Întrerup aici şirul poveştii despre cum am scăpat din Republica Moldova sfâşiată de demonstraţiile din aprilie, pentru a face rferire la evenimente mai recente.

foto: www.tiras.ru

Într-o declaraţie recentă, preşedintele Voronin a pretins României să nu mai „corupă” cetăţenii moldoveni, acordându-le paşapoarte şi să nu „aprofundeze scindarea de către Nistru”, a societăţii moldovene. Că liderul de la Chişinău (în măsura în care lider se poate numi cineva care nu mai are susţinerea poporului pe care îl conduce) încearcă să-şi justifice eşecul politic pe seama României, nu e o noutate. Ceea ce totuşi mă surprinde este lipsa totală de bun simţ cu care Vladimir Nicolaevici minte pe seama propriei situaţii. Domnia lui se consideră preşedinte şi pe malul stâng, şi pe malul drept al Nistrului şi vorbeşte despre societatea moldoveană de pe cele două maluri ale Nistrului, când, în realitate, în Transnistria este pur şi simplu cu totul altceva decât Moldova. Oamenii de aici sunt foarte departe de a-l considera pe Voronin preşedinte. Ei au un preşedinte care se numeşte Smirnov, cu care nu sunt întotdeauna de acord, dar care este, totuşi, preşedintele lor. Transnistrenii, pur şi simplu nu se reprezintă pe ei înşişi ca făcând parte din Moldova. Am vorbit cu foarte mulţi tineri de aici, de pe malul stâng al Nistrului, care, în mod clar nu sunt extremişti cu creierele spălate. Ba, destui chiar au citit câte ceva la viaţa lor. Îmi aduc aminte că, într-o seară stăteam de vorbă cu unul dintre băieţi, iar el a spus ceva despre „bani inflaţionişti”. A pronunţat neglijent, iar eu nu am înţeles expresia (vorbeam în rusă, pentru că el română nu ştie) şi am întrebat ce înseamnă. Denis mi-a explicat atunci, scurt, simplu şi la obiect ce e aia inflaţie, într-un mod care m-a făcut să cred că într-adevar ştie cum e cu ştiinţele economice. Iar acest tânăr, care câştigă 130 de dolari pe lună şi se întreabă singur cum poate trăi din atât de puţini bani, este unul dintre susţinătorii independenţei Transnistriei. Altfel, nu e românofob şi nu crede că are ceva de împărţit sau de împărtăşit cu Moldova. Recent, preşedintele Smirnov a vizitat o maternitate din Bender. A stat de vorbă cu două lăuze care născuseră în acea zi, cu asistentele medicale şi cu doctorii. Nu demult, pe Voronin au trebuit să-l apere scutierii de furia mulţimii care s-a săturat să primească minciuni şi propagandă, în locul măcar al speranţei de a trăi mai bine. Despre Voronin, aici, în Transnistria, de asemenea sunt amintiri. El a fost cândva secretar de partid la Bender. Se spune despre el că era un şef dur, grosolan, care presiona oamenii. Pe doi dintre subalternii lui i-au scos din cabinet cu targa, pentru că au făcut infarct, în timpul „discuţiilor tovărăşeşti” cu mai-marele de la Chişinău.

În încercarea de a găsi la Moscova susţinere pentru politica represivă pe care o duce împotriva propriului popor, la ultima vizită în Federaţia Rusă, Voronin s-a adresat către preşedintele Medvedev, utilizând un limbaj servil, ca şi cum ar fi vorbit secretarului general al PCUS. El a aruncat cât colo suveranitatea ţării sale, de care oricum nu-i pasă, pentru a pupa papucul ţarului, ca să fie salvat încă odată. Asta a fost de natură să-l irite pe Medvedev, care doreşte o Rusie modernă, partener de discuţie în termeni egali şi utilizând un limbaj traductibil, atât cu Bruxelles-ul, cât şi cu Washingtonul şi nicidecum o întoarcere în trecut. În ziua întâlnirii dintre preşedintele rus şi Vladimir Nicolaevici, ştirea referitoare la acest eveniment nici nu apărea pe main-ul paginii web a Kremlinului. Dmitrii Medvedev este om de afaceri şi, ca atare, el apreciază eficienţa. Nu a văzut acest lucru la Vladminir Voronin, deci nu are pentru ce să-l respecte. I-a explicat scurt că drumul către stabilitatea ţării trece prin rezolvarea problemelor sociale şi economice şi probabil nici macar nu şi-a făcut iluzii că interlocutorul său ar fi înţeles despre ce e vorba. Nu şi-a făcut, desigur, iluzii nici cu privire la faptul că dl. Voronin va rămâne constant în această abordare, aşa servilă şi ineficientă cum e ea. Pentru Vladimir Nicolaevici, să mintă sau să se dezică de cuvântul dat de îndată ce alte împrejurări i se par mai favorabile este ceva ce ţine pesemne de sistemul său vegetativ – vine reflex, ca respiraţia sau ca impulsul de a merge la baie când te mână acolo o vezică prea plină. Preşedintele rus înţelege foarte bine toate acestea, aşa cum o lume întreagă înţelege deja că Moldova, pentru a-şi rezolva problemele, trebuie să înceteze să mai mintă şi, în primul rând, să se mai mintă cu privire la propria situaţie, vorbind despre „atmosfera de lucru din republică” şi despre „unitatea societăţii de pe cele două maluri ale Nistrului”.Toţi înţeleg aceste lucruri, numai politicienii Moldovei nu. Cât despre creditul pe care Moscova l-a acordat Republicii Moldova, Medvedev a acţionat cât se poate de onest: a avut nişte bani de dat, i-a dat cu împrumut în condiţii cât mai avantajoase pentru ţara lui, că aşaera şi firesc – nimeni nu face acte de caritate, a atras atenţia cu privire la eficienţă şi corupţie şi cu asta, misiunea lui s-a incheiat. Problema nu este în ce condiţii a dat Rusia banii, ci ce va face puterea de la Chişinău cu ei. Iar asta nu e greu de ghicit. Pe 29, luna viitoare, vor fi alegeri, iar Partidului Comunist i s-au cam golit buzunarele şi, fără acest credit, n-ar fi avut de unde să dea şpagă electorală.

Chiar dincolo de această problemă, se iveşte o îngrijorare şi mai mare. S-au formulat temeri, şi acesta este şi părerea mea, cu privire la faptul că ceea ce s-a întâmplat pe 7 – 9 aprilie, a fost organizat chiar de serviciul de informaţii al Moldovei, la comanda conducerii politice a acestei ţări. Că a fost o lovitură de stat împotriva propriului popor. Iniţial am crezut că scopul ar fi putut fi presionarea elementului pro-român din societate, considerat de Voronin ca fiind periculos. Există însă un element adăugător: Constituţia Republicii Molldova nu permite a doua oară dizolvarea Parlamentului, iar dacă, după alegerile din 29 iulie, Legislativul nu reuşeşte să aleagă preşedintele ţării, atunci rămâne şef al statului cel care este în exerciţiu. Respectiv, dl. Voronin. Aceasta ar putea fi şi temeiul înţelegerii cu dl. Iurie Roşca, privind nominalizarea acestuia din urmă pentru funcţia de şef al statului. Este cât se poate de clar că nimeni nu-l va vota pe dl. Roşca, deci, dl. Voronin ar trebui să rămână preşedinte, pentru un termen nedefinit, în cazul în care conspiraţia reuşeşte. Recent, spunea preşedintele Voronin că vrea să umble la şliţul lui Chirtoacă, să vadă ce are el acolo. Declaraţia este tipică pentru grosolonia şefului statului moldovaean, care este şi preşedintele Legislativului, printr-un cumul absolut ilegal de funcţii. Într-o declaraţie de presă din 2008, preşedintele moldovean enumera calităţile aliatului său politic, trecut şi prezent, Iurie Roşca. Elogiul suna aşa: „Roşca nu leagănă coada (…) El e bărbat. (…) Dacă faci o treabă cu el, ştii că ai facut o treabă cu un bărbat”. La râsetele şi rumoarea sălii, vizavi de involuntara tentă de homosexualitate a afirmaţiei, Vladimir Nicolaevici s-a sprijinit de spătarul scaunului de preşedinte al unui stat suveran şi a exclamat, într-un fel care s-a vrut bonom: „Rebiata, vî şto?”. Echivalenţa de sens în limba romana a expresiei ar fi: „Ce-aveţi, băi, nene?”. Dl. Voronin a dorit să fie informal, dar a reuşit să fie dezgustător. Aruncată de la înălţimea funcţiei celui care a emis-o, expresia sună, oricum, ca şi cum ar fi fost vomitată într-o bodegă încărcată de fum şi de mirosul stomacelor pline de băutură ieftină. Momentul aminteşte, de asemenea, de prostraţia unui creier tâmpit de samagon, şi care nu mai poate genera alt gând, decât această stupoare amuzată şi uşor înspăimântată, care este un fals apel la bun simţ. Îmi vine să cred că acelaşi lucru îl va spune preşedintele în exerciţiu al Republicii Moldova şi la momentul în care, la judecata pământească sau divină i se va prezenta nota de plată pentru faptele sale din această viaţă.

Înainte de a publica acest articol, l-am trimis unor analişti, cerându-le să-şi exprime părerea. Puţin după asta, am primit de la Oleg Cristal link-ul comentariului pe care l-a postat el pe blog. Puteti citi aici materialul poliotologului moldovean, care este, trebuie, să recunosc, remarcabil. Atât politologul, cât şi materialul.

