Foarte repede am ajuns la autogara din Comrat. M-am oprit la cârciuma lui Kâlcik, să-i spun că plec din Moldova. El se uita la televizor. Mi-a spus că i se pare că e bine: comuniştii or să plece, şi o să fie mai bine pentru toată lumea. „Nu Vanya, n-o să fie bine – ţara asta o să fie tăvălită de n-o să se mai cunoască nimic din ea”, i-am răspuns. Mă străduiam să nu plâng. Vanya m-a întrebat unde plec şi când mă întorc. I-am răspuns că nu ştiu când mă întorc, pentru că pe români îi hăituiesc şi că o să încerc să trec în Transnistria. Mi-a luat amândouă mâinile şi mi-a spus să am grijă. I-am răspuns că mai multă grijă decât acum n-am cum să am. Aveam sufletul greu. L-am îmbrăţişat, neştiind când o să-l mai văd şi am plecat înainte de a izbucni în hohote. M-am oprit la poştă. Am băgat cartela în telefonul public şi am format numărul lui Dima Soin. I-am spus, scurt că vin în Transnistria şi să-mi înlesnească drumul, apoi am închis, sperând că nu a interceptat nimeni convorbirea. Îmi răsuna în urechi bucuria lui Dima când mi-a auzit vocea. Reacţia lui la spaima cu care i-am transmis acel scurt mesaj, n-am s-o aflu probabil niciodată. Maia era acasă. Era cineva la ea, o fată. Am trecut dincolo şi m-a întrebat ce e cu mine. Îşi făcuse griji, văzuse ce e la televizor. Am apucat să-i spun că trebuie să plec, apoi furtuna de lacrimi din pieptul meu şi-a făcut loc afară. M-a luat în braţe, iar eu m-am sprijinit de umărul ei, continuând să plâng cu suspine, aşa cum îmi dorisem de atâta vreme.

- Rămâi aici. O să stai la mine până se termină, că de aici n-o să te ieie nimeni.

I-am spus că nu se poate. Maia încă nu înţelegea. Ea văzuse totul la televizor, dar eu fusesem pe străzi, simţisem durerea şi disperarea oamenilor şi îmi dădeam seama că pentru ei nu e nici o soluţie, că o să mai dureze şi că o să fie încă rău.

- Mihaela, ţi-i viaţa în pericol?

Ce puteam să-i răspund la asta? Că nu mai mult decât a celorlalţi care au fost în piaţă? Că nu, câtă vreme nu mă prinde SIS-ul? I-am spus pur şi simplu că nu. Atunci de ce plâng?, a vrut ea să ştie.

- Pentru că îmi pare rău de ce se întâmplă cu voi. O să fie rău, i-am răspuns.

- Ce poate să fie mai rău decât comuniştii?

- O să fie rău, pentru că ţara asta nu are conducători, n-are cine s-o scoată din situaţia în care e. Nu vezi, că au pus vize şi cu România?

- Şi ce, parcă românii tot aşa or să facă şi cu copiii noştri care învaţă acolo – or să-i arunce înapoi? Sigur că nu, şi-a dat tot ea răspunsul.

- Tu nu vezi că ăştia sunt nişte oameni nenormali?

Chiar în acel moment m-a fulgerat amintirea că Maia are o soră în Rusia şi că mereu îmi spunea: dacă ai noştrii or să se întoarcă împotriva ruşilor, eu ce, ar trebui să mă întorc împotriva surorii mele? Iată că aici nu se întorseseră împotriva ruşilor, doar că moldovenii se luptau unii cu alţii. Situaţia mi se părea disperat de fără ieşire.

Probabil că la un moment dat Maia mi-a dat un calmant şi probabil că l-am luat, pentru că îmi amintesc că după asta m-am liniştit – o stare de calm nefiresc a pus stăpânire pe mine.

Am trecut dincolo şi ea mi-a dat să mănânc ceva, parcă brânză şi nişte bomboane de ciocolată. Am mâncat în silă, îmi era rău de la ficat, îmi venea să vomit. Dar mi se părea că nu trebuie s-o refuz – îmi oferise cu toată inima această ultimă masă. De fapt chiar mă simţeam ca un condamnat la moarte care-şi ia ultima masă. Nu ştiam ce-o să fie mai departe. Apucasem să-i spun că am de gând să trec în Transnistria. Era spre seară – nu mai erau microbuze. M-a întrebat de ce nu vreau să rămân până mâine. Mie mi se părea că fiecare minut în plus petrecut în Găgăuzia sporeşte riscul ca un ofiţer SIS să bată în uşa prietenei mele şi să ne aresteze pe amândouă. În plus, apucasem să-mi anunţ venirea în Transnistria. Am ţinut-o una, că plec imediat. Am apucat amândouă de torţile bagajului şi am ieşit din mica garsonieră. În stradă, deja, Maia mi-a spus să nu mai vorbesc româneşte. Am mers la autogară, iar ea s-a tocmit pentru un taxi. Am mers la un valutist, am schimbat bani (că nici casele de schimb nu mai erau deschise la ora aceea) si, iată-mă în drum spre Tiraspol, gonind pe drumurile pustii, prin noaptea care se lăsa cu repeziciune, peste spaima mea şi peste nedumerirea şoferului, căruia îi spusesem că mă doare capul, ca să nu fiu obligată să pălăvrăgesc. El şi-a dat seama că e ceva în neregulă, dar n-a pus întrebări. A deschis geamul şi radioul. Ca să am aer şi să aud ştirile. Asta m-a făcut să cred că de fapt ştia de unde vin şi că ştia că mă sufoc de spaimă şi că am nevoie să aud ultimele noutăţi. La radio se transmite periodic un comunicat care condamnă actele de huliganism. Ca în perioada când a căzut Ceauşescu. Amintirea Maiei, a lui Vanya Kîlcik şi a Comratului se dizolvă. În faţa mea sunt doar contururile neclare ale amurgului.

Tags: alegeri, Chisinau, Comrat, demonstratii, drepturile omului, Ivan Kilcik, remocratie, represie, Republica Moldova, SIS, Transnistria

Am hotărât, aşadar, să plec din Moldova. Dar unde aş fi putut să scap? La graniţă mă aşteptau satrapii lui Voronin şi simţeam că în cazul meu ar fi putut avea careva abordări speciale, dat fiind că îl apărasem pe Burgudji şi dat fiind că sunt prietenă cu „separatiştii” din Transnistria.

… Ceea ce lasasem in urma

L-am sunat pe directorul meu şi, fără să reuşesc să-mi stăpânesc lacrimile, l-am rugat să asculte materialul pe care îl trimisesem. Reportajul meu se încheia aşa: „Poate că aceasta este ultima mea corespondeţă specială, dar cu siguranţă este cea mai completă”. Nu puteam să-i spun direct că mă simt în pericol, dar speram să înţeleagă. Mi-a spsu că, da, o să asculte, şi m-a întrebat dacă mă mai poate ajuta cu ceva. Nu, nu mă mai poate ajuta cu nimic, am răspuns.

Despre cei arestaţi circula informaţia că au fost torturaţi, dar din punctul ăsta de vedere eram liniştită: eu leşin foarte uşor, mai ales la durere şi am şi probleme cu inima, aşa că aş fi scăpat foarte ieftin din mâinile SIS-ului; nu apucau să-mi facă mare lucru înainte de a trece ultima dintre foarte multele graniţe pe care le-am trecut într-o viaţă de reporter special. Ceea ce m-ar fi durut foarte tare era să mă prindă şi să mă fluture pe la televizor, ca pe o rufă murdară: uitaţi diversionistul român – l-am prins. Mai bine muream decât să mi se întâmple aşa ceva.

