Foto: Ovidiu Micsik – gandul.info
Este vremea pranzului, iar troleibuzul este supraaglomerat, sufocat de pensionari. Inca altii vor sa urce din statii; vehiculul asteapta indelung ca ei sa-si sprijine, cu maini tremurande carjele de scara, sa se opinteasca la urcare, apoi sa tarasca putin mai incolo, pe culoarul dintre scaune. Ma grabesc sa ajung la munca si ma enerveaza cumplit ca drumul dureaza atat. Bani de bilet n-am avut, abonamentul e expirat, asa ca ma uit si de controlori. Oricum n-as cobori, sunt in intarziere, si apoi nici n-au unde sa-mi trimita amenda – nu am casa. Adresa din buletin e un loc de care nu ma mai leaga nici amintirile.
Langa fiecare usa este o gramada ca de rugby de batrani invalizi. Povestesc ce boli au si ce analize le mai fac doctorii.
Ma surprind gandindu-ma ca sunt prea multi. Nu sunt cinica, sunt realista – chiar sunt prea multi. Prea batrani, prea bolnavi si complet inutili. Sunt bunicii si parintii nostrii care o viata intreaga s-au prefacut ca ne construiesc o tara mai buna, si de fapt au inventat proverbul “noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc”, iar acum vor pensii mai mari, “decente”. Unii dintre ei inca “mai sunt in activitate”, se agata de posturi – diabetici, mancati de cancer, chinuiti de colici biliare, prostata si hemoroizi. Uneori incercand, fara succes, alteori nici macar incercand sa-si reprime o flatulenta neintrerupta. Injurand politicienii, tara, istoria, “romanul, ca nu vrea, dom’le, sa munceasca” – pe oricine in afara de ei, gasind vini in tot si in toate pentru situatia nenorocita in care a ajuns tara asta si noi odata cu ea.
Noi, fiii acestor personaje decrepite si patetice, am invatat ca “nu te angajeaza nimeni nicaieri daca nu ai o pila” si ca “la servici trebuie sa vii ca sa ai de unde pleca”. Din acest motiv, eu cred ca pensionarilor romani, fosti tovarasi de nadejde care scriau anonime la Milite si Securitate, nu le trebuiesc pensii mai mari. Daca le-ar primi, n-ar mai avea de ce se plange si asta le-ar destrama fizicul tarat mult mai repede decat o fac bolile. Si mai cred ca e o mare gogorita cantecul acela care spune ca “nu ne-am nascut in locul potrivit”. Ne-am nascut exact in locul pe care-l meritam – noi il facem sa fie asa: o tara de unde toti si-au laut lumea in cap, la cules de capsuni in Spania ori la spalat strazi in Danemarca; o tara in care n-au mai ramas decat smecherii si securistii, sa se fure si sa se raporteaze intre ei, dar si astia or sa plece foarte curand; aici n-a mai ramas nimic, nici de furat si nici de raportat.
Mihaela Onofrei,
Bucuresti, 26 martie 2010