ăştia arată peste tot la fel. E undeva un incubator care-i scoate câte zece, câte zece, şi-i repartizează după aia pe ţări. Şi în România tot aşa arată”. Femeia a râs, palid.

Mai târziu aveam să-mi dau seama că spusesem pur şi simplu un neadevăr. Ofiţerii de informaţii din România nu arată aşa. Ai noştri sunt nişte birocraţi, pe când aceştia erau membrii unui organ de represiune, care presionaseră societatea, până când revolta a izbucnit ca aburul dintr-un cazan închis ermetic, sub care s-au băgat prea mulţi cărbuni. Ai noştri sunt cam ineficienţi şi uneori dezinteresaţi de ce fac, pe când aceştia, din Moldova, mi-au apărut ca nişte vătafi de sclavi gata să biciuie până la moarte pe oricine s-ar fi împotrivit unei puteri care, fiind profund ilegitimă, este, pe cale de consecinţă şi extrem de represivă.

Un alt lucru pe care aveam să-l înţeleg doar după ce am ajuns în cameră, a fost că fetele de la recepţie, şi portarul, au ştiut cine sunt. Doar trăsesem de atâtea ori la hotelul acela, mă cazasem pe bază de paşaport, stătusem de vorbă cu oamenii, deci toată lumea ştia că sunt din România şi că sunt jurnalistă. Au ştiut, dar nu m-au trădat. Cred că toată viaţa voi fi mişcată atunci când îmi voi aminti de acest gest de solidaritate.

Ajunsă în cameră, n-am putut nici să mănânc, atât eram de speriată. Am adormit greu, şi m-am trezit foarte devreme, buimacă de oboseală şi cu un sentiment intens de pericol. M-am îmbrăcat în grabă, mi-am luat geanta şi am ieşit fără să mă mai spăl pe dinţi. La recepţie am lăsat doar cheia. N-am cerut bon de decont, sperând că poate nu fusesem nici înregistrată. Nu era încă şase dimineaţa. Piaţa Marii Adunări Naţionale era pustie. Am rătăcit pe străzi, pentru că nu era nici o cafenea deschisă. La opt şi jumătate m-am dus la Orange café şi am trimis nişte mailuri. Oamenii începuseră deja să se adune în piaţă. Pe la nouă, l-am sunat din nou pe consilierul de presă de la Ambasada României şi i-am spus că aş vrea un interviu cu dl. Filip Teodorescu, ambasadorul nostru la Chişinău. De obicei nu iau interviuri diplomaţilor din ţările pe unde umblu, pentru că e destul de multă birocraţie şi în domeniul acesta, trebuiesc cerute aprobări şi mie nu-mi place să stau să aştept până când se mişcă o structură de stat. Care este, aşa cum îi arată şi numele “de stat”. De data asta, după toate acuzaţiile care fuseseră aduse ţării mele, eram dispusă să suport chiar şi hachiţele unor birocraţi, doar pentru a demonstra neadevărul acelor învinuiri. Răspunsul lui Gaborean avea însă să mă năucească: “Domnul ambasador este în drum spre graniţă şi eu la fel”. Am făcut o pauză, apoi am întrebat: “Aţi fost rechemaţi sau… aceea”. A urmat un alt moment de tăcere, apoi am auzit: “Nu, n-am fost rechemaţi. Uitaţi-vă pe internet”. Am închis telefonul şi am deschis pagina ProTV Moldova. Cu o zi în urmă circulaseră zvonuri despre expulzarea ambasadorului României, dar am crezut că sunt doar dezinformări, în scopul de a ameninţa odată în plus România. Ştirea despre expulzarea ambasadorului nostru era însă main-ul paginii televiziunii din Chişinău. Am decis să mă întorc la Comrat, să-mi iau lucrurile şi să ies cumva din Moldova, care se închidea în jurul meu ca o capcană.

Tags: alegeri, Chisinau, democratie, demonstratii, drepturile omului, Republica Moldova

Am rămas în Găgăuzia în ziua alegerilor, şi, pentru că nu aveam acreditare, am lucrat pe laptop în cârciuma lui Kîlcik, care din când în când îmi aducea veşti proaspete din secţiile de votare. Se îmbrăcase la marele fix, cu un sacou pepit, care-i venea tare bine şi pun pariu că-şi pieptănase şi barba. Vorbea împotriva comuniştilor, ba în găgăuză, ba în rusă şi le tot explica muşteriilor cum stă treaba cu politica. De fapt, la Comrat, cam toată lumea se îmbrăcase de sărbătoare. Cumva, Vanya Burgudji era parcă mai prezent ca niciodată. Era acolo – putam să mi-l reprezint, între acei bărbaţi negricioşi, stând de vorbă despre politcă în cafeneaua întunecoasă şi îmbâcsită de fum. Oricum, erau toţi foarte convinşi de politica lor.