Tags: alegeri, Chisinau, democratie, Igor Smirnov, Nistru, Republica Moldova, Transnistria, Vladimir Voronin

Foarte repede am ajuns la autogara din Comrat. M-am oprit la cârciuma lui Kâlcik, să-i spun că plec din Moldova. El se uita la televizor. Mi-a spus că i se pare că e bine: comuniştii or să plece, şi o să fie mai bine pentru toată lumea. „Nu Vanya, n-o să fie bine – ţara asta o să fie tăvălită de n-o să se mai cunoască nimic din ea”, i-am răspuns. Mă străduiam să nu plâng. Vanya m-a întrebat unde plec şi când mă întorc. I-am răspuns că nu ştiu când mă întorc, pentru că pe români îi hăituiesc şi că o să încerc să trec în Transnistria. Mi-a luat amândouă mâinile şi mi-a spus să am grijă. I-am răspuns că mai multă grijă decât acum n-am cum să am. Aveam sufletul greu. L-am îmbrăţişat, neştiind când o să-l mai văd şi am plecat înainte de a izbucni în hohote. M-am oprit la poştă. Am băgat cartela în telefonul public şi am format numărul lui Dima Soin. I-am spus, scurt că vin în Transnistria şi să-mi înlesnească drumul, apoi am închis, sperând că nu a interceptat nimeni convorbirea. Îmi răsuna în urechi bucuria lui Dima când mi-a auzit vocea. Reacţia lui la spaima cu care i-am transmis acel scurt mesaj, n-am s-o aflu probabil niciodată. Maia era acasă. Era cineva la ea, o fată. Am trecut dincolo şi m-a întrebat ce e cu mine. Îşi făcuse griji, văzuse ce e la televizor. Am apucat să-i spun că trebuie să plec, apoi furtuna de lacrimi din pieptul meu şi-a făcut loc afară. M-a luat în braţe, iar eu m-am sprijinit de umărul ei, continuând să plâng cu suspine, aşa cum îmi dorisem de atâta vreme.

- Rămâi aici. O să stai la mine până se termină, că de aici n-o să te ieie nimeni.

I-am spus că nu se poate. Maia încă nu înţelegea. Ea văzuse totul la televizor, dar eu fusesem pe străzi, simţisem durerea şi disperarea oamenilor şi îmi dădeam seama că pentru ei nu e nici o soluţie, că o să mai dureze şi că o să fie încă rău.

- Mihaela, ţi-i viaţa în pericol?

Ce puteam să-i răspund la asta? Că nu mai mult decât a celorlalţi care au fost în piaţă? Că nu, câtă vreme nu mă prinde SIS-ul? I-am spus pur şi simplu că nu. Atunci de ce plâng?, a vrut ea să ştie.

- Pentru că îmi pare rău de ce se întâmplă cu voi. O să fie rău, i-am răspuns.

- Ce poate să fie mai rău decât comuniştii?

- O să fie rău, pentru că ţara asta nu are conducători, n-are cine s-o scoată din situaţia în care e. Nu vezi, că au pus vize şi cu România?

- Şi ce, parcă românii tot aşa or să facă şi cu copiii noştri care învaţă acolo – or să-i arunce înapoi? Sigur că nu, şi-a dat tot ea răspunsul.

- Tu nu vezi că ăştia sunt nişte oameni nenormali?

Chiar în acel moment m-a fulgerat amintirea că Maia are o soră în Rusia şi că mereu îmi spunea: dacă ai noştrii or să se întoarcă împotriva ruşilor, eu ce, ar trebui să mă întorc împotriva surorii mele? Iată că aici nu se întorseseră împotriva ruşilor, doar că moldovenii se luptau unii cu alţii. Situaţia mi se părea disperat de fără ieşire.

Probabil că la un moment dat Maia mi-a dat un calmant şi probabil că l-am luat, pentru că îmi amintesc că după asta m-am liniştit – o stare de calm nefiresc a pus stăpânire pe mine.

Am trecut dincolo şi ea mi-a dat să mănânc ceva, parcă brânză şi nişte bomboane de ciocolată. Am mâncat în silă, îmi era rău de la ficat, îmi venea să vomit. Dar mi se părea că nu trebuie s-o refuz – îmi oferise cu toată inima această ultimă masă. De fapt chiar mă simţeam ca un condamnat la moarte care-şi ia ultima masă. Nu ştiam ce-o să fie mai departe. Apucasem să-i spun că am de gând să trec în Transnistria. Era spre seară – nu mai erau microbuze. M-a întrebat de ce nu vreau să rămân până mâine. Mie mi se părea că fiecare minut în plus petrecut în Găgăuzia sporeşte riscul ca un ofiţer SIS să bată în uşa prietenei mele şi să ne aresteze pe amândouă. În plus, apucasem să-mi anunţ venirea în Transnistria. Am ţinut-o una, că plec imediat. Am apucat amândouă de torţile bagajului şi am ieşit din mica garsonieră. În stradă, deja, Maia mi-a spus să nu mai vorbesc româneşte. Am mers la autogară, iar ea s-a tocmit pentru un taxi. Am mers la un valutist, am schimbat bani (că nici casele de schimb nu mai erau deschise la ora aceea) si, iată-mă în drum spre Tiraspol, gonind pe drumurile pustii, prin noaptea care se lăsa cu repeziciune, peste spaima mea şi peste nedumerirea şoferului, căruia îi spusesem că mă doare capul, ca să nu fiu obligată să pălăvrăgesc. El şi-a dat seama că e ceva în neregulă, dar n-a pus întrebări. A deschis geamul şi radioul. Ca să am aer şi să aud ştirile. Asta m-a făcut să cred că de fapt ştia de unde vin şi că ştia că mă sufoc de spaimă şi că am nevoie să aud ultimele noutăţi. La radio se transmite periodic un comunicat care condamnă actele de huliganism. Ca în perioada când a căzut Ceauşescu. Amintirea Maiei, a lui Vanya Kîlcik şi a Comratului se dizolvă. În faţa mea sunt doar contururile neclare ale amurgului.

Tags: alegeri, Chisinau, Comrat, demonstratii, drepturile omului, Ivan Kilcik, remocratie, represie, Republica Moldova, SIS, Transnistria

Am hotărât, aşadar, să plec din Moldova. Dar unde aş fi putut să scap? La graniţă mă aşteptau satrapii lui Voronin şi simţeam că în cazul meu ar fi putut avea careva abordări speciale, dat fiind că îl apărasem pe Burgudji şi dat fiind că sunt prietenă cu „separatiştii” din Transnistria.

… Ceea ce lasasem in urma

L-am sunat pe directorul meu şi, fără să reuşesc să-mi stăpânesc lacrimile, l-am rugat să asculte materialul pe care îl trimisesem. Reportajul meu se încheia aşa: „Poate că aceasta este ultima mea corespondeţă specială, dar cu siguranţă este cea mai completă”. Nu puteam să-i spun direct că mă simt în pericol, dar speram să înţeleagă. Mi-a spsu că, da, o să asculte, şi m-a întrebat dacă mă mai poate ajuta cu ceva. Nu, nu mă mai poate ajuta cu nimic, am răspuns.

Despre cei arestaţi circula informaţia că au fost torturaţi, dar din punctul ăsta de vedere eram liniştită: eu leşin foarte uşor, mai ales la durere şi am şi probleme cu inima, aşa că aş fi scăpat foarte ieftin din mâinile SIS-ului; nu apucau să-mi facă mare lucru înainte de a trece ultima dintre foarte multele graniţe pe care le-am trecut într-o viaţă de reporter special. Ceea ce m-ar fi durut foarte tare era să mă prindă şi să mă fluture pe la televizor, ca pe o rufă murdară: uitaţi diversionistul român – l-am prins. Mai bine muream decât să mi se întâmple aşa ceva.

M-am dus la autogară şi am luat marşrutka spre  Comrat. Şoferul m-a pus să cumpăr bilet, iar eu am înţeles că erau controale pe drum. N-aş fi avut nici o şansă la cea mai sumară verificare a actelor. M-am aşezat pe scaunul îngust şi incomod, încercând să rămân cât mai liniştită. Simţeam că mă sufoc şi mă treceau când valuri de căldură, când fiori de gheaţă. Aş fi vrut să mă ghemui într-un colţ şi să pot tremura în voie. Mă uitam pe fereastră. Toată autogara era plină de poliţişti în civil. Erau mai mulţi decât călătorii, mult mai mulţi. Câţiva stăteau de vorbă chiar lângă maşina mea. Secundele se scurgeau greu şi noi nu mai plecam odată de pe loc. La un moment dat, unul dintre gardişti s-a urcat şi el în marşutkă. O să mi-l amintesc toată viaţa venind spre mine – solid, nu foarte înalt, îmbrăcat într-o geacă de piele destul de uzată şi cu un tricou roşu pe dedesubt. Evident tuns scurt, evident cu pantaloni la dungă, dar nu excelent călcaţi. Şi cu un dosar în loc de borsetă. Credeam că vine să mă ia. Dar nu, a trecut de mine şi s-a aşezat pe unul dintre scaunele din spate. Îl simţeam direct în  cârca mea. Maşina a pornit în sfârşit, iar eu nu înţelegeam ce se întâmplă. Dacă tot a venit după mine, de ce nu mă arestează? Înseamnă că îmi pregăteşte ceva mai rău, dar ce? Aşteaptă să vadă unde mă duc? O durere acută îmi strângea inima din ce în ce mai tare; aerul nu-mi ajungea şi aveam impresia că în curând o să-mi cadă umărul stâng. În spate, razvedcikul se tot foia. Pentru cei care nu ştiu rusă: razvedcik se numeşte ofiţerul de informaţii, iar militarii din trupele speciale tot ofiţeri de informaţii sunt consideraţi.

Nu făcusem nici două sute de metri de la ieşirea din autogară, că omul din spatele meu a strigat la şofer: „Auziţi, da’ maşina n-are condiţioner?” (aer condiţionat). Cu tot dramatismul situaţiei, mi-a venit să pufnesc în râs. Maşina în care eram, mai avea puţin şi-şi pierdea tablele pe drum, iar individul ăsta, deghizat în cetăţean obişnuit, voia aer condiţionat, exact ca la el în birou, acolo, la serviciul de informaţii. Un lucru îmi era clar, că nici lui nu îi e bine, aşa cum nici mie nu-mi e. Asta mi s-a părut un semn şi mai rău. Eram convinsă că el era acolo pentru mine şi că cine ştie ce lucru îngrozitor îmi pregătea.