M-am dus la autogară şi am luat marşrutka spre  Comrat. Şoferul m-a pus să cumpăr bilet, iar eu am înţeles că erau controale pe drum. N-aş fi avut nici o şansă la cea mai sumară verificare a actelor. M-am aşezat pe scaunul îngust şi incomod, încercând să rămân cât mai liniştită. Simţeam că mă sufoc şi mă treceau când valuri de căldură, când fiori de gheaţă. Aş fi vrut să mă ghemui într-un colţ şi să pot tremura în voie. Mă uitam pe fereastră. Toată autogara era plină de poliţişti în civil. Erau mai mulţi decât călătorii, mult mai mulţi. Câţiva stăteau de vorbă chiar lângă maşina mea. Secundele se scurgeau greu şi noi nu mai plecam odată de pe loc. La un moment dat, unul dintre gardişti s-a urcat şi el în marşutkă. O să mi-l amintesc toată viaţa venind spre mine – solid, nu foarte înalt, îmbrăcat într-o geacă de piele destul de uzată şi cu un tricou roşu pe dedesubt. Evident tuns scurt, evident cu pantaloni la dungă, dar nu excelent călcaţi. Şi cu un dosar în loc de borsetă. Credeam că vine să mă ia. Dar nu, a trecut de mine şi s-a aşezat pe unul dintre scaunele din spate. Îl simţeam direct în  cârca mea. Maşina a pornit în sfârşit, iar eu nu înţelegeam ce se întâmplă. Dacă tot a venit după mine, de ce nu mă arestează? Înseamnă că îmi pregăteşte ceva mai rău, dar ce? Aşteaptă să vadă unde mă duc? O durere acută îmi strângea inima din ce în ce mai tare; aerul nu-mi ajungea şi aveam impresia că în curând o să-mi cadă umărul stâng. În spate, razvedcikul se tot foia. Pentru cei care nu ştiu rusă: razvedcik se numeşte ofiţerul de informaţii, iar militarii din trupele speciale tot ofiţeri de informaţii sunt consideraţi.

Nu făcusem nici două sute de metri de la ieşirea din autogară, că omul din spatele meu a strigat la şofer: „Auziţi, da’ maşina n-are condiţioner?” (aer condiţionat). Cu tot dramatismul situaţiei, mi-a venit să pufnesc în râs. Maşina în care eram, mai avea puţin şi-şi pierdea tablele pe drum, iar individul ăsta, deghizat în cetăţean obişnuit, voia aer condiţionat, exact ca la el în birou, acolo, la serviciul de informaţii. Un lucru îmi era clar, că nici lui nu îi e bine, aşa cum nici mie nu-mi e. Asta mi s-a părut un semn şi mai rău. Eram convinsă că el era acolo pentru mine şi că cine ştie ce lucru îngrozitor îmi pregătea.

A mai trecut puţin şi razvedcikul s-a dus în faţă, lângă şofer, pentru că a spus el, acolo e mai mult aer. Maşina continua să se hurducăie pe drumurile proaste şi pustii, iar eu simţeam că mor de spaimă, cu fiecare kilometru parcurs. Încă nu luasem o hotărâre unde să mă duc. Afară era soare. La un moment dat, insul pe care îl consideram urmăritorul meu, l-a întrebat pe şofer ceva despre o declaraţie a başkanului. Găgăuzul a răspuns foare scurt – ei sunt omani inteligenţi, dar nu le plac poliţiştii, indiferent de care fel ar fi aceştia. Soarle urca spre crucea cerului, iar mie mi se părea să sunt faţa unei sentinţe care se tot amână. Vedeam ceafa răsfrântă, acoperită cu ţepi negri şi gulerul ros al hainei de piele pe care o purta omul aşezat lângă şofer. Au trecut aşa, cam trei ore. Deja ne apropiam de Comrat. Undeva, la o intersecţie, din care se făcea un drum lăturalnic, maşina a oprit, iar omul a coborât. A acţionat o telecomandă, iar în parcare s-au aprins farurile unei maşini albe, destul de scumpă şi… cu număr de Transnistria.

Comrat – destinaţia de primă urgenţă

Am înţeles dintr-o dată că nu eu fusesem ţinta, că omul acela probabil nici măcar nu mă văzuse şi că, nenorocitul, era pesemne la fel de înspăimântat ca şi mine. Fusese la Chişinău să se informeze, să vadă ce se întâmplă acolo, ceea ce era perfect normal, pentru că Tiraspolul e la o aruncătură de băţ de oraşul care tocmai fusese măturat de un val de revoltă populară şi de un alt val de represiune. Dintr-o dată, îl priveam cu alţi ochi pe omul acela, care avusese curajul să vină pe un teritoriu unde era considerat duşman şi să vadă dacă nu e vreun pericol care să-i ameninţe pe ai lui. Pe tot parcursul drumului, la fel ca şi mine, şi el se sufocase de spaimă. De asta se mutase de pe locul din spate şi de asta îl întrebase pe şofer dacă nu e condiţioner în maşină. Un pic prea târziu, am avut impulsul de a-l ruga să mă ia cu el, să mă ajute, să mă scoată de acolo. Nu şiu dacă ar fi făcut-o – probabil că da, pentru că cei din Transnistria sunt foarte sufletişti. Dar, cum am spus, ideea mi-a venit un pic prea târziu, maşina în care eram pornise deja, şi la fel şi maşina în care el se urcase. Eu mergeam mai departe spre Comrat.

Tags: alegeri, Autonomia Gagauza, Chisinau, Comrat, democratie, demonstratii, derepturile omului, Gagauzia, Republica Moldova, Transnistria

Noaptea se lăsa brusc, ca o cortină de spaimă, peste drumul pustiu, plin de gropi. Maşina îin care eram gonea spre Transnistria, lăsând în urmă o Moldovă sfâşiată, în pragul stării excepţionale. Era în perioada demonstraţiilor din aprilie, iar eu fugisem din Chişinău chiar înainte să se închidă oraşul şi să înceapă controalele pe drumuri.

O imagine din Chisinau, un oras pe care nu stiu cand il voi ma revedea

De fapt, controale deja erau, dar speram să nu mă întâlnesc cu nici unul. La radio se transmitea periodic un comunicat, în care părinţii erau îndemnaţi să discute cu tinerii, să nu-i lase să se drogheze, să bea şi să se dedea la acte de huliganism. Îi spusem şoferului că mă doare capul ca să nu fiu obligată sa-i răspund la întrebări. El ştia că am venit de la muncă, din Italia, că lucrez în Roma şi mă întrebase cum e la Roma, iar eu n-am ştiut ce să-i răspund, pentru că nu fusesem niciodată acolo. Nu puteam să-i spun că sunt ziaristă şi cu atât mai mult că sunt româncă –ar fi putut să mă ducă direct la Poliţie, ca să fiu arestată. Poate se şi puseseră recompense pe capul nostru – ce ştiam eu… Spaimele şi amintirile se fugăreau prin mine, ca nişte curenţi electrici de mică intensitate.

Cu două săptămâni în urmă, venisem în Moldova. Pentru prima oară, la frontieră fusese înspăimântător. In acea perioadă, mai multe grupuri de români au fost întorşi. Atmosfera era foarte tensionată. Grănicerul s-a uitat fix la mine şi m-a întrebat de ce vreau să mă duc în Moldova. Eu am îngheţat şi n-am mai ştiut ce să răspund. Probabil m-ar fi trimis înapoi şi pe mine, norocul a fost că unul dintre băieţii cu care mă împrietenisem în tren, m-a luat de mână şi i-a spus militarului că mergem la Lukoil. Acela mi-a pus ştampila pe paşaport, dar mie spaima nu mi-a trecut decât după câteva minute. Am coborât din tren la Ungheni. Aş fi vrut să rămân la hotel, că eram moartă de oboseală, numai că un priten al celor cu care venisem până acolo m-a avertizat că se fac controale în hoteluri. Era în apropierea alegerilor. Mi-a fost teamă să rămân, şi am plecat mai departe spre Chişinău.