Linistea de la Comrat…

Seara, Maia m-a dus la o vecerinkă – era ziua unei prietene. Odată ce s-au anunţat rezultatele preliminare, m-am retras într-un colţ mai liniştiti şi l-am pus pe Oleg Cristal să-mi le comenteze, pentru ca a doua zi să pot urca pe blog un post despre asta chiar de dimineaţă. Cu Maia, am ajuns acasă târziu şi niţeluş cam cherchelite. Ea a făcut un pic de instrucţie cu mine, pentru că apa caldă se opreşte după ora 12 noaptea, aşa că am făcut duş în mare viteză. Odată ce toată lumea s-a îmbăiat, ne-am băgat în pat şi am adormit buştean, pentru că eram rupte de oboseală.
În următoarea zi m-am dus la başkanat. Voiam un comentariu de la Formuzal despre rezultatele alegerilor. La guvernul Atonomiei Găgăuze, toată lumea era supărată – se temeau că această victorie categorică a comuniştilor va aduce încă şi mai multă represie în regiune. Pe când stăteam la taclalale cu purtătorul de cuvânt, a apărut şi Formuzal, care mi-a zâmbit (au găgăuzii un fel de a zâmbi!…) şi le-a spus subalternilor lui: după ce terminaţi cu doamna, să veniţi până la mine.
În ziua aceea, başkanul nu a avut timp de declaraţii şi a rămas că revin. M-am dus apoi la o televiziune din regiune, ca să-mi lucrez nişte materiale. Şi acolo toată lumea era morcovită: încă patru ani sub comunişti. Nici măcar nu mi se mai părea ciudat că atât pro-ruşii, cât şi pro-românii din Republica Moldova erau împotriva comuniştilor.
Spre seară a început. Eu eram în studio, trăgeam un intro, despre războiul din Osetia de Sud. Mă năpădiseră amintirile şi mă străduiam să nu plâng. Simion, şeful televiziunii, a venit foarte bucuros şi ne-a anunţat că la Chişinău a ieşit lumea în stradă. Eu am ştiut de atunci că nu e bine şi am şi zis asta. Speram că lucrurile se vor linişti. Am ajuns acasă seara târziu. Maia făcuse friptură cu piure. În Moldova, oricât ar fi de săraci, atunci când au musafiri, oamenii pun tot ce au mai bun pe masă. Am vorbit mult înainte să ne culcăm – despre Roma, băiatul Maiei, care este student la Chişinău, despre viaţa de la Comrat, despre Rusia, despre manifestările de la Chişinău. Ca şi mine, Maia crede că Basarabia nu se va uni cu România, în ciuda faptului că pro-ruşii din Republica Moldova se tem foarte tare de acest lucru. „Eu, aici, în Găgăuzia, le-am spus: staţi liniştiţi, că ei sînguri nu vă iau”, mi-a zis Maia. Ei, adică românii. I-am dat dreptate. Tot vorbind, am aţipit, dar au început să mă chinuie coşmarurile şi atunci a trebuit să stau o vreme trează, ca să fiu sigură că alunec direct într-un somn adânc atunci când adorm. Altfel, riscam să mă trezesc ţipând şi s-o sperii şi pe Maia. A doua zi dimineaţă, soarele strălucea de parcă ar fi vrut să împrăştie toate nedumeririle lumii ăsteia. La Chişinău contiuau demonstraţiile şi situaţia era din ce în ce mai tensionată. Maia era la servici, eu rămăsesem acasă, pentru că era Internet şi voiam să transmit nişte ştiri. Când am văzut încăerarea de la Parlament le-am lăsat naibii de ştiri, am sunat-o pe Maia că plec la Chişinău, am lăsat cheia la portar şi m-am dus glonţ la autogară. În drum am trecut pe la cârciuma lu Kîlcik şi i-am spus şi lui că plec. Nu a fost foarte încântat de idee, dar şi-a dat seama că nu are cum să mă oprească. „Tu eşti fată deşteaptă şi atentă. N-ai să păţeşti nimic, da?”, mi-a spus la despărţire. Parcă depindea de mine dacă păţesc sau nuu ceva, când acolo se deschiseseră porţile iadului! M-am urcat în rutieră. Aveam la mine numai poşeta, pentru că îmi imagineam că seara sau cel târziu a doua zi aveam să mă întorc. Nu avea să fie aşa, dar faptul că am călătorit fără bagaje avea să mă salveze din ghearele organelor de ordine. Pe drum, aproape de Chilşinău, maşina în care eram a fost oprită de poliţişti, care s-au uitat înăuntru să vadă cine călătoreşte. Lucrurile începeau să devină serioase.

… si demonstraţiile de la Chişinău

Tags: alegeri, Chisnau, democratie, demonstratii, drepturile omului, pogromuri, proteste, Republica Molova