Inainte de a continua, vreau sa repet cateva lucruri, pentru ca ele sa fie bine intelese.
Mai intai, in postul de control osetin am fost verificata de singurul militar neinarmat. Evident ca nu s-a purtat prietenos, dar a avut grija sa-si previna colegii care urmau sa ma verifice mai departe ca sunt foarte speriata. In plus, m-a dus la MVD si nu direct la KGB, in speranta ca poate totusi nu se considera sa ma ia KGB-ul in primire.
La MVD nu mi s-au pus intrebari suplimentare, pentru ca oricum urma sa se clarifice KGB-ul cu mine. In sfarsit, la KGB mi s-a luat interogatoriu fara sa simt acest lucru. De fapt, dupa vreo trei zile m-am prins ca ala a fost interogatoriu.
M-am intrebat de ce s-au purtat cu mine asa osetinii si am o singura explicatie: oamenii aia au simtit cu adevart frica in timpul bombardamentelor gruzine. Pentru ca stiau ce inseamna asta si cat e de rau, pur si simplu s-au straduit sa nu ma sperie mai mult decat e necesar.
Oricum, odata ajunsa la hotel, primul lucru a fost sa ma asigur ca pot ramane acolo cateva zile. Am vorbit cu directoarea, care m-a asigurat ca se poate, apoi m-am dus in camera. Usa nu se incuia. De altfel, toate usile din hotel nu se puteau incuia, pentru ca broastele se strambasera in timpul bombardamentelor. Lumina electrica nu era, iar pe tavan am vazut cateva gauri de gloante. In schimb, zugraveala era proaspata, si camera era curata. M-am apucat sa spal – nu-mi place sa calatoresc carand dupa mine un bagaj urias, asa ca nu aveam multe haine, iar cele pe care le aveam se murdarisera.
Pentru inceput, am rasturnat continutul gentii pe jos, ca sa aleg ce e curat de ce nu. Ceva mi-a trebuit si din poseta – nu stiu ce, cert este ca pixurile, carnetelele, reportofonul, documentele si aparatul de fotografiat au ajuns, si ele, tot pe podea.
In fine, am strans hainele murdare si am inceput sa le fac felul in cada. Intre timp se intunecase de-a binelea, iar camera mea arata ca dupa perchezitie – adica exact asa cum arata de obicei orice camera de-a mea. Lumina nu aveam, ca sa fac ordine. Nu-i nimic, mi-am zis, o sa strang maine dimineata. Tocmai cand incercam sa gasesc o modalitate de a intinde la uscat ce spalasem (ceea ce intr-o camera de hotel nu e tocmai la indemana), aud o bataie in usa. Deschid. Era femeia care face de serviciu pe etaj si inca doi barbati in tinute de camuflaj. Femeia si-a cerut scuze si a spus ca “dansii vor sa-mi verifice documentele”. Ii poftesc pe toti inauntru, matur cu un gest ce era pe pat si-I rog sa ia loc. Dupa aia orbecai dupa pasaport si legitimatia de presa. Militarii au cu ei o lumanare. Se uita pe pasaport, ma intreaba cand va fi gata acreditarea, iar eu le spun ce mi s-a spus si mie de la central de presa: maine. Isi mai cer odata scuze si pleaca. In usa, camerista se scuza si ea. Ii spun ca nu-i nimic, apoi inchid usa. Atunci nu m-am speriat, dar peste cateva ore aveam sa trag o spaima adevarata.
M-am culcat, lasand usa deschisa, pentru ca-mi era cam rau de la inima, dupa emotiile de peste zi. M-am trezit devreme, odata cu zorile si m-am apucat scris. Pe la 9 si ceva inca eram in pat si continuam sa scriu, cand, la un moment dat, am auzit usa. Din pat nu puteam vedea daca a intrat intr-adevar cineva, dar, oricum, m-am gandit ca doar a deschis usa, a vazut ca e alta camera si a iesit. Dupa vreo 30 de secunde m-am dat jos, sa vad daca nu e totusi cineva. M-am pomenit fata in fata cu un militar in tinuta de camuflaj. Fie ca intr-adevar gresise camera, fie venise sa-mi verifice bagajele, crezand ca deja iesisem. Am dus amandoua mainile la gura ca sa nu tip si am simtit ca lesin. El a spus foarte bland, “Ya izvinyayusi” (imi cer scuze). I-am raspuns: “nicevo” (nu-i nimic). El ar fi vrut sa se explice, dar n-a gasit rapid cuvintele cu care s-o faca, asa ca a mai spus odata, apasat: “Ya izvinyayusi”, iar eu i-am raspuns, tot apasat: “nicevo” si i-am facut semn din priviri sa iasa. A iesit. A fost ultima data cand m-am speriat de un militar osetin.