A mai trecut puţin şi razvedcikul s-a dus în faţă, lângă şofer, pentru că a spus el, acolo e mai mult aer. Maşina continua să se hurducăie pe drumurile proaste şi pustii, iar eu simţeam că mor de spaimă, cu fiecare kilometru parcurs. Încă nu luasem o hotărâre unde să mă duc. Afară era soare. La un moment dat, insul pe care îl consideram urmăritorul meu, l-a întrebat pe şofer ceva despre o declaraţie a başkanului. Găgăuzul a răspuns foare scurt – ei sunt omani inteligenţi, dar nu le plac poliţiştii, indiferent de care fel ar fi aceştia. Soarle urca spre crucea cerului, iar mie mi se părea să sunt faţa unei sentinţe care se tot amână. Vedeam ceafa răsfrântă, acoperită cu ţepi negri şi gulerul ros al hainei de piele pe care o purta omul aşezat lângă şofer. Au trecut aşa, cam trei ore. Deja ne apropiam de Comrat. Undeva, la o intersecţie, din care se făcea un drum lăturalnic, maşina a oprit, iar omul a coborât. A acţionat o telecomandă, iar în parcare s-au aprins farurile unei maşini albe, destul de scumpă şi… cu număr de Transnistria.

Comrat – destinaţia de primă urgenţă

Am înţeles dintr-o dată că nu eu fusesem ţinta, că omul acela probabil nici măcar nu mă văzuse şi că, nenorocitul, era pesemne la fel de înspăimântat ca şi mine. Fusese la Chişinău să se informeze, să vadă ce se întâmplă acolo, ceea ce era perfect normal, pentru că Tiraspolul e la o aruncătură de băţ de oraşul care tocmai fusese măturat de un val de revoltă populară şi de un alt val de represiune. Dintr-o dată, îl priveam cu alţi ochi pe omul acela, care avusese curajul să vină pe un teritoriu unde era considerat duşman şi să vadă dacă nu e vreun pericol care să-i ameninţe pe ai lui. Pe tot parcursul drumului, la fel ca şi mine, şi el se sufocase de spaimă. De asta se mutase de pe locul din spate şi de asta îl întrebase pe şofer dacă nu e condiţioner în maşină. Un pic prea târziu, am avut impulsul de a-l ruga să mă ia cu el, să mă ajute, să mă scoată de acolo. Nu şiu dacă ar fi făcut-o – probabil că da, pentru că cei din Transnistria sunt foarte sufletişti. Dar, cum am spus, ideea mi-a venit un pic prea târziu, maşina în care eram pornise deja, şi la fel şi maşina în care el se urcase. Eu mergeam mai departe spre Comrat.

Tags: alegeri, Autonomia Gagauza, Chisinau, Comrat, democratie, demonstratii, derepturile omului, Gagauzia, Republica Moldova, Transnistria

La periferie, Chişinăul arăta normal. Am intrat într-o farmacie, să cumpăr un plasture, pentru că mă roseseră foarte tare pantofii. Era coadă – oamenii cumpărau diverse medicamente. Când să plătesc, m-a sunat Kîlcik să vadă dacă sunt în regulă. La televizor se transmiteau ştiri îngrijorătoare, dar nu foarte clare. În orice caz, demonstraţia din centru continua. Mi-a spus să fiu atentă. I-am promis că o să fiu, apoi am închis, fiind în pericol vital iminent: câteva cucoane din spatele meu şi farmacista se enervaseră că nu plătesc mai repede şi protestau vehement. Am ieşit în soarele de afară şi am căutat o bancă, să mă aşez şi să-mi dofotoricesc piciorul, apoi am luat o rutieră spre centru. Deja, pe Bulevardul Şefan cel Mare nu mai circulau troleibuzele.
M-am dus în piaţă, iar ce am văzut acolo m-a speriat de-a binelea. Niciodată nu văzusem Chişinăul agitat. Capitala Republicii Moldova e un oraş liniştit şi patriarhal, iar moldovenii pur şi simplu nu sunt făcuţi pentru proteste – sunt nişte oameni blajini de felul lor, indiferent daca sunt tineri sau bătrâni. Acum, ce se întâmpla în piaţa mi se părea aşa de fără rost şi nebunesc, iar sentimentul că o să se termine rău, s-a accentuat.

Oamenii care agitau pumnul în timp ce strigau “Noi suntem români” mi se păreau nefireşti, mi se părea că… pur şi simplu nu sunt ei. Aveam sentimentul că toată această violenţă nu vine din interioul lor, al oamenilor, ci că altcineva îi face să se agite în felul ăsta.

Şi încă nu ştiam nimic – nu aflasem despre atacul asupra Parlamentului. Aveam sentimentul straniu că este ceva nenatural în “kartinkă” (fotografie), că este, ascuns, un element în plus, dar în acelaşi timp esenţial. Ca întotdeauna când nu înţeleg, am pus mâna pe telefon. L-am sunat pe Nantoi, dar avea mobilul închis. De dimineaţă, înainte să plec de la Comrat, vorbisem cu el. Îl întrebasem ce se întâmplă şi el mi-a spus că oamenii au ieşit să protesteze, pentru că s-au săturat de comunişti. Mi-a spus-o ca şi cum ar fi un lucru normal, iar eu i-am replicat că nu e bine ce se întâmplă. Am primit un răspuns tăios, însoţit de lămurirea că trebuie să încheie convorbirea, pentru că se întâlneşte cu cineva. “Să dea Dumnezeu să fie linişte!”, am adăugat eu, iar Nantoi, pe un ton şi mai aspru: “În orice caz, linişte va fi”. Acum nu mai răspundea deloc, iar eu ştiam că avusesem dreptate – nu era bine. Seara se lăsa cu repeziciune. La tribună se succedau vorbitorii, dar era cât se poate de clar că nici unul dintre ei nu e Liderul. Liderul cu “L” mare. Şi atunci cine?… Nu mi-am pus întrebarea la momentul respectiv. Logica îmi intrase într-o totală pauză, sub presiunea durerii că cineva face politică pe seama sentimentelor mulţimii de protestatari disperaţi adunaţi în piaţă. Mă temeam şi pentru Transnistria, pentru că îmi dădeam seama cu câtă spaimă se uită oamenii de acolo la ceea ce se întâmplă la Chişinău. Am plecat din piaţă, să caut un Internet café, dar SIS-ul blocase accesul la web în aproape tot oraşul. Şi telefoanele funcţionau cu intermitenţe. În cele din urmă am găsit un wireless funcţional, într-un magazin Orange şi am intrat de acolo.

Aveam să rămân la Chişinău trei zile – cele mai fierbinţi din istoria Republicii Moldova, de după războiul de la Nistru: de pe 7, până pe 9 aprilie. A doua zi l-am văzut pe Nantoi, care abia putea vorbi de supărare. El mi-a spus despre provocatori strecuraţi în rândul manisfestanţilor şi mi-a dat de înţeles că aceştia ar fi făcut parte din organele de ordine ale republicii, dar eu tot n-am înţeles. Nu pricepeam nimic, cred că nici măcar nu am conştientizat informaţia, pentru că eram într-o stare de durere stupefiată, ca atunci când îţi moare cineva drag: nu pricepeam cum de s-a putut întâmpla aşa ceva. Ar fi putut Nantoi, sau oricare altul să-mi deseneze, să-mi urle sau să-mi silabisească informaţiile, pentru că eu tot n-aş fi priceput. Ştiam două: că mi-e frică pentru Transnistria şi că-mi vine să plâng. Mult, cu suspine. Asta şi făceam, oricum, seara, înainte de a adormi. Şi, altfel vorbind, cum puteam eu, care veneam dintr-o ţară democratică, unde politicienii au treabă unul cu altul şi, odată la patru ani cu alegătorii, cum puteam eu să înţeleg că aici, în Moldova, SIS-ul organizase o conspiraţie împotriva propriului popor, pentru a neutraliza elementul pro-român din societate, pe care ei îl considerau cel mai periculos? Văzusem cazul Burgudji, vazusem cum au procedat acolo, ce înscenare grosolană făcuseră, dar tot nu eram capabilă să înţeleg. Nu-i credeam în stare să meargă chiar mai departe de atât.

Cândva, cred că tot în ziua de opt, am sunat la Ambasada României, să văd dacă acolo totul este în regulă. Cu o noapte înaninte, Spetsnazul intrase peste manifestanţii din piaţă. Se făcuseră arestări şi se vorbea că prizonierii fuseseră foarte rău bătuţi, iar eu mă temeam, ca, după acuzaţiile care fuseseră împotriva României, organele de ordine să nu trimită vreo grupă de comando şi peste reprezentanţa noastră diplomatică. Măcar atât înţelesesem din cazul Burgudji, că în Moldova reprezentanţii organelor de ordine pot să fie foarte brutali. Ştiam ce făcuseră din casa lui Vanya la percheziţie şi, de aceea, îmi era clar că de la poliţiştii moldoveni te poţi aştepta nu la orice, dar la ce e mai rău. La telefon mi-a răspuns consilierul de presă, Ioan Gaborean, care mi-a spus că deocamdată ei sunt bine şi că-mi mulţumeşte pentru grijă. I-am lăsat numărul de telefon şi i-am spus să mă sune dacă se întâmplă ceva. În acea zi am rămas la cafeneaua Orange, să-mi pun ordine în ce interviuri aveam. De câteva ori m-am dus în piaţă să văd ce mai e. Oamenii erau tot acolo, scandau. Câţiva îşi desenaseră pe obraz tricolorul, care, la urma urmei, este şi steagul lor. Seara, deja, în piaţă nu mai era nimeni – doar foarte multe hârtii pe asfalt şi o echipă de televiziune, care filma, Dumnezeu ştie ce.

M-am dus la hotel să-mi iau cameră. Eu dădeam camera în fiecare zi, crezând că totul o să se liniştească şi o să pot pleca. Era târziu, aproape de 12. La Chişinău trag de fiecare dată la “Zarea”, cel mai ieftin hotel din oraş. În primă fază, la recepţie a fost greu să atrag atenţia cuiva, pentru că toţi se uitau la un meci de fotbal pe Antena 1. Am rămas stupefiată că după tot scandalul şi acuzaţiile împotriva României cineva se uită la un post de televiziune românesc. L-am întrebat pe portar ce-i cu asta, iar el mi-a răspuns, în glumă că oricum nu bate… (una dinte cele două echipe, nu mai ştiu care), iar la alegerile moldoveneşti tot comuniştii ies. Am pornit să glumim pe tema asta – era prima rază de optimism din ultimele zile, când recepţia a fost străbătută de o suflare de gheaţă. Uşa de la intrare s-a deschis larg şi au intrat ei. Îi văzusem în ultimele două zile, pe colegii lor peste tot în piaţă, printre demonstranţi, dar tot nu înţelesesem nimic. Desigur, ştiam cine sunt – îi pot recunoaşte când îi văd. Ofiţerii SIS umblă totdeauna în grup. Sunt înalţi, solizi, îmbrăcaţi la costum, cu pantofii foarte bine făcuţi şi cu borsetă. Aşa erau şi aceştia. Eu încremenisem lângă recepţie, incapabilă să respir. Au cerut lista celor cazaţi, s-au uitat pe ea şi au plecat spunând: da, nu sunt ţigani din România. Cel care a spus asta avea mustaţă, era foarte lat în umeri şi purta un sacou pepit. Părea să fie şeful celorlalţi. Eu nu apucasem să mă cazez, iar ei, dacă m-au văzut doar cu poşeta au crezut că am deja cameră, deci sunt pe listă, aşa că nu m-au legitimat. Am înghiţit în sec, încercând să mă arăt cât mai calmă. M-am întors spre recepţioneră, care se speriase ca lumea. “Ştiţi, cred că oamenii ăştia arată peste tot la fel. E undeva un incubator care-i scoate câte zece, câte zece, şi-i repartizează după aia pe ţări. Şi în România tot aşa arată”. Femeia a râs, palid.

Mai târziu aveam să-mi dau seama că spusesem pur şi simplu un neadevăr. Ofiţerii de informaţii din România nu arată aşa. Ai noştri sunt nişte birocraţi, pe când aceştia erau membrii unui organ de represiune, care presionaseră societatea, până când revolta a izbucnit ca aburul dintr-un cazan închis ermetic, sub care s-au băgat prea mulţi cărbuni. Ai noştri sunt cam ineficienţi şi uneori dezinteresaţi de ce fac, pe când aceştia, din Moldova, mi-au apărut ca nişte vătafi de sclavi gata să biciuie până la moarte pe oricine s-ar fi împotrivit unei puteri care, fiind profund ilegitimă, este, pe cale de consecinţă şi extrem de represivă.

Un alt lucru pe care aveam să-l înţeleg doar după ce am ajuns în cameră, a fost că fetele de la recepţie, şi portarul, au ştiut cine sunt. Doar trăsesem de atâtea ori la hotelul acela, mă cazasem pe bază de paşaport, stătusem de vorbă cu oamenii, deci toată lumea ştia că sunt din România şi că sunt jurnalistă. Au ştiut, dar nu m-au trădat. Cred că toată viaţa voi fi mişcată atunci când îmi voi aminti de acest gest de solidaritate.

Ajunsă în cameră, n-am putut nici să mănânc, atât eram de speriată. Am adormit greu, şi m-am trezit foarte devreme, buimacă de oboseală şi cu un sentiment intens de pericol. M-am îmbrăcat în grabă, mi-am luat geanta şi am ieşit fără să mă mai spăl pe dinţi. La recepţie am lăsat doar cheia. N-am cerut bon de decont, sperând că poate nu fusesem nici înregistrată. Nu era încă şase dimineaţa. Piaţa Marii Adunări Naţionale era pustie. Am rătăcit pe străzi, pentru că nu era nici o cafenea deschisă. La opt şi jumătate m-am dus la Orange café şi am trimis nişte mailuri. Oamenii începuseră deja să se adune în piaţă. Pe la nouă, l-am sunat din nou pe consilierul de presă de la Ambasada României şi i-am spus că aş vrea un interviu cu dl. Filip Teodorescu, ambasadorul nostru la Chişinău. De obicei nu iau interviuri diplomaţilor din ţările pe unde umblu, pentru că e destul de multă birocraţie şi în domeniul acesta, trebuiesc cerute aprobări şi mie nu-mi place să stau să aştept până când se mişcă o structură de stat. Care este, aşa cum îi arată şi numele “de stat”. De data asta, după toate acuzaţiile care fuseseră aduse ţării mele, eram dispusă să suport chiar şi hachiţele unor birocraţi, doar pentru a demonstra neadevărul acelor învinuiri. Răspunsul lui Gaborean avea însă să mă năucească: “Domnul ambasador este în drum spre graniţă şi eu la fel”. Am făcut o pauză, apoi am întrebat: “Aţi fost rechemaţi sau… aceea”. A urmat un alt moment de tăcere, apoi am auzit: “Nu, n-am fost rechemaţi. Uitaţi-vă pe internet”. Am închis telefonul şi am deschis pagina ProTV Moldova. Cu o zi în urmă circulaseră zvonuri despre expulzarea ambasadorului României, dar am crezut că sunt doar dezinformări, în scopul de a ameninţa odată în plus România. Ştirea despre expulzarea ambasadorului nostru era însă main-ul paginii televiziunii din Chişinău. Am decis să mă întorc la Comrat, să-mi iau lucrurile şi să ies cumva din Moldova, care se închidea în jurul meu ca o capcană.

Tags: alegeri, Chisinau, democratie, demonstratii, drepturile omului, Republica Moldova

Pe Roman Konoplev l-am descoperit, la Tiraspol, candva, dupa evenimentele violente de la Chisinau. Si eu, care crezusem ca, odata cu Dima Soin, Evgheni Sevciuk, Aleksandru Caraman si Grigori Maracuta s-a terminat sirul transnistrenilor interesentai – al celor carora merita sa le iei interviu. Mai tarziu aveam sa-l cunosc pe Serghei Sirokov, politolog de la centrul Mediator, specializat in relatii internationale, pe ministrul de externe de aici, Vladimir Yastrebceak, un diplomat care pentru prima data m-a facut sa-mi doresc sa se rezolve naibii odata conflictul de la Nistru, astfel incat calitatile profesionale ale acestui om sa fie vazute si recunoscute de cat mai multa lume, si pe Vasilii Kaliko, insarcinatul pentru drepturile omului, un om bland, barbos si cu o incredere nestramutata in cunostintele mele de limba rusa, astfel incat imi spune bancuri, imi povesteste anecdote si foloseste expresii pe care dupa aia trebuie sa le caut in dictionar (dar la fel a facut si Oazu Nantoi din Chisinau, atunci cand i-am cerut sa facem un interviu in limba rusa – am cautat pe Google sa vad ce e cu “delirul calului cenusiu”, ca nici unul dintre prietenii mei nu auzise de asa ceva).

Bun (adica nu prea), eu eram la Tiraspol, iar la Chisinau organele de ordine se indeletniceau cu tabacirea manifestantilor din 7-9 aprilie si cu ascunderea cadavrelor celor care, intamplator, mureau in urma batailor. Asa ceva se intamplase mai demult si in Romania, la Revolutie, si pe 13 – 15 iunie 1990. Ma inchisesem in casa si plangeam. Cu Soin ma certasem, de furie pentru cele intamplate, desi el nu avea nici o vina si atunci am hotarat ca e mai bine sa nu mai vad pe nimeni. Ceva totusi trebuia sa lucrez, asa ca i-am trimis lui Roman un mail cu intrebari. El mi-a raspuns invitandu-ma acasa, unde am cunoscut-o pe sotia lui, Dina, si unde am facut unul dintre interviurile-reper ale carierei mele (poate la fel de bun ca si cel pe care i l-am luat, candva, regretatei Zoe Dumitrescu Busulenga si pe care, cei interesati, il pot citi aici). Am prelucrat fila audio si am urcat-o pe blog direct in rusa. O puteti asculta aici. Ceva mai tarziu, am terminat si traducerea interviului, pe care o puteti citi mai jos.

Foto: www.tiras.ru

-  Roman Evghenievici, este primul nostru interviu, sper ca vor mai fi si altele, chiar multe. Ddeocamdata, acesta este primul, asa ca am sa va rog sa-l descrieti pe Roman Konoplev. Cine este el?

-  Roman Konoplev? In primul rand, desigur, sunt rus. In al doilea rand sunt transnistriean. In al treilea rand, sunt crestin. Pe langa asta, sunt jurnalist, un pic scriitor, un pic muzicant… Va rog…

-  Dar casatorit? (Noi sedeam pe canapea, iar Dina se asezase in fata noastra, pe un scaun, fiind pur si simplu frumoasa si contempla cum tocmai incepusem sa-i torturez sotul cu intrebarile mele si cu microfonul, despre care ulterior, Roman a scris pe blog ca era urias: “A venit o jurnalista din Romania si mi-a luat 45 de minute interviu in rusa. Avea un microfon urias”).

-  Da, fara discutie, sunt familist, imi iubesc sotia, imi iubesc patria si iubesc pamantul pe care traiesc…

- De ce cartea Dvs., Evanghelia Extremismului, a fost interzisa in Rusia?

- Partidul in care am activat la sfarsitul anilor ’90, Partidul National – Bolsevic, a fost interzis. A aparut un conflict in interiorul acestui partid, care a generat anumite evenimente, schimbarea cursului, apoi s-au luptate de cateva ori grupuri politice din interiorul organizatiei, eu am facut parte din unul dintre aceste grupuri, grupul meu a pierdut, a castigat o grupare ceva mai radicala, iar dupa asta puterea a interzis organizatia. Dat fiind ca in carte figura organizatia si erau multe lucruri care erau prezentate altfel decat se vedeau ele la nivel de oficiali regionali, directori de ziare, militieni regionali, acolo in provincie – din aceste motive cartea… nu a mai ajuns in reteaua de comercializare. Cam asa…

“Extremismul – ca un obiect al artei”

Foto: Roman Konoplev

-  Care este ideea de baza a acestei carti si de ce se numeste Evanghelia extremismului? Va considerati extremist?

Read the rest of this entry »

 Insula Comorii - Rusa: Play Now | Play in Popup | Download

 Insula Comorii - Romana: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: alegeri democratie, Aleksandru Caraman, Chisinau, conflict inghetat, Dmitrii Soin, drepturile omului, Evghenii Sevciuk, Grigorii Maracuta, Nistru, Oazu Nantoi, Reporter Special, Republica Moldova, Roman Konoplev, Serghei Shirokov, Tiraspol, Transnistria, Vasilii Kalko, violente de masa

Foto:www.peoples.ru

Serghei Prihodiko, asistentul presedintelui Federatiei Ruse pentru probleme de politica externa, este un specialist ale carui opinii sunt intotdeauna de luat in serios. Biografia domniei lui este relevanta, iar aprecierile la adresa activitatii sale – unanime. Recent, dl. Prihodiko a acuzat Romania de implicare in evenimentele de la Chisinau, intr-o declaratie care parca ar fi fost calc dupa afirmatiile presedintelui Republicii Moldova. Mai exact, dl. Prihodiko a afirmat ca “Europa a privit in alta parte, in timp ce la Chisinau actionau agentii speciali ai Romaniei”.

Inainte de a comenta aceste declaratii, sa vedem cine este dl. Prihodiko. Potrivit biografiei publicate pe Internet, Serghei Eduardovici Prihodiko a fostnumit in postul pe care il ocupa in prezent, in martie 2004. Lucreaza la administratia prezidentiala din 1997. Este diplomat, are 52 de ani si a terminat Facultatea de relatii economice internationale. In timpul studiilor, a facut un stagiul la Inalta Scoala de Stiinte Economice din Praga, iar dupa absolvire a lucrat in cadrul ambasadei URSS in Cehoslovacia, cu o scurta intrerupere, intre anii 1985 – 1987, cand a fost transferat in Centrala. Dupa caderea Cortinei de Fier, Prihodiko a continuat sa activeze ca diplomat, in Cehia si Slovacia, iar mai apoi a fost din nou transferat in Ministerul de Externe al Federatiei Ruse, unde a fost mai intai seful departamentului care se ocupa de Tarile Baltice, pentru ca apoi sa devina loctiilorul directorului Departamentului Europa. “Potrivit unor date, Prihodiko a fost cadru de informatii, care si-a folosit drept acoperire statutul diplomatic“, noteaza site-ul rusesc “Liudi” (www.peoples.ru).

Serghei Prihodiko si-a inceput cariera la Kremlin, ca apropiat al unor inalti demnitari, in perioada mandatului Eltin, dar, incepand cu anul 2.000, s-a dovenit la fel de util si noului presedinte, Vladimir Putin, de asemenea, fost ofiter de informatii. Prihodiko s-a ocupat de pregatirea buletinelor de analiza privind problematica externa, iar noul presedinte a considerat ca aceste materialesunt chiar mai bune decat cele de la Ministerul de Externe. De asemenea, consilierul a sustinut, inaintea unor evenimente internationale importante, o serie de briefinguri pregatitoare cu jurnalistii apropiati Administratiei Prezidentiale. Serghei Prihodiko lucreaza, impreuna cu Dmitrii Kozak, la pregatirea Forumului Cooperarii Economice Asia – Oceanul Pacific. Mass-media din Federatia Rusa il considera unul dintre cei mai influenti oficiali ai Kremlinului. “Potrivit anumitor analisti, in sfera competentelor dlui Prihodiko s-ar afla si chestiunea implementarii programelor de inarmare rusesti in strainatate”, mai scrie site-ul “Liudi“. De altfel, dl. Prihodiko este secretarul Comisiei pentru cooperare tehnico-militara cu alte tari. Serghei Prihodiko este casatorit si are doua fiice.

Asadar, acesta este portretul oficialului care acuza Romania de implicare in evenimentele de la Chisinau. Kremlinul a tacut multa vreme, sau a facut declaratii prudente pe tema evenimentelor de dupa alegerile din Republica Moldova. Si atunci, de ce tocmai acum au rasunat aceste invinuiri?

Analistii au pareri diferite.

Oazu Nantoi: “Delirul calului cenusiu”

Foto: www.ong.md

“Eu vad in declaratia dlui Prihodiko dovada ca evenimentele de la Chisinau nu s-au produs fara participarea directa sau indirecta a Rusiei. Pentru ca un stat respectabil, cum este Rusia, nu face afirmatii fara o baza solida”. Oazu Nantoi, politolog din Chisinau si-a inceput evaluarea cu aceastsa gluma, dar a trecut rapid la abordarea serioasa a aspectelor delicate ale chestiunii: “Nimeni nu a vazut nimic, nimeni nu a dovedit nimic – sunt doar afirmatiile nefundamentate ale dlui Voronin la adresa Romaniei, preluate de Federatiei Ruse, care l-a presat pe Voronin la concesii in problema Transnistriei, la intalnirea din 17 martie, cu Dmitrii Medvedev, in conditiile in care Rusia sustine in mod deschis regimul anticonstitutional din Transnistria si prezenta ilegala a trupelor rusesti pe teritoriul Republicii Moldova”.

Referitor la potentialul invinuirilor la adresa Romaniei, de a tensiona relatiile interetnice, in conditiile in care in regiune se manifesta atat sentimente anti-romane, cat si rusofobie, Oazu Nantoi crede ca: “propaganda locala, care se afla sub controlul Partidului Comunist, aflat la putere si mass-media din Transnistria joaca in mod traditional pe cartea alimentarii isteriei anti-romanesti in scopuri politice. In ceea ce priveste malul drept (al Nistrului – n.n.), populatia este atat de satula de toata aceasta demagogie, incat deja nu mai reactioneaza la astfel de provocari. Altceva este ca evenimentele din 7 aprilie au speriat in asemenea masura populatia de perspectiva unor alegeri anticipate, incat Partidul Comunist poate doar sa se intareasca”.

Politologul din Chisinau a numit acuzatiile la adresa Romaniei “delirul calului cenusiu” – utilizand un idiom rusesc a carui semnificatie este “ceva fara nici o noima”. “Oamenii fug din tara, de saracie, de ccoruptie, de abuzuri, oamenii cauta cetatenia romaneasca pentru a scapa din cusca moldoveneasca. Pur si simplu, ca orice regim autoritar, Vladimir Voronin cauta dusmani in interior si in exterior. In rolul de dusman interior a fost desemnata opozitia, iar in rolul de dusman exteror, a fost desemnata Romania”, a mai spus politologul.

Despre posibilitatea unei intelegeri privind rezolvarea conflictului de la Nistru prin federalizarea Moldovei, asa cum prevedea Memorandumul Kozak, Oazu Nantoi a spus ca “acesta este  punctul de vedere rusesc”, si ca Planul Kozak presupune formarea unui pseudo-stat, din trei bucatele (Gagauzia, Transnistria si restul Moldovei), fara nici o legatura una cu alta, care pot fi usor manipulate din afara”.

“In presa ruseasca, Voronin a afirmat ca pentru rezolvarea problemei transnistrene este nevoie de schimbarea Constitutiei. In acest fel, Voronin se cotrazice, pentru ca mai inainte a declarat ca rezolvarea trebuie sa se bazeze pe legea adoptata in 2005 (privind autonomia Transnistriei – n.n.)”, a atras atentia politologul, care a mai precizat ca o decizie de schimbare a Constitutiei ar insemna tradarea intereselor nationale ale Republicii Moldova.

Imagini din timpul evenimentelor de la Chisinau

Dupa parerea specialistului, evenimentele din 7 aprilie au fost generate de politica agresiva a Partidului Comunist. “Nu a organizat nimeni nici un fel de lovitura de stat, ori provocare. Cine vorbeste despre lovitura de stat, isi demonstreaza fie incompetenta, fie demagogia. Cititi in Internet cum se organizeaza o lovitura de stat, si veti vedea ca nu se face asa cum a fost pe 7 aprilie”, a adaugat Nantoi.

Expertul a facut si o evaluare a consecintelor tensionarii relatiilor dintre Republica Moldova si Romania: “Vladimir Voronin a coborat o Cortina de Fier pe Prut. In momentul de fata, cetatenii romani nu pot primi viza. Nu exista o procedura normala pentru a calatori in Republica Moldova. Firme mari, care au intrat mai intai in Romania si apoi au deschis filiale in Republica Moldova, acum isi inchid aceste filiale. Cresterea somajului, criza economica, toate acestea sunt rezultatul politicii duse de comunisti in ultimii opt ani si al demagogiei absolut agresive pe care a promovat-o Voronin dupa 5 aprilie”.

Oleg Cristal: “Serviciile speciale ruse lucreaza bine, atat in Moldova, cat si in Romania”

Foto: oleg-cristal.blogspot.com

“Relatiile romano-ruse sunt traditional proaste cel putin de doua secole (…) Sa vedem daca Moscova va prezenta si dovezi in sustinerea acestor acuzatii, luand in calcul ca serviciile speciale ruse lucreaza bine, atat in Moldova, cat si in Romania”. Aceasta este explicatia politologului Oleg Cristal, din Chisinau, pentru acuzatiile lansate impotriva Romaniei, de consilierul Kremlinului. Specialistul vede afirmatiile oficialului rus, ca pe o modalitate de a distrage atentia Bruxelles-ului de la alte subiecte importante aflate pe agenda Rusia – Uniunea Europeana. Acestea ar fi, in opinia lui Cristal: “respectarea drepturilor omului in Federatia Rusa, ori incercarea Moscovei de a schimba carta energetica europeana cu un alt document”, precum si reglementarea problemei transnistrene. “Este un joc de manipulare pe marginea subiectului care tine de integritatea si suveranitatea Republicii Moldova”, a mai spus politologul.

Aceeasi intrebare privind consecintele acuzatiilor la adresa Romaniei asupra “temperaturii interetnice in regiune i-am adresat-o si lui Oleg Cristal. Politologul nu crede ca declaratiile oficialului de la Kremlin vor avea un impact semnificativ in aceasta directie, dar atrage atentia asupra unei alte categorii de riscuri: “Societatea moldoveneasca este radicalizata de clasa politica interna si mai putin de factorii externi. Anume, actorii politici interni speculeaza pe sentimentele nationale ale cetatenilor din Republica Moldova, declaratii care sunt preluate masiv de catre presa din Republica Moldova”.

Si din nou despre acuzatiile aduse Romaniei: “Cu siguranta, orice acuzatie de acest fel trebuie sa fie bine probata si argumentata, deoarce, in sens contrar, inseamna doar a turna gaz pe foc in relatiile si asa tensionate dintre (…) parti. Trebuie sa luam in calcul si faptul ca serviciile speciale opereaza exclusiv cu probe si mai putin cu declaratii sau cu momente ce tin de simpla arborare a unui drapel al tarii straine pe o institutie de stat. (…) Declaratii de acest fel trebuie neaparat probate”.

In ceea ce priveste gradul de implicare al serviciilor speciale moldovenesti in evenimentele de la Chisinau, politologul arata ca e nevoie de o comisie care cerceteze toate aceste elemente. “Doar in baza unor concluzii bine intemeiate putem sa judecam despre adevaratii faptasi ai celor intamplate. Altfel, ar trebui sa evitam speculatii despre implicarea anumitor forte sau altora in aceste actiuni violente. Aceste afirmatii nu sunt altceva decat o declaratie neacoperita si nimic altceva”.

Serghei Shirokov: “Pozitia Romaniei in raport cu evenimentele de la Chisinau a fost suficient de echilibrata”

Pentru politologul Serghei Shirokov de la centrul “Mediator”, din Tiraspol, presedintele roman Traian Basescu este mult mai vizibil decat afirmatiile consilierului de la Kremlin. In acelasi timp, spune Shirokov (un specialist de pe malul stang al Nistrului), pozitia Romaniei in raport cu evenimentele de la Chisinau a fost echilibrata: “Cu privire la evenimentele din 7 aprilie nici pana acum nu exista o evaluare unitara, nici in interiorul societatii moldovenesti si nici in ce priveste partenerii internationali ai acesteia. (…) Factorul romanesc a jucat un rol semnificativ in ce priveste invinuirile puterii in exercitiu si in raport cu opozitia. In acelasi timp, pozitia Romaniei a fost suficient de calculata, in ciuda faptului ca simbolica statului roman a fost folosita de protestatarii care chemau la unire cu Romania”.

Referindu-se la evolutii de data mai recenta, Shirokov a aratat ca declaratia presedintelui Basescu, potrivit careia el refuza sa semneze tratatul de frontiera (cu Republica Modova – n.n.), pentru ca ar consfinti asa-numitul pact Ribentropp – Molotov, este de natura sa starneasca ingrijorari si sa atraga atentia asupra acestei probleme. Atunci cand a enumerat motivele pe care se bazeaza abordarea liderului de la Bucuresti, specialistul a vorbit despre “o anumita paradigma a politicii externe a Romaniei in raport cu aceasta regiune”, cat si despre “apropierea alegerilor prezidentiale, in contextul carora presedintele Basescu doreste sa faca declaratii spectaculoase”.

In ceea ce priveste acuzatiile aduse Romaniei, expertul s-a raportat la contextul in care au venit declaratiile oficialului de la Kremlin: “Rusia si Uniunea Europeana merg, in ultimii ani, pe ceea ce se poate numi <curs de intalnire>. Sunt foarte multe elemente valoroase, reciproc avantajoase in aceasta cooperare. Pe de alta parte, in ultima vreme, intre aceste doua mari constructe, a aparut problema delimitarii granitei, a zonelor de interes si sferelor de influenta”, iar aceasta disputa este de natura sa tensioneze relatia dintre Moscova si Bruxelles. “Din acest motiv, atentia asupra Romaniei, a Moldovei, a Transnistriei, problema granitei – unde va fi granita Uniunii Europene – pe Prut, pe Nistru sau mai departe, in Est va continua sa se afle in atentia tuturor partenerilor internationali”, a mai spus Shirokov.

Imagini din Tiraspol, centrul administrativ-teritorial al Transnistriei

In ceea ce priveste impactul acestor declaratii spectaculoase, venite din ambele directii, asupra relatiilor interetnice in Republica Moldova, Shirokov, crede ca problema este in alta parte: “evenimentele din 7 aprilie nu pot fi privite din unghiul conflictului interetnic. Divergentele au aparut in primul rand in interiorul societatii moldovenesti, vizavi de problema identitatii. Aceasta este cea mai importanta, cea mai dificila problema. De rezolvarea ei depinde, desigur, chestiunea relatiilor interetnice (…) dar cea mai importanta este alegerea societatii moldovenesti, a oamenilor, care se considera fie moldoveni, fie romani”.

Altfel, nimic nou la Nistru – nu au aparut alte propuneri privind rezolvarea chestiunii transnistrene: “Este nevoie ca relatiile dintre Federatia Rusa si Uniunea Europeana si interactiunea in regiunea noastra sa fie discutate. In ceea ce priveste propuneri concrete noi, referitor la regiunea noastra nu sunt. Moscova cheama la dialog, pe baza identificarii unui compromis intre Chisinau si Tiraspol si a implicarii active a celorlalti parteneri la procesul de negociere: Federatia Rusa, OSCE, Ucraina, Uniunea Europeana si SUA. De altfel, nu pot fi nici un fel de propuneri noi, pana la momentul formarii finale a mecanismelor si institutiilor puterii in Republica Moldova. In aceasta perioada trebuie doar ca expertii si diplomatii sa se gandeasca serios si constructiv la noi modalitati si la noi mecanisme. (…) Deocamdata, accente noi nu sunt – problema se pune din perspectiva pastrarii status quo-ului si pastrarii statalitatii Republicii Moldova”, a incheiat Serghei Shirokov.

Maxim Miscenko: “Vioara intai in provocarea evenimentelor de la Chisinau au fost americanii”

Foto: www.gpclub.ru

La randul sau, Maxim Miscenko, deputat in Duma de Stat a Federatiei Ruse, din partea partidului Edinaaya Rosssia a formulat cateva comentarii pe aceasta tema:

“Cea mai mare parte a cetatenilor Romaniei se raporteaza in mod sincer la ceea ce s-a intamplat la Chsinau, pentru ca este vorba de un stat vecin. Dar in Romania sunt si radicali care au pus gaz pe foc. Asemenea oameni sunt, ei au actionat si cand a fost conflictul transnistrean; asemenea oameni sunt peste tot, in orice tara, chiar si in Rusia exista persoane agresive, radicale, care in vremuri de instabilitate ies la suprafata (…) Sunt sigur ca vioara intai in aceste evenimente au fost nu romanii, ci Statele Unite ale Americii. Un fost coleg de grupa este din Chisinau, are afaceri acolo si m-a contactat pe site-ul “Odnoclasnikii”, si mi-a povestit cate ceva din ce a vazut atunci. Au fost si romani, dar nu asa multi cum se spune, iar sa spui ca e vinovata Romania, sigur ca nu e corect. Evenimentele au fost dirijate prin aceleasi tehnologii ca si Revolutia Oranj, din Ucraina, ori ca si cea din Gruzia – sunt acesti activisti pentru drepturile omului, din Belarus, din Ucraina, care primesc sustinere de la fondurile americane si, la randul lor, sustin politica externa americana; este spiritul teoriei lui Brzezinski, pe care el o expune in lucrarea sa <Marea tabla de sah>”.

Politicianul rus a atras atentia cu privire la riscurile aplicarii unor asemenea tehnologii: “Astazi, ca rezultat al punerii in practica a acelui scenariu, avem, intre Europa si Rusia, o zona-tampon, de instabilitate politica. Tarile din aceasta zona sunt afectate si acolo se produc astfel de evenimente. Pentru americani este avantajos sa agite situatia si sa experimenteze noi tehnologii de acest fel. In Ucraina, chiar si la festivaluri si la concerte sunt oameni care incearca sa puna in practica astfel de scenarii. Avem de-a face cu o crestere a agresivitatii, alimentata de politca externa americana si de oameni care sunt cumparati si mintiti”.

Imagini din timpul intalnirii Medvedev – Voronin – Smirnov, care a avut loc la Moscova, la sfarsitul lui martie. Foto: www.kremlin.ru

La Moscova, spune Miscenko, “cei mai multi politicieni inteleg ce s-a intamplat (la Chisinau – n.n.). Cand Natalia Morari este majoreta echipei de fotbal a lui Barack Obama, cand anumite persoane, implicate in Revolutia Oranj, din Ucraina sustin miscarea disidenta din Belarus, ei (politicienii rusi – n.n.) inteleg ce este de fapt in spatele acestor forte. Dar cativa politicieni vad steagul Romaniei si tineri care spun in fata camerelor de luat vederi: <Noi suntem romani!> si se iau dupa aceste aparente. Iar razboiul informational impotriva Romaniei nu-l poarta Rusia, ci sunt forte externe, din SUA, care spun aceste lucruri. Ei au sarcina de a compromite”.

Politicianul rus crede ca, odata ce a simtit, pe propria piele, cum actioneaza tehnologiile politice americane, liderul de la Chisinau se va invata minte si, de acum incolo, se va tine de cuvant si va fi mult mai sincer: “Dl. Voronin nu se afla intr-o situatie usoara. El a avut foarte mult de pierdut – s-a ciocnit de acele tehnologii, pe care inainte le-a vazut (actionand) doar la granita teritoriului sau. De aceea, el intelege ca poate deveni pur si simplu moneda de schimb intre gigantii geopolitici. El intelege ca abordarea sincera si dorinta efectiva de a dezvolta Moldova le are doar Rusia, pentru ca pe noi ne leaga foarte multe – avem o istorie comuna. Rusia ii considera pe oamenii care traiesc in Moldova ca pe propriul popor, pentru ca vorbesc aceeasi limba. De aceea, cred ca dl. Voronin si-a schimbat abordarea, el s-a adresat cu mai multa sinceritate Moscovei, mai ales ca a fost foarte ingrijorat de aceste evenimente”.

Maxim Miscenko nu crede ca declaratiile consilierului de la Kremlin vor influenta relatia bilaterala romano-rusa, mai ales ca toata lumea intelege ca la Chisinau a fost vorba despre folosirea unor tehnologii americane, de tipul “Soft Power”.

Asculta interviurile cu expertii care s-au pronuntat asupra acuzatiilor lansate de consilierul pentru politica externa de la Kremlin, impotriva Romaniei:

 Interviu Oazu Nantoi: Play Now | Play in Popup | Download

 Interviu Oleg Cristal: Play Now | Play in Popup | Download

 Interviu Maxim Miscenko: Play Now | Play in Popup | Download

 Interviu Serghei Shirokov: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: acuzatii, Chisinau, conflict inghetat, Corespondent in regiune, evenimentele de la Chisinau, Kremlin, Maxim Miscenko, Oazu Nantoi, Oleg Cristal, Prihodiko, reglementarea conflictului de la Nistru, Reporter Special, Romania, Rusia, securitate regionala, Serghei Shirokov, Tiraspol, Transnistria

Noaptea se lăsa brusc, ca o cortină de spaimă, peste drumul pustiu, plin de gropi. Maşina îin care eram gonea spre Transnistria, lăsând în urmă o Moldovă sfâşiată, în pragul stării excepţionale. Era în perioada demonstraţiilor din aprilie, iar eu fugisem din Chişinău chiar înainte să se închidă oraşul şi să înceapă controalele pe drumuri.