Am tras la Hotel Zarea, cel mai ieftin din oraş. Fetele de acolo deja ma ştiau, că fusesem de mai multe ori. În timp ce-mi făceau formele, le-am întrebat ce au cu noi, românii, de ne izgonesc din Moldova. “Lăsaţi să treacă alegerile, că după aia n-o să mai aibă nimic cu nimeni. Or să aibă între ei, să-şi împartă funcţiile”.

Am rămas în Chişinău câteva zile, timp în care am constatat că nimeni nu are timp de mine – nici Nantoi, nici Andronic, nici Ştefan Urîtu, care nici măcar nu mi-a răspuns la telefon. Toţi alergau ca disperaţi, pe la televiziuni şi radiouri să transmită un ultim mesaj electoratului, să mai spună ceva, de parcă ar fi urmat sfârşitul lumii pe 5 aprilie. De fapt aveam să văd mai târziu că sunt destul de aproape de adevăr cu această evaluare.

După ce am făcut un interviu cu Jenea Golosceapov, de la Amnesty International şi unul cu Oleg Cristal, am plecat la Comrat. Nimic nu prevestea ce avea să urmeze.

Comrat – urmatoarea destinatie

Pe Maia o anunţasem de nu ştiu când că vreau să vin şi ea tot mă aştepta. Am sunat-o de pe drum şi i-am spus că sunt la Cimişlia. Şi atunci, ca şi acum se însera, numai că atunci nu-mi era frică de nimic. Mă bucuram că am s-o văd pe Maia, pe Ivan Kîlcik, pe Oksana, şi pe toţi ceilalţi. Poate şi pe başkan, cu care îmi făcuse mare plăcere să stau de vorbă data trecută, pentru că e un om deschis şi prietenos. Şi un politician valoros. Am coborât în autogară şi, ca o femeie hotărâtă şi care ştie despre ce e vorba, m-am îndreptat spre cârciuma lui Kîlcik, nu înainte de a arunca o privire dispreţuitoare taxiştilor, care m-au văzut cu bagaje şi se pregăteau să mă jupoaie.

„Taci din gură”

Vanya nu-mi mai răspunsese la telefon de ceva vreme, dar speram să-l găsesc la local. Nu m-a înşelat – cum am intrat pe uşă, i-am şi văzut barba iţindu-se din spatele tejghelei, iar peste două secunde eram în braţele lui, bucurându-mă de revedere ca un căţel. Şi când mă gândesc că de omul ăsta mi-a fost frică la început!…

Fără să admită replică, Vanya m-a aşezat la masă, mi-a adus un ceai, apoi m-a întrebat dacă mi-e foame. Altfel, retorică întrebarea, pentru că în mintea lui soarta mea era deja hotărâtă: ceva trebuia să mănânc, nu cumva să slăbesc. Am către 90 de kilograme, dacă nu cumva peste. În timp ce punea câte ceva pe farfurie, eu încercam să protestez, dar s-a dovedit că Vanya ştie ceva ce-i este foarte util în comunicarea cu mine. Anume, să spună în româneşte: „Taci din gură”. Am fost atât de surprinsă, încât chiar am tăcut câteva clipe. Suficient ca el să-mi pună farfuria în faţă şi să mă oblige să mănânc.

Vanya se ocupă de politicile lui, care mie nu-mi plac de nici un fel. Mi-a spus că Voronin şi comuniştii lui vor să-i şteargă de pe faţa pământului pe toţi cei care nu sunt de aceeaşi părere cu ei. Eu nu l-am crezut atunci, dar peste numai câteva zile aveam să mă conving că aşa este.

La fel ca şi celalalt Vanya, Burgudji, care mie mi-e foarte drag, şi Kîlcik scrie o mulţime de articole şi are pretenţia să-i fie citite. Ceea ce eu nu prea am cum să refuz, deşi tare aş vrea. Într-unul dintre ele, Vanya Kîlcik dezvăluia că, în ultimele 9 luni mai-marii Partidului Comunist au făcut privatizări în valoare totală de un miliard de lei, către firme mai mult decât îndoielnice. Şi, din nou, aceeaşi mare durere, despre care el mi-a vorbit şi prima dată când am fost în Găgăuzia: mai mult de jumătate din familii sunt destrămate. Copiii au rămas fără părinţii, care au plecat la muncă în străinătate. Nu mai merg la şcoală şi a înflorit criminalitatea juvenilă. Iar politicienii continuă să facă promisiuni deşarte şi să instrumenteze dosare penale opozanţilor, care foarte adesea nu sunt nici ei mai breji. Aceasta este adevărata tragedie a întregii Moldove, nu doar a Găgăuziei.

Performanţă jurnalistică

În timp ce pălăvrăgeam cu Kîlcik, Maia mă aştepta, fierbând. Se întreba ce naiba se întamplă, că de la Cimişlia nu am cum să fac mai mult de o jumătate de oră, şi trecuse deja o oră şi jumătate. Ea mă şi sunase în timpul ăsta, numai că eu, la Chisinau îmi pusesem caractere ruseşti şi, ca rezultat, telefonul nu mai suna deloc.

Am ieşit din cârciuma lui Kîlcik şi am luat-o pe uliţa Lenin, după ce în prealabil am întrebat un bătrânel dacă aceea este. Cu Maia am vorbit la telefon (am sunat eu), şi am stabilit să mă aştepte în faţa Colegiului Pedagogic. I-am spus că sunt pe strada Lenin, până să înceapă blocurile. Comratul este un oraş atât de mic, încât nici transport în comun nu au, iar dintr-un capăt în altul faci cel mult 20 de minute. Eu pe strada Lenin am mers cam 15 minute şi blocurile tot nu au început. Continuam să merg prin intuneric, cărând bagajele, ca un măgar împovărat peste puteri, dar blocurile refuzau sa apara. În plus, casele se răreau din ce in ce. La un moment dat am văzut şi un tractor. Când am considerat că mi-a ajuns, am sunat-o pe Maia şi i-am spus că sunt într-un loc pustiu, şi de fapt cred că nici nu mai sunt în oraş.

- Doamne fereşte, Mihaela, unde eşti? m-a întrebat ea, panicată.

- Dacă aş şti, ţi-aş spune…

- Păi, n-ai spus că eşti pe uliţa Lenin?

- Mie oamenii aşa mi-au spus, dar eu acum nu mai văd nici o casă. Cred că am ieşit din Comrat…

- Mihaela, unde eşti, întoarce-te şi eu vin să te iau de la autogara. Ramai la autogara şi aşteaptă-mă acolo. Departe eşti?

- Am mers ceva. De când am vorbit ultima dată, tot merg…

- Doamne fereşte, întoarce-te la autogara…

Contaminată de panica Maiei, am luat-o înapoi, în pas alergător, fără să mai ţin cont de greutatea bagajelor şi de oboseală. Primul om pe care l-am întâlnit l-am întrebat încotro e centrul oraşului şi mi-a confirmat: o luasem în direcţie opusă, adică spre Chişinău. Maia mă suna din două în două minute să vadă dacă am ajuns la autogara, pentru că ea ajunsese – de unde stă ea sunt pur şi simplu doi paşi până la autogară. Până la urmă ne-am întâlnit. Eu eram lac de transpiraţie, iar Maia trecuse prin toate spaimele posibile. Odată ce a reuşit să mă recupereze din drum, Maia m-a dus acasă, unde mi-a dat să mănânc şi mi-a făcut legătura, prin Skype cu dragul meu Burgudji. Am vorbit puţin şi am reuşit să-l şi văd, ocazie cu care am constatat că arată ca de obicei şi m-am mai liniştit. În seara aceea ne-am culcat devreme, pentru că a doua zi era votarea şi Maia trebuia să lucreze şi eu de asemenea.

Aşa a început acestă ultimă călătorie a mea în Moldova: reuşisem o performanţă de care puţini jurnalişti sunt capabili: m-am rătăcit într-un orăşel cât obatistă, cu o singură stradă principală: uliţa Lenin, faţă de care toate celelalte străzi sunt fie paralele, fie perpendiculare. Probabil că sunt nu numai singurul junralist, dar şi singurul om care s-a pierdut vreodată în Comrat.