O imagine din Chisinau, un oras pe care nu stiu cand il voi ma revedea

De fapt, controale deja erau, dar speram să nu mă întâlnesc cu nici unul. La radio se transmitea periodic un comunicat, în care părinţii erau îndemnaţi să discute cu tinerii, să nu-i lase să se drogheze, să bea şi să se dedea la acte de huliganism. Îi spusem şoferului că mă doare capul ca să nu fiu obligată sa-i răspund la întrebări. El ştia că am venit de la muncă, din Italia, că lucrez în Roma şi mă întrebase cum e la Roma, iar eu n-am ştiut ce să-i răspund, pentru că nu fusesem niciodată acolo. Nu puteam să-i spun că sunt ziaristă şi cu atât mai mult că sunt româncă –ar fi putut să mă ducă direct la Poliţie, ca să fiu arestată. Poate se şi puseseră recompense pe capul nostru – ce ştiam eu… Spaimele şi amintirile se fugăreau prin mine, ca nişte curenţi electrici de mică intensitate.

Cu două săptămâni în urmă, venisem în Moldova. Pentru prima oară, la frontieră fusese înspăimântător. In acea perioadă, mai multe grupuri de români au fost întorşi. Atmosfera era foarte tensionată. Grănicerul s-a uitat fix la mine şi m-a întrebat de ce vreau să mă duc în Moldova. Eu am îngheţat şi n-am mai ştiut ce să răspund. Probabil m-ar fi trimis înapoi şi pe mine, norocul a fost că unul dintre băieţii cu care mă împrietenisem în tren, m-a luat de mână şi i-a spus militarului că mergem la Lukoil. Acela mi-a pus ştampila pe paşaport, dar mie spaima nu mi-a trecut decât după câteva minute. Am coborât din tren la Ungheni. Aş fi vrut să rămân la hotel, că eram moartă de oboseală, numai că un priten al celor cu care venisem până acolo m-a avertizat că se fac controale în hoteluri. Era în apropierea alegerilor. Mi-a fost teamă să rămân, şi am plecat mai departe spre Chişinău.

Am tras la Hotel Zarea, cel mai ieftin din oraş. Fetele de acolo deja ma ştiau, că fusesem de mai multe ori. În timp ce-mi făceau formele, le-am întrebat ce au cu noi, românii, de ne izgonesc din Moldova. “Lăsaţi să treacă alegerile, că după aia n-o să mai aibă nimic cu nimeni. Or să aibă între ei, să-şi împartă funcţiile”.

Am rămas în Chişinău câteva zile, timp în care am constatat că nimeni nu are timp de mine – nici Nantoi, nici Andronic, nici Ştefan Urîtu, care nici măcar nu mi-a răspuns la telefon. Toţi alergau ca disperaţi, pe la televiziuni şi radiouri să transmită un ultim mesaj electoratului, să mai spună ceva, de parcă ar fi urmat sfârşitul lumii pe 5 aprilie. De fapt aveam să văd mai târziu că sunt destul de aproape de adevăr cu această evaluare.

După ce am făcut un interviu cu Jenea Golosceapov, de la Amnesty International şi unul cu Oleg Cristal, am plecat la Comrat. Nimic nu prevestea ce avea să urmeze.

Comrat – urmatoarea destinatie

Pe Maia o anunţasem de nu ştiu când că vreau să vin şi ea tot mă aştepta. Am sunat-o de pe drum şi i-am spus că sunt la Cimişlia. Şi atunci, ca şi acum se însera, numai că atunci nu-mi era frică de nimic. Mă bucuram că am s-o văd pe Maia, pe Ivan Kîlcik, pe Oksana, şi pe toţi ceilalţi. Poate şi pe başkan, cu care îmi făcuse mare plăcere să stau de vorbă data trecută, pentru că e un om deschis şi prietenos. Şi un politician valoros. Am coborât în autogară şi, ca o femeie hotărâtă şi care ştie despre ce e vorba, m-am îndreptat spre cârciuma lui Kîlcik, nu înainte de a arunca o privire dispreţuitoare taxiştilor, care m-au văzut cu bagaje şi se pregăteau să mă jupoaie.

„Taci din gură”

Vanya nu-mi mai răspunsese la telefon de ceva vreme, dar speram să-l găsesc la local. Nu m-a înşelat – cum am intrat pe uşă, i-am şi văzut barba iţindu-se din spatele tejghelei, iar peste două secunde eram în braţele lui, bucurându-mă de revedere ca un căţel. Şi când mă gândesc că de omul ăsta mi-a fost frică la început!…

Fără să admită replică, Vanya m-a aşezat la masă, mi-a adus un ceai, apoi m-a întrebat dacă mi-e foame. Altfel, retorică întrebarea, pentru că în mintea lui soarta mea era deja hotărâtă: ceva trebuia să mănânc, nu cumva să slăbesc. Am către 90 de kilograme, dacă nu cumva peste. În timp ce punea câte ceva pe farfurie, eu încercam să protestez, dar s-a dovedit că Vanya ştie ceva ce-i este foarte util în comunicarea cu mine. Anume, să spună în româneşte: „Taci din gură”. Am fost atât de surprinsă, încât chiar am tăcut câteva clipe. Suficient ca el să-mi pună farfuria în faţă şi să mă oblige să mănânc.

Vanya se ocupă de politicile lui, care mie nu-mi plac de nici un fel. Mi-a spus că Voronin şi comuniştii lui vor să-i şteargă de pe faţa pământului pe toţi cei care nu sunt de aceeaşi părere cu ei. Eu nu l-am crezut atunci, dar peste numai câteva zile aveam să mă conving că aşa este.

La fel ca şi celalalt Vanya, Burgudji, care mie mi-e foarte drag, şi Kîlcik scrie o mulţime de articole şi are pretenţia să-i fie citite. Ceea ce eu nu prea am cum să refuz, deşi tare aş vrea. Într-unul dintre ele, Vanya Kîlcik dezvăluia că, în ultimele 9 luni mai-marii Partidului Comunist au făcut privatizări în valoare totală de un miliard de lei, către firme mai mult decât îndoielnice. Şi, din nou, aceeaşi mare durere, despre care el mi-a vorbit şi prima dată când am fost în Găgăuzia: mai mult de jumătate din familii sunt destrămate. Copiii au rămas fără părinţii, care au plecat la muncă în străinătate. Nu mai merg la şcoală şi a înflorit criminalitatea juvenilă. Iar politicienii continuă să facă promisiuni deşarte şi să instrumenteze dosare penale opozanţilor, care foarte adesea nu sunt nici ei mai breji. Aceasta este adevărata tragedie a întregii Moldove, nu doar a Găgăuziei.

Performanţă jurnalistică

În timp ce pălăvrăgeam cu Kîlcik, Maia mă aştepta, fierbând. Se întreba ce naiba se întamplă, că de la Cimişlia nu am cum să fac mai mult de o jumătate de oră, şi trecuse deja o oră şi jumătate. Ea mă şi sunase în timpul ăsta, numai că eu, la Chisinau îmi pusesem caractere ruseşti şi, ca rezultat, telefonul nu mai suna deloc.

Am ieşit din cârciuma lui Kîlcik şi am luat-o pe uliţa Lenin, după ce în prealabil am întrebat un bătrânel dacă aceea este. Cu Maia am vorbit la telefon (am sunat eu), şi am stabilit să mă aştepte în faţa Colegiului Pedagogic. I-am spus că sunt pe strada Lenin, până să înceapă blocurile. Comratul este un oraş atât de mic, încât nici transport în comun nu au, iar dintr-un capăt în altul faci cel mult 20 de minute. Eu pe strada Lenin am mers cam 15 minute şi blocurile tot nu au început. Continuam să merg prin intuneric, cărând bagajele, ca un măgar împovărat peste puteri, dar blocurile refuzau sa apara. În plus, casele se răreau din ce in ce. La un moment dat am văzut şi un tractor. Când am considerat că mi-a ajuns, am sunat-o pe Maia şi i-am spus că sunt într-un loc pustiu, şi de fapt cred că nici nu mai sunt în oraş.

- Doamne fereşte, Mihaela, unde eşti? m-a întrebat ea, panicată.

- Dacă aş şti, ţi-aş spune…

- Păi, n-ai spus că eşti pe uliţa Lenin?

- Mie oamenii aşa mi-au spus, dar eu acum nu mai văd nici o casă. Cred că am ieşit din Comrat…

- Mihaela, unde eşti, întoarce-te şi eu vin să te iau de la autogara. Ramai la autogara şi aşteaptă-mă acolo. Departe eşti?

- Am mers ceva. De când am vorbit ultima dată, tot merg…

- Doamne fereşte, întoarce-te la autogara…

Contaminată de panica Maiei, am luat-o înapoi, în pas alergător, fără să mai ţin cont de greutatea bagajelor şi de oboseală. Primul om pe care l-am întâlnit l-am întrebat încotro e centrul oraşului şi mi-a confirmat: o luasem în direcţie opusă, adică spre Chişinău. Maia mă suna din două în două minute să vadă dacă am ajuns la autogara, pentru că ea ajunsese – de unde stă ea sunt pur şi simplu doi paşi până la autogară. Până la urmă ne-am întâlnit. Eu eram lac de transpiraţie, iar Maia trecuse prin toate spaimele posibile. Odată ce a reuşit să mă recupereze din drum, Maia m-a dus acasă, unde mi-a dat să mănânc şi mi-a făcut legătura, prin Skype cu dragul meu Burgudji. Am vorbit puţin şi am reuşit să-l şi văd, ocazie cu care am constatat că arată ca de obicei şi m-am mai liniştit. În seara aceea ne-am culcat devreme, pentru că a doua zi era votarea şi Maia trebuia să lucreze şi eu de asemenea.

Aşa a început acestă ultimă călătorie a mea în Moldova: reuşisem o performanţă de care puţini jurnalişti sunt capabili: m-am rătăcit într-un orăşel cât obatistă, cu o singură stradă principală: uliţa Lenin, faţă de care toate celelalte străzi sunt fie paralele, fie perpendiculare. Probabil că sunt nu numai singurul junralist, dar şi singurul om care s-a pierdut vreodată în Comrat.

Această mică aventură, altfel tipică pentru mine, care sunt prin definiţie ameţită (mare minune că ştiu unde mi-e capul) nu prevestea cu nimic evenimentele dramatice care aveau să înceapă peste numai câteva zeci de ceasuri.

Acum mă îndrept deja spre Tiraspol, unde văd singura mea şansă de scăpare, iar maşina in care sunt, continuă să gonească, pe drumurile singuratice.

Tags: Chisinau, Comrat, democratie, Republica Moldova, Transnistria

Konoplevii sunt o pereche frumoasa. Se iubesc si le sta bine impreuna. Doar ca nu le place sa se dea in spectacol. Vor sa-si pastreze iubirea pentru ei, ca pe o taina pretioasa. Din acest motiv, a fost foarte greu sa prind cu ei un instantaneu. A fost ca si cum as urmari niste salbaticiuni foarte rare cu aparatul de fotografiat, undeva pe un varf de munte. Asta s-a potrivit cu lucrurile pe care mi le-a spus Roman Konoplev despre Transnistria, in primul interviu pe care l-am facut cu el:

“Noi aici ne deosebim mult de cei care traiesc in Rusia. Aici este sudul, este alt mediu, este tara cazacilor, este campia salbatica. Noi avem alte valori, a trebuit sa facem fata unui alt fel de pericole, care ne-au format aceste valori si au format tin aceeasi masura si lumea dinauntrul fiecaruia dintre noi (…) Suntem putin altfel decat media statistica a rusilor sau decat media statistica a ucrainienilor (…) Aici potentialul este mai mare decat in alte regiuni ale Uniunii Sovietice”.

Interviul, in varianta integrala, il puteti asculta pe reporter-special.radiolynx.ro

Dar sa revin la pozele cu familia Konoplev. Prima a iesit asa:

Respectiv, Roman, pus in situatia de a se expune occhiului impresonal al camerei foto s-a crispat si rezultatul este ca, din fotografie, se stramba la mine si la noi toti intr-un fel care ma face sa ma tem ca stie sa faca asta chiar mai ingrozitor decat mine. Si eu stiu sa ma stramb!

Mai departe:

Asa… In a doua fotografie i-am asezat pur si simplu cu mana, in speranta ca poate imi iese si mie un cadru ca lumea. Rezultatul: Roman se uita la mine de parca mi-ar spune: <auzi, da’ cred ca asta e ultima>.

Daca tot am vazut ca nu scot nimic de la el, l-am lasat in pace si am facut interviul. Care a iesti intr-un mare fel – pot sa spun ca este taticul tuturor interviurilor pe care le-am facut de cand sunt eu ziarist. Ei, si pana la urma, cumva am reusit, printr-un truc, pe nesimtitie, si fara miscari bruste, sa-mi aduc aparatul foto mai aproape si, cand Roman era atent la discutie, sa prind un instantaneu cu ei. Care, oricum, e contre jur, dar macar arata natural:

Una peste alta, va trebui sa fac o intelegere cu Konoplevii – de cate ori vin la ei in vizita, ii fotografiez cand am chef, iar ei se prefac ca nu observa. Pana cand reusesc sa prind cadrele Acelea. Adica unele cel putin la fel de bune ca interviul pe care l-am facut cu Roman.

Tags: Chisinau, Dina Konoplev, Proriv, Roman Konoplev, separatism, Tiraspol, Transnistria

In cei 40 de ani cat am trait pana acum, m-au durut tot felul de lucruri – inima, picioarele, capul, pe care foarte des l-am legat si atunci cand nu ma durea, in fine, stomacul si cel mai adesea sufletul.

Pe 7 aprilie insa, pentru prima data in viata mea m-a durut… Romania. Si de atunci ma doare mereu. Nu-mi trece si asta e rau. M-a durut cand, in Piata Marii Adunari Nationale, i-am auzit pe protestatari chemandu-ne in ajutor. Mi-am dat seama ca acest ajutor nu are cum sa fie acordat – cel putin nu in sensul de salavare imediata, acum neintarziat, asa cum cereau ei. Mi-am dat seama ca are sa se termine rau. De atunci. Si asa a si fost. Pe urma au inceput sa invinuiasca tara mea. Sa spuna minciuni, sa-i urmareasca pe romani. Am fugit din Chisinau, si din Moldova, cerand practic ajutorul cuiva care nu face parte din poporul meu. I-am cerut ajutorul, i-am cerut sa ma scape de ai mei, si asta s-a si intamplat. Durerea insa nu mi-a trecut, chiar daca am ajuns undeva, unde as putea spune ca sunt in siguranta – in masura in care poate exista siguranta intr-o zona framantata de nelinisti. Am auzit in continuare acuzatii la adresa tarii mele si a celor ce-mi vorbesc limba. Mi-am petrecut zilele din urma plangand fara limite, pentru ca mi se parea ca asta e tot ce mai pot sa fac.

Candva am gasit  vreme sa-i scriu unui prieten vechi si foarte drag, care si el este in exil. I-am scris in romaneste, numai cateva cuvinte, pentru ca el intelege greu aceasta limba, asa cum (inca) eu nu inteleg usor rusa. I-am scris deci lui Ivan Burgudji ca, de cand au inceput demonstratiile la Chisinau, eu plang intr-una si nu ma pot linisti cu nici un chip. Si ca mi-as dori ca el sa fie langa mine in aceste clipe. Nu mi-a raspuns nimic, nici o vorba de alinare, nici un cuvant bun. Dar in urmatoarele zile, pe adresea mea de mail au venit, insotite de un salut sec si stereotip, trei subiecte scrise de el. In care spunea ca Romania nu are nici un amestec in evenimentele de la Chisinau, si explica de fapt ce s-a intamplat – cum au instrumentat comunistii provocarea si asa mai departe. Burgudji m-a sustinut intotdeauna si m-a salvat de cate ori a putut. Acum, m-a salvat chinuindu-ma strasnic. Pentru ca a fost ingrozitor de greu, istovitor de-a dreptul, sa traduc articolele domniei sale. Oricum, am invatat cateva cuvinte noi, printre care si unul foarte urat, pe care el l-a folosit la adresa dlui Voronin. Candva, dupa ce am inteles textele dificile de tradus din rusa, am inteles si mai mult decat atat, am inteles gestul de prietenie calda al gagauzului Ivan Burgudji, care a ales sa faca altceva dcat sa-mi spuna “lasa, Mihaela, o sa treaca”. A ales sa ia o pozitie publica in apararea tarii mele, invinuita pe nedrept, pentru ca a inteles ca pe mine anume tara ma durea. Si atunci lacrimile mele de durere stupefiata, care nu s-au oprit de cand am fugit din Chisinau, s-au preschimbat in lacrimi calde, de recunostinta pentru prietenul meu, gagauz, care si el a trebuit sa-si paraseasca pamantul natal si care, mai ales, stie ca inseamna sa te doara tara. Cat de rau poate sa fie.

Doua bucati din sufletul meu

In urma cu o vreme, am ajuns in Gagauzia, incercand sa apar repoutatia lui Burgudji, invinuit pe nedrept de autoritatile din republica Moldova. Mi-a placut acolo, desi a fost o alta calatorie dureroasa, pentru ca, de cand l-am cunoscut pe Burgudji, mi-am dorit sa merg acolo impreuna cu el, sa-mi povesteasca despre oameni si locuri, sa ne plimbam prin lumina foarte speciala care aureste cladirile din Comrat, asa cum ne-am plimbat candva pe Ulita 25 Octmbrie, in Tiraspol. Dar, desi Ivan Gheorghevici nu a fost cu mine, mi-a placut la Comrat – mi-au placut oamenii si locurile.

Imi iubesc tara si niciodata nu ma voi considera altceva decat roman, dar pentru ca prietenul meu gagauz m-a sustinut intr-un fel care vorbeste atat de profund despre onoare si onestitate, totdeauna, simtind ca un roman, voi simti un pic si ca… un gagauz.

Ivan Gheorghevici, prietenul meu drag, Dumnezeu sa te binecuvanteze! Astept atat de mult clipa revederii si, mai ales, astept o vreme blanda, in care nimeni sa nu mai fie amenintat!

P.S. Am mai inteles inca ceva, in aceste zile incercate de lacrimi si durere – am inteles ce trebuie sa fi simtit rusii, in august, cand toata lumea i-a acuzat de a fi pornit un razboi, cand ei nu au facut decat sa-i apere pe ai lor. Nici o tara si nici un popor nu ar trebui sa fie acuzate pe nedrept sau sa indure umilinte.

Tags: Chisinau, Comrat, Gagauzia, Ivan Burgudji, Reporter Special, Republica Moldova, Romania, Tiraspol

Demonstratii nu mai sunt la Chisinau. Peste o mie de tineri din toata Republica Moldova au fost ridicati de organele de ordine. Foarte multi altii sunt pusi in arest la domiciliu. Cei care au picat in mainile represorilor au fost batuti crunt, iar fete au fost violate.

Ies la iveala dovezile ca puterea comunista de la Chisinau a pus la cale toate provocarile, pentru a putea sa reprime demonstratiile pasnice. O ancheta a Jurnal TV a expus o parte din aceste dovezi:

http://www.jurnaltv.md/?article=2090

Tot spatiul post-sovietic este zguduit de un val de proteste si nemultumire. Singurele locuri linistite sunt ceea ce numim in mod obisnuit republicile separatiste.

Asculta aici relatarea despre acest subiect:

 Corespondenta din locatie neprecizata: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: abhazia, alegeri parlamentare, Aleksandru Golub, Chisinau, democratie, Georgia, opozitie, Osetia de Sud, proteste, Republica Moldova, republici separatiste, Sohumi, Tbilisi, Tiraspol, Transnistria, Ucraina