Această mică aventură, altfel tipică pentru mine, care sunt prin definiţie ameţită (mare minune că ştiu unde mi-e capul) nu prevestea cu nimic evenimentele dramatice care aveau să înceapă peste numai câteva zeci de ceasuri.

Acum mă îndrept deja spre Tiraspol, unde văd singura mea şansă de scăpare, iar maşina in care sunt, continuă să gonească, pe drumurile singuratice.

Tags: Chisinau, Comrat, democratie, Republica Moldova, Transnistria

In cei 40 de ani cat am trait pana acum, m-au durut tot felul de lucruri – inima, picioarele, capul, pe care foarte des l-am legat si atunci cand nu ma durea, in fine, stomacul si cel mai adesea sufletul.

Pe 7 aprilie insa, pentru prima data in viata mea m-a durut… Romania. Si de atunci ma doare mereu. Nu-mi trece si asta e rau. M-a durut cand, in Piata Marii Adunari Nationale, i-am auzit pe protestatari chemandu-ne in ajutor. Mi-am dat seama ca acest ajutor nu are cum sa fie acordat – cel putin nu in sensul de salavare imediata, acum neintarziat, asa cum cereau ei. Mi-am dat seama ca are sa se termine rau. De atunci. Si asa a si fost. Pe urma au inceput sa invinuiasca tara mea. Sa spuna minciuni, sa-i urmareasca pe romani. Am fugit din Chisinau, si din Moldova, cerand practic ajutorul cuiva care nu face parte din poporul meu. I-am cerut ajutorul, i-am cerut sa ma scape de ai mei, si asta s-a si intamplat. Durerea insa nu mi-a trecut, chiar daca am ajuns undeva, unde as putea spune ca sunt in siguranta – in masura in care poate exista siguranta intr-o zona framantata de nelinisti. Am auzit in continuare acuzatii la adresa tarii mele si a celor ce-mi vorbesc limba. Mi-am petrecut zilele din urma plangand fara limite, pentru ca mi se parea ca asta e tot ce mai pot sa fac.

Candva am gasit  vreme sa-i scriu unui prieten vechi si foarte drag, care si el este in exil. I-am scris in romaneste, numai cateva cuvinte, pentru ca el intelege greu aceasta limba, asa cum (inca) eu nu inteleg usor rusa. I-am scris deci lui Ivan Burgudji ca, de cand au inceput demonstratiile la Chisinau, eu plang intr-una si nu ma pot linisti cu nici un chip. Si ca mi-as dori ca el sa fie langa mine in aceste clipe. Nu mi-a raspuns nimic, nici o vorba de alinare, nici un cuvant bun. Dar in urmatoarele zile, pe adresea mea de mail au venit, insotite de un salut sec si stereotip, trei subiecte scrise de el. In care spunea ca Romania nu are nici un amestec in evenimentele de la Chisinau, si explica de fapt ce s-a intamplat – cum au instrumentat comunistii provocarea si asa mai departe. Burgudji m-a sustinut intotdeauna si m-a salvat de cate ori a putut. Acum, m-a salvat chinuindu-ma strasnic. Pentru ca a fost ingrozitor de greu, istovitor de-a dreptul, sa traduc articolele domniei sale. Oricum, am invatat cateva cuvinte noi, printre care si unul foarte urat, pe care el l-a folosit la adresa dlui Voronin. Candva, dupa ce am inteles textele dificile de tradus din rusa, am inteles si mai mult decat atat, am inteles gestul de prietenie calda al gagauzului Ivan Burgudji, care a ales sa faca altceva dcat sa-mi spuna “lasa, Mihaela, o sa treaca”. A ales sa ia o pozitie publica in apararea tarii mele, invinuita pe nedrept, pentru ca a inteles ca pe mine anume tara ma durea. Si atunci lacrimile mele de durere stupefiata, care nu s-au oprit de cand am fugit din Chisinau, s-au preschimbat in lacrimi calde, de recunostinta pentru prietenul meu, gagauz, care si el a trebuit sa-si paraseasca pamantul natal si care, mai ales, stie ca inseamna sa te doara tara. Cat de rau poate sa fie.

Doua bucati din sufletul meu

In urma cu o vreme, am ajuns in Gagauzia, incercand sa apar repoutatia lui Burgudji, invinuit pe nedrept de autoritatile din republica Moldova. Mi-a placut acolo, desi a fost o alta calatorie dureroasa, pentru ca, de cand l-am cunoscut pe Burgudji, mi-am dorit sa merg acolo impreuna cu el, sa-mi povesteasca despre oameni si locuri, sa ne plimbam prin lumina foarte speciala care aureste cladirile din Comrat, asa cum ne-am plimbat candva pe Ulita 25 Octmbrie, in Tiraspol. Dar, desi Ivan Gheorghevici nu a fost cu mine, mi-a placut la Comrat – mi-au placut oamenii si locurile.

Imi iubesc tara si niciodata nu ma voi considera altceva decat roman, dar pentru ca prietenul meu gagauz m-a sustinut intr-un fel care vorbeste atat de profund despre onoare si onestitate, totdeauna, simtind ca un roman, voi simti un pic si ca… un gagauz.

Ivan Gheorghevici, prietenul meu drag, Dumnezeu sa te binecuvanteze! Astept atat de mult clipa revederii si, mai ales, astept o vreme blanda, in care nimeni sa nu mai fie amenintat!

P.S. Am mai inteles inca ceva, in aceste zile incercate de lacrimi si durere – am inteles ce trebuie sa fi simtit rusii, in august, cand toata lumea i-a acuzat de a fi pornit un razboi, cand ei nu au facut decat sa-i apere pe ai lor. Nici o tara si nici un popor nu ar trebui sa fie acuzate pe nedrept sau sa indure umilinte.

Tags: Chisinau, Comrat, Gagauzia, Ivan Burgudji, Reporter Special, Republica Moldova, Romania, Tiraspol

Vine si primavara, in Moldova, nu numai alegerile

M-am intors la Chisinau acum o saptamana, sa vad cum e la ei cu alegerile parlamentare. Am trecut granita pe la Ungheni. Era chiar dupa scandalul cu romanii trimisi inapoi. Pentru prima data a fost inspaimantator. Vamesii erau incruntati si luau la intrebari pe toata lumea, mai ales pe cei care aveau pasaport romanesc. Eu aveam laptopul si castile intr-o sacosa de rafie, ca sa nu bata la ochi si eram lesinata de frica sa nu cumva sa mi le confiste cineva. Totul arata ca o situatie de razboi, cu verificari amanuntite si suspiciune de cel mai inalt grad. De la mine au vrut sa stie de ce ma duc in Moldova si cat stau. Un baiat cu care ma imprietenisem in tren, m-a luat simplu de mana si i-a spus granicerului ca sunt cu el si mergem la LukOil, de parca i-ar fi spus ca urmeaza sa ne casatorim. La Ungheni, LukOil este un cuvant magic, pentru ca foarte multi “vamisti” lucreaza acum acolo, inclusiv unul dintre fostii sefi ai vamii muldovenesti.

Deci, atunci cand au auzit de Lukoil, moldovenii m-au lasat in pace, sa-mi vad de sticla de vin si de baiatul cu care ma imprietenisem. In tot cazul, controlul de la granita a aratat ca pe vremea Uniunii Sovietice. As fi vrut sa mai raman in Ungheni, pentru ca baiatul era interesant si vinul bun, dar mi-a fost frica, pentru ca cineva mi-a spus, ca fiind langa granita, in hotel se fac mereu controale. Nu stiu de ce ar fi trebuit sa ma tem, pentru ca nu fac nimic rau – nu sunt nici narcotraficant, nici vreun soi de excroc international, dar nici ceilalti romani care au fost intorsi de la freontiera nu erau. Asa ca mai bine nu. Am plecat spre Chisinau, unde am ramas o saptamana.

De ce in Republica Moldova incep durerile de cap abia dupa alegeri?

Pe aici oamenii asteapta victoria comunistilor si o viitoare alianta cu partidul lui Filat sau cu Moldova Noastra, pentru majoritatea parlamentara. Se fac pariuri – cu care dintre aceste doua partide se vor alia comunistii, si toate pariurile sunt pe un numar impresionant dee sticle de vin. Incat, ma gandesc ce dureri mari de cap vor avea moldovenii dupa alegeri. Si eu impreuna cu ei, pentru ca voi fi parte din acest proces.

De ce nu-l voi invita niciodata pe Oazu Nantoi in studioul de emisie al Radio Lynx

Foto: Centrul Roman pentru Jurnalism de Investigatie

La Chisinau, m-am cazat si m-am apucat sa-mi sun cunoscutii. Primul pe lista, ca intotdeauna: Oazu Nantoi. S-a bucurat ca am trecut cu bine granita, s-a bucurat si ca nu m-am maritat (i-am povestit cum era sa ma casatoresc la frontiera, cu baiatul care m-a luat de mana si le-a spus vamesilor ca merge cu mine la Lukoil). Nantoi, ca de obicei, se grabea undeva, asa ca mi-a spus: sunt la volan – in trei minute intru in studioul radiolui … (nu-mi amintesc care) pentru o dezbatere. I-am spus ca, in conditiile in care obisnuieste sa intre cu masina intr-un studio de radio, la Lynx n-o sa-l invit niciodata, ca la noi nu e voie cu masina in studio.  Ne-am luat ramas bun, ramanand sa ne vedem dupa alegeri.

In ultimele zile de campanie, politicienii de la Chisinau parca ar fi dat in fiert, incercand sa mai transmita, pe ultima suta de metri un ultim si decisiv mesaj electoral. Nu mai aveau timp, nu mai vedeau si nu mai auzeau nimic in jur, de parca lumea s-ar fi sfarsit duminica.

OLeg Cristal, despre alegerile “aproape libere”

(Foto: Moldova Suverana) Am facut un interviu cu Oleg Cristal. El mi-a spus ca in Republica Moldova alegerile vor fi “aproape libere”, desi campania electorala a fost cam plictisitoare. Din cate am inteles, de la el, au fost ceva probleme cu acesul la timpii de antena si cu utilizarea resurselor administratiei de stat in campanie. Favorizati au fost, desigur, comunistii. Oleg a mai vorbit si de implicarea Politiei in campania electorala. De altfel, Ministerul moldoven de Interne a dat de a bun inceput semne de partizanat, cand s-a apucat sa instrumenteze dosare penale opozantilor. L-am intrebat ce au cu romanii de-i intorc de la granita si mi-a explicat Politia lor stia ca ai nostri vin cu intentia de a pune de-un miting in care sa ceara Basarabia. Drept pentru care, organele de ordine au avut de ales intre doua variante: sa se imbrace in mascati si sa-i tavale pe manifestantii romani pe Bulevrdul Stefan cel Mare, dupa care sa-i incarce in dube, sau sa-i intoarca de la granita, asumandu-si riscul protestelor venite din Europa. Au ales varianta doi. Inainte de manifestantii romani intorsi de la granita a mai fost un scandal: doi specialisti romani din campania electorala a lui Vlad Filat au fost expulzati, pe motiv ca… isi deranjeau vecinii de apartament. Ma rog, or fi dansat oamenii pe tocuri la 12 noaptea si poate ca n-or fi tinut nici ritmul ca lumea.

Ca toata lumea pe aici, Oeg crede ca, probabil, comunistii, desi vor obtine majoritatea. Dar, mai spune el, PCRM-ul nu va avea cota necesara ca sa desemneze presedintele. In aceste conditii, este posibil sa nu se poata forma coalitia majoritara si sa se repete alegerile.

Jenea m-a lasat sa traiesc doar pentru ca e activist pentru drepturile omului

Foto: www.amnesty.md

Ca activist pentru drepturile omului, Jenea – Evgheni Golosceapov – are un respect extraordinar pentru viata semenilor. Cred ca de aceea m-a lasat sa traiesc mai departe dupa ce i-am spus asta:

- Dumneavoastra ce formatie aveti?

- Sunt jurist…

- Din cauza asta aveti o viziune asa de rigida si ingusta…

In timp ce vorbeam (in rusa), ma auzeam si-mi venea sa ma calc singura in picioare. El a inceput sa rada. Daca imi spunea asta cineva mie, ii smulgeam limba din radacina si dansam cu ea in varful sulitei, in piata publica. Oricum, strategia mea badaraneasca a dat rezultate. Desi mai intai a incercat sa ma refuze, sub pretextul ca nu se ocupa de analiza politica, Jenea Golosceapov a acceptat pana la urma sa-mi acorde un interviu in care mi-a spus ca spre deosebire de toate celelalte state din CSI in Republica Moldova alternanta la putere se produce pasnic si democratic – fara desemnarea unui urmas la putere si fara violente de strada. O astfel de abordare, desi remarcabila si mai ales corecta, nu am mai auzit – desigur pentru ca nu este dintre cele care aduc rating.

Altfel, dincolo de toate politicile, care, ca peste tot, sunt destul de plictisitoare, Chisinaul a inceput sa-mi placa. Oamenii sunt amabili, iar soferii troleibuzelor te asteapta daca te vad alergand – nu fac ca in Bucuresti, sa-ti inchida usa in nas si sa plece de pe loc chiar din fata ta. In crengile pomilor, pe care mugurii stau sa explodeze sunt aninate fire alb-rosii, de Martisor, pe care fetele si le rup de la mana si le lasa in pomi. punandu-si o dorinta. Asa obicei este si in Romania.

Maine sunt alegerile, iar eu plec la Comrat si pe urma la Tiraspol.

Tags: alegeri, Chisinau, Comrat, Republica Moldova, Tiraspol

Zambeste mereu, are ochi de asiatic, migdalati si ten usor masliniu, care contrasteaza cu dintii albi. Face multi copii, frumosi. Deocamdata, are trei. Este deschis, hotarat, dar si foarte diplomat. Intr-un guvern condus de mine, ar ocupa postul de ministru de externe sau de prim consilier. Asa mi-a ramas in memorie, baskanul Gagauziei, Mihail Makarovici Formuzal, la o vreme dupa ce am facut interviul cu el. “Nu am furat nimic, nu am omorat pe nimeni, nu am de ce sa ma tem si nu ma tem. Nu sunt separatist, sunt om de stat”. Asa se raporteaza guvernatorul Gagauziei la relatia tensionata cu autoritatea centrala de la Chisinau. Gagauzia a aparut in povestile mele in contextul nefericit al inscenarii unui caz de terorism impotriva lui Ivan Burgudji. Dar dincolo de aceasta mare durere a mea, trebuie sa spun despre Gagauzia ca este un loc minunat – este patria vinurilor, care inchid in ele gtot soarele verii, intr-un fel care ramane in memoria gustativa a oricui, este patria unor oameni care au un fel de a fi foarte special – cald si linistit in acelasi timp. Asa cum este si Burgudji. Gagauzia mai este un loc unde ospitaitatea se afla la mare pret, unde traditiile se mai pastreaza inca nealterate. Din pacate, la fel ca in intreaga regiune, tensiunile politice si lipsa de solutii a autoritatilor centrale isi spun cuvantul intr-un mod nefericit. Despre astea si despre multe altele aflati din interviul cu Mihail Formuzal, mai-marele locului. Fila audio este in rusa, iar mai jos este traducerea:
Asculta interviul cu baskanul Gagauziei:

 Interviu cu Baskaul Gagauziei: Play Now | Play in Popup | Download

Traducerea interviului – mai jos:

Read the rest of this entry »

Tags: Chisinau, Comrat, Gagauzia, Mihail Formuzal, Reporter Special, Republica Moldova, separatism, tensiuni interetnice

Am ajuns din nou in Tiraspol, venind din Comrat, dupa ce trecusem prin Chisinau. Vorbisem la Ministerul Informatiilor sa ma anunte la granita si, pentru orice eventualitate, ii scrisesem si lui Dima Soin. Dmitrii nu mi-a raspuns, pentru ca, din pacate, prin partea asta de lume, oamenii se tem sa comunice, pentru ca cine stie, careva dintre ei poate avea necazuri daca a vorbit cu cine nu trebuie. Fetele de la Ministerul Informatiilor, in schimb m-au asigurat ca anunta granicerii si ca n-o sa fie probleme. Data trecuta, cand fusesem sa depun cererea de acreditare, le povestisem cum ma tinusera militienii si cum s-au uitat la mine ca la Jack Spintecatorul calatorii din microbuzul care asteptase un sfert de ora dupa mine. Ne amuzaseram copios, dar de asta imi vine sa rad numai cand sunt in Tiraspol. La granita, incep sa am emotii numai cat vad punctul de control.

In sfarsit, am ajuns, pe inserat si cu toate oasele amortite. Cum spuneam, doar am vazut punctul de frontiera si am si inceput sa am emotii. Mai ales ca nici nu era punctul cu care sunt eu obisnuita – cel dinspre Chisinau. Granicerii mi-au luat pasaportul la control si au inceput sa ma intrebe ce caut acolo. Mi s-a ridicat parul in cap. Mi se pare asa de normal sa fiu in Transnistria, incat nu inteleg nicicum de ce altora li se pare anormal. Le-am spus ca sunt jurnalist si ca ma duc sa-mi iau acreditarea. I-am intrebat la ce punct de frontiera sunt si mi-au spus ca la Bender. Am deschis imediat telefonul de Transnistria, sa anunt la Ministerul Informatiilor, uitand complet ca e duminica. Ei n-au inteles ce vreau sa fac si m-au asigurat ca n-o sa ma aresteze nimeni. “Nu de arestat e vorba – sa nu ma trimiteti inapoi, ca mi s-a mai intamplat”. Au ramas interzisi. In timp ce-mi treceau pasaportul prin scaner, m-au intrebat ce vreau sa fac la Tiraspol, cui ii iau interviu. Eu am tinut-o pe-a mea: “Nu se poate sa faceti asa ceva. De fiecare data patesc acelasi lucru!… Nu mai pot, am obosit!…”. Granicerul, care era mult mai tanar decat mine – si calm, ca orice militar, a replicat flegmatic si usor amuzat: “Doamna, asta e meseria mea – si eu n-am obosit sa mi-o fac. Deci, ce vreti sa faceti la TIraspol, cui vreti sa-i luati interviu?” La moment, nici macar nu am inteles ce-mi spune, asa ca am replicat la intamplare: “Intai sa ma vad cu acreditarea in mana si dupa aia vad eu ce fac”. Daca tot n-au scos-o la capat cu mine, granicerii mi-au dat pasaportul si m-au lasat sa ma duc. La “Migrationaya Slujba” aveau faxul cu acreditarea mea, asa ca probleme nu au fost. Mi-a facut intrarea o militanca frumusica si foarte tanara, care de prima data m-a intrebat ca pe un copil retardat: “Mihaela, razgavarivaem pa russkii?” (Mihaela, vorbim un pic in rusa?) si dupa ce a vazut ca stiu mai mult decat un pic de rusa (e adevarat ca nu foarte corect, dar oricum, deja stiu) si ca sunt venita chiar cu treaba, mi-a urat “sceastlivo vam” si mi-a dat pasaportul, fara sa ma mai tina pe loc.

In Tiraspol am ajuns dupa sase seara si am reusit performanta sa ma cazez in trei sferturi de ora. Nu, nu la hotel – nu mai trag demult la hotel. Am sunat-o pe Nadia si am lasat bagajele la mama ei. Nadia mi-a desenat o schema, ca sa stiu unde sa ma intorc, atunci cand vina sa-mi iau lucrurile, mi-a dat hartia si mi-a spus pe un ton autoritar s-o pastrez cu grija. Am schimbat bani, am alergat la Sheriff sa cumpar un Mackler (acesta este un ziar cu anunturi de toate felurile, inclusiv imobiliare) si am sunat. La primul numar de telefon pe care l-am format, a raspuns Ludmila Aleksandrovna, o mai veche cunostinta, de la care inchiriasem in vara. Am stabilit sa ma astepte in 20 de minute in statia din apropierea locuintei (undeva in raionul Balka), am alergat la mama Nadiei, mi-am luat lucrurile, m-am urcat in marsrutka si, la o ora dupa ce ajunsesem in Tiraspol aveam si un acoperis deasupra capului. L-am sunat pe Vanya Kilcik ca sunt bine, ca sa stea linistiti si cei din Comrat si pe urma am adormit bustean, pe canapea, fara macar sa ma mai dezbrac.

A doua zi, la Ministerul Informatiilor, prima intrebare pe care mi-au pus-o fetele de la Olvia (Olvia Press este agentia de presa oficiala si de acolo imi si iau acreditarea) a fost daca am avut probleme la granita. Le-am raspuns ca nu, cum de fapt si fusese cazul.

Ziua de luni a fost un cosmar: Am avut de facut stirile despre Burgudji. Stiind ca cei de la “Proriv” sunt foarte ocupati lunea – este ziua in care ei scot gazeta – nu m-am dus la calculatoarele lor, ci am lucrat de la Internet. A trebuit sa alerg intre un club si altul, pentru ca nu aveau programele care trebuie si nici posibilitate de instalare. Ce mai, a fost cumplit. Oricum, materialele au iesit bine. Le puteti asculta pe Reporter Special.

Nici n-am apucat sa beau coniac, ca am si vazut MGB-ul

Marti am decis sa iau o pauza, dar m-am intalnit cu MGB-ul. Intai sa explic ce e MGB-ul si dupa aia spun si cum s-a intamplat. MGB-ul este serviciul de informatii interne al Transnistriei. Denumirea este de fapt o abreviatie de la “Ministerstvo Gasudarstvenno Bezopasnosti” – Ministerul Securitatii Nationale. Acolo lucreaza, evident, ofiteri de informatii. Care arata exact la fel ca si cei din Romania, sau de oriunde altundeva. Cred ca undeva, in lumea asta foarte mare si complicata, exista un incubator care-i produce si dupa aia ii distribuie in diferite tari. Ii recunosti imediat – dupa pantalonii bine calcati, pantofii perfect lustruiti, geaca demisport si borseta, aproape intotdeauna neagra.

Ramasesem, deci, la ziua de marti – cand, spuneam eu, am decis sa iau o pauza. Am dormit pana tarziu, apoi am cumparat o sticla de coniac si o cutie de bomboane si m-am dus la Adevarul Nistrean, unde am cativa prieteni. M-am dus spre sfarsitul programului, ca sa nu-i tin din treaba. Si, stateam eu linistita in biroul lui Vladimir Koval, si negociam, pentru ca el intentiona sa ma puna sa-mi beau cadoul, iar eu voiam sa plec totusi treaza de la ei din redactie. Nu de alta dar aveam de gand sa-mi petrec seara in parc, cu prietenele, si ultima data se lasase cu dureri mari de cap. Cum negociam, zic, implorand practic indurare, din senin au aparut in birou doi domni care corespund descrierii de mai sus si care au vrut mai intai sa stea de vorba cu Volodea, dar oricum s-au interesat si de mine. Eu am devenit instantaneu ostila: “A vi, kto?” (Si cine sunteti, ma rog?). Unul dintre ei a eschivat in gluma, spunand ca sunt de la o agentie de presa concurenta. Ma, rog, domnii respectivi au intrebat ce-au avut de intrebat si s-au dat dusi destul de repede, iar noi ne-am vazut linistiti de ale noastre.

Asa cum peste tot in lume ofiterii de securitate arata la fel, tot asa oriunde ei starnesc aceeasi reactie: teama, amestecata cu ostilitate si neincredere. Desi fac o munca absolut necesara, ofiterii de informatii nu sunt iubiti sau macar priviti cu bunavointa niciunde – nici in Romania, nici in Statele Unite, nici in Transnistria. Reprezentarea comuna despre ei este aceea de organ de represiune, desi de obicei, in meseria lor chiar nu este vorba despre asta.

Cu unul din cei doi care au venit la Adevarul Nistrean aveam sa ma intalnesc, intamplator sau nu, cateva zile mai tarziu, in statia de microbuz. M-a ajutat sa trec strada, pentru ca eu nu prea vad si era alunecus, mi-a oferit o cafea si am discutat putin. L-a apucat rasul cand a vazut in ce hal (inca!) stalcesc cuvintele rusesti (desi acum inteleg practic tot ce mi se spune). Tot ca si oricare dintre colegii lui care lucreaza in domeniu, si acesta era inteligent si stia sa puna intrebari. Eu oricum nu am ce ascunde, asa ca i-am raspuns la toate intrebarile si i-am dat numarul de telefon pentru eventualitatea ca mai are si altele.

O fi regretat dl. Smirnov gresala mea?

O zi sau doua mai tarziu, am nimerit cu telefonul la Igor Smirnov. Igor Smirnov este, reamintesc, presedintele Transnistriei. Voiam sa-l sun pe consilierul lui pe probleme de economie si industrie. Am gresit o cifra si, cel care mi-a raspuns a spus mai intai ca nu este Anatoli Ivanovici (acesta este numele consilierului), apoi mi-a dat numarul corect (pe care oricum il aveam – repet: formasem gresit), apoi m-a intrebat cine sunt si ce treaba am cu Anatoli Ivanovici. Am spus cine sunt si ce treaba am cu Anatoli Ivanovici. Celalalt a vrut sa stie ce e ala Radio Lynx. I-am explicat. Pe urma m-a intrebat daca stiu cine e el. Nu – de unde sa stiu? Mi-a spus ca e reprezentantul Osetiei de Sud in Transnistria. Eu m-am bucurat (pentru ca intotdeauna ma bucur cand intalnesc osetini) si i-am propus sa ne intalnim. I-am spus ca am fost acolo in august, imediat dupa razboi. El m-a intrebat care a fost impresia mea si eu i-am mai spus odata ca vreau sa ne intalnim. Pur si simplu, despre Osetia nu pot sa vorbesc in cateva propozitii – am vazut acolo tot: si durere, si caldura omeneasca, si sperante, si lacrimi, si moarte, si frica, si din nou foarte multe sperante. Deci, pentru ca nu pot sa-i spun toate astea unui necunoscut, la telefon, i-am cerut sa ne intalnim. El a schimbat insa vorba. M-a intrebat de ce vreau sa vorbesc cu consilierul lui Smirnov si nu merg la cineva din Guvern. Asta m-a enervat. L-am intrebat, la urma urmelor, cine e. Un osetin n-ar fi reactionat asa. Cel de la celalalt capat al firului m-a intrebat: chiar nu stiu cine e? Am repetat ca nu. A spus ca e Igor Nicolaevici Smirnov. Deja ma pacalise odata si intr-un mod in care nu ar fi trebuit s-o faca, asa ca nu eram dispusa sa-l mai cred. I-am spus ca nu cred si m-a intrebat de ce. “Pentru ca nu aveti glasul la fel cu al lui Smirnov”, am replicat. Omul a mai vrut sa spuna ceva, dar eu m-am enervat de-a binelea: “Uitati ce e: la revedere!”. Interlocutorul meu a replicat calm: “La revedere”, apoi eu am inchis. Dupa cinci minute, mi-am dat seama de gresala, pentru ca am comparat telefonul pe care mi-l daduse (cel a consilierului) cu telefonul pe care il aveam eu notat in carnetel si am vazut ca erau la fel. Pe urma m-am uitat in telefon si am vazut ca gresisem o cifra. M-am gandit ca este foarte posibil sa fi vorbit chiar cu Smirnov si am sunat din nou, sa-mi cer, oricum, scuze, dar nu mi-a mai raspuns nimeni. Probabil ca dl. Smirnov isi regreta gresala de a fi raspuns la telefon. Sau poate ca regreta gresala mea de a fi format alt numar.

Daca la Smirnov n-am avut succes, le-am sunat pe Alisa si pe Nadia si ne-am intalnit catestrele in parcul din centru. Am stat pana seara tarziu, iar cand am ajuns acasa, am constatat ca usa de la intrarea in bloc era inchisa cu un zavor electronic, iar eu nu aveam nici cartela, nici chei. M-am invartit ce m-am invartit in jur, am batut cu o moneda in usa, dar nu a iesit nimeni. Era trecut de 11 noaptea. Nestiind ce altceva sa fac, am plecat sa caut niste militieni. Ca un facut, nu erau de gasit. Cineva mi-a dat numarul de telefon de la sectia de Militie din apropiere si am sunat. Le-am explicat ce s-a intamplat si mi-au spus sa ma urc intr-un taxi si sa vin la ei. Eu ma tem sa iau taxi, mai ales noaptea. In Bucuresti, cel putin, e periculos. La inceput n-am vrut, le-am cerut sa dea prin statie la patrula, iar eu sa-i astept in fata centrului de convorbiri telefonice. Militianul a insistat sa vin cu taxiul pana la sectie. “Slishaite, mne strashna”, i-am spus (Uitati ce e, deja mi-e frica). Dar m-am conformat. In timp ce inca vorbeam la telefon, am urcat intr-un taxi si am dat adresa sectiei de militie, balbaindu-ma copios. Militianul cu care vorbisem la telefon, ma astepta in fata sediului, sa ma recupereze, pentru orice eventualitate. Mi-au verificat actele, mi-au cerut numarul de telefon al gazdei, au sunat-o – la 11 si jumatate noaptea! – si au aflat codul zavorului de la intrare. Pe urma m-au dus acasa cu masina de interventii – un OAZ vechi. Toata situatia cu militienii din Tiraspol, inclusiv plimbarea cu masina veche a echipei operative, a semanat foarte bine cu reportajele cu politisti pe care le faceam prin anii ’96 – ’98, cnad lucram la Tinerama. Si acolo era vorba despre acelasi lucru: oameni cu salarii mici, care incercau sa apere legea si sa-si faca datoria fata de concetateni cu resurse mai mult decat limitate si, in plus sa salveze cumva aparentele. Si acesti militieni din Tiraspol, ca si politistii “mei” de atunci, inainte sa ma conduca acasa cu masina – ca sa nu mi se intample, totusi, ceva -s-au intrebat mai intai daca masina are destula benzina. M-a durut sufletul vazand repetata si aici experienta dureroasa prin care a trecut tara mea.

Tiraspolul sub zapada

Cateva zile mai tarziu, aveam sa vad pentru prima data Tiraspolul sub zapada. Dar nu orice fel de zapada. In acea zi, peste Transnistria a nins cu fulgi mari, pufosi, usori si cumva calzi, care mangaiau privirea si sufletul. A fost atat de frumos, ca mi-a venit sa plang. In aceasi zi in care a nins in Tiraspol, am avut interviu cu Mihail Burla, deputat din Verhovnovo Soveta. Am facut interviul in rusa – despre asta am povestit deja. Ce nu am spus este ca, din cauza nestiintei mele in materie de limba rusa, era cat pe ce sa-i fac omului avansuri. Incantata ca interviul mi-a iesit, dar mai ales ca Serviciul de Presa al Verhovnovo Seveta, la anuntul despre despre intalnirea lui Burla cu mine a pus sigla raldioului meu pe site, m-am hotarat sa fac subiectul in rusa. Asa – m-am dus la Internet si, timp de doua ore, m-am chinuit sa scriu articolul, compus, in total din 12 fraze. L-am scris. Pusesem titlul “Burla a fost un dulce”, ceea ce in romana e normal – se poate spune, daca vrei sa te adresezi la modul foarte prietenos si informal. Tradus in rusa, titlul avea insa contoatie sexuala. Norocul a fost ca l-am rugat pe Radik (Rodion Kalinkin – secretarul general de redactie de la agentia de presa Lenta PMR – URL: www.tiras.ru) sa-mi corecteze subiectul. Radik mi-a dat explicatia despre ce inseamna “sladkii” – dulce in auzul intregii redactii, de mi-a venit sa intru in pamant de rusine, dar oricum mi-a corectat cu grija subiectul.

Cateva zile dupa, colegii si prietenele, carora, bineinteles ca le-am povestit, inca mai radeau de mine. Intr-o seara, m-am intalnit cu Alisa, am stat ce am stat de vorba, si pe urma le-am spus ca eu ma duc acasa, dar sa nu ma conduca – eu noaptea vad destul de prost, de fapt corect ar fi sa spun ca nu vad deloc si, de aceea, cel mai adesea prietenii ma conduc cel putin pana la masina. Alisa a vrut sa stie sigur:

- Te descurci?

- Da, am sigurat-o.

- N-ai sa mai sperii militienii nevinovati?

- Nu

- Nici pe Smirnov n-ai sa-l suni? (Alisa a presupus ca, dupa ce i-am inchis telefonul, Smirnov a plans, singur, in cabinetul lui: “De ce nu vrea sa stea de vorba cu mineeee??!!!”)

- Nu, am curmat sirul intrebarilor. Si nici macar lui Burla n-am sa-i spun ca a fost un dulce.

A doua zi plecam spre Ucraina – inca unul din drumurile mele foarte lungi si incarcate de spaime.

Cumva, atunci sau mai tarziu, am inteles ca Transnistria mi-a devenit deja draga – nu peste noapte, ci, cum se spune pe aici, “pa-tihonicico”. Cel mai probabil – pentru ca este atat de mica incat poti sa te intalnesti in statie cu “organul de represiune”, care sa te ajute sa treci pe trotuarul celalalt, printre masini si baltoace, apoi sa-ti dea o cafea la barul din colt. Iar daca gresesti o cifra atunci cand formezi la mobil, poti sa dai peste mai-marele locului, pe care sa nu-l crezi ca e el si sa-i trantesti telefonul in nas.

Tags: Adevarul Nistrean, Chisinau, Comrat, conflict inghetat, Dmitrii Soin, Igor Smirnov, Lenta PMR, MGB, Mihail Burla, Nistru, Republica Moldova, Rodion Kalinkin, separatism, Tiraspol, Transnistria, Verhovnovo Soveta, Vladimir Koval

To whom it may concern:

Mrs. Miahela Onofrei, the publisher of the blog www.transnistria.imagine-romania.ro

The undersigned, Burgudji, Ivan Gheorghievich, born at January 13th, 1953, with residency in Moldavian Republic, Autonomous Region of Gagauzia, Comrat city, Gogol Street, 41, flat 33, wish to inform you on the followings:

At 27.11.2008, the Ministry of the Internal Affair in Republic Moldavia, state that Police found out a huge number of various weapons in a garage that is supposed to be owned by me. Accorded to other details stated by the police officers I was alleged to be the leader of a criminal group, having some terrorist activities”. The information was widespread in mass media from Republic Moldavia, and this feigns my dignity and brings me an offence. More than that, when they suppose to search my garage, the police officers broke my flat and, under color of searching, destroyed everything – the furniture, plumbing, even the wall paper.

Please note that at the moment of sighing, as well as at the moment of spreading the information that I mentioned before, I was in Moscow, in a hospital, in order to recover my health, after the last staying in prison, between December 17th 2006 and January 31th 2008, as my health was affected after ill-treatment in prison. Please also note that after the announcement of the Police I suffered a shock which significantly affected my health. Regarding to the accusations against me, I fully plead not guilty.

I defend myself with the followings:

- in the last 13 years I did not used the garage, in that the Moldavian Police is alleged to finding out the weapons. As a matter of fact, in this period I was practically deported from the Autonomous region of Gagauzia, where is located Comrat city, after permanent pressures exerted by the Moldavian authorities.

In the same garage, in which the Police officers pretend to found out that weapons were four else searching before these one. These searching occurred at my former arresting

- the Police officers, namely the chief of the Operative Department, Ghenadie Cosovan, at this time the deputy of the Minister of Internal Affairs, asserted that the weapons were brought in 2005. There also was statement about the existence, in the same place with the weapons, as in my garage, of a significant bulk of exposable which was brought from Moldavia. Asserting these, the Police officers did not take in account that in 2005 I was in prison, so I was unable to deal this.

- even if all these are not took in account, it is obviously that the garage in which the Police officers are supposing to found out the weapons, cannot be used for any secret activities. The garage is located behind a block of flats, between a house and a row of other garages, so every time someone is around.

- The fact that the garage was not used long time, is visible, as the bolt is rusted off. Obviously, the Police officers opened the door with key, not by force.

- that was supposed to be a search of the Moldavian Police, devolved under a completely luck of procedure: the Governor of Gagauzia was not informed, as a matter of fact anyone from the administration of the Autonomous region of Gagauzia was not informed, the search devolved without witnesses, and is improbable that the Policemen had a warrant. The policemen that performed searching were also from other jurisdiction (from Chisinau, the capital of the Moldoavian Republic), not from Autonomous Region of Gagauzia.

- After this completely secret searching, the Administration of the Autonomous Region of Gagauzia, was still not informed on the results. There wasn’t, for instance, shared information on the number of weapon found out by the Police. Even the Governor of the Autonomous Region of Gagauzia express some doubt on this matter, and stated that if he received the information about the series of the weapons, he can addressed to the plant that is supposed to produced the weapons in order to clarify this case.

- in the pictures, showed on TV after searching, are presented light bulletproof vest, produced in 2000 – 2005, that could be found in the region just at the beginning of 2008 so they cannot be found in some kind of “weapon store”, made in 2005, in which the most part of weapons has been produced at the beginning of ’90. Near that weapons, has also been found some electoral matter owned by the Peasant Moldavian Party with the purpose to make a connection between what was suppose to be my criminal activities and the political activity of Mr. Andronic, with apparent goal to compromise one of the political leaders of opposition in Republic of Moldavia.

- The Governor of the Autonomous Region of Gagauzia, Mr. Mihail Makarovich Formuzal asserted on the case: “I think that the same bag with weapons walk around Gagauzia”, as in the case were not provided definite information.

- That should to be a “special operation” was developed completely atypical and inefficient, in a full disparity with de aims of such an action. You shouldn’t be expert in the national security in order to know that, when one of the internal security agencies has some suspicions connected with possible terrorist activity, the officers have to settled up surveillance equipment and 24 hours a day stakeout of the location where are supposed to take place that terrorist activities. Sometimes is also possible to stakeout even the individuals that are supposed to be involved in that activities, in order to collect information on their activities and, when is possible, to obtain some evidences in the case. But the main purposes are to neutralize the terrorist cell and to arrest all members of the group. In this case, some information of “a list with members of the terrorist group” were provided by the law-enforcement agencies, but nor a single suspect was arrested. Further, I was the single person that has seriously charged and insulted in fully violation of human right, presumption of innocence and even the most elementary rules of law.

On the context in which has come the announcement of the Ministry of Internal Affairs about that special operation in my garage and the tracking down of weapons there, I state:

- In the last 15 years I was ceaselessly the target of the pressure of Moldavian authorities, because of my political opinions that I openly expressed. In these years I was nine times arrested and I stayed in prison 10 years.

- Standing, the authorities from Republic of Moldavia had tried to show my political activity and my activity as defender of human rights as some actions against the law.

- The announcement of the Ministry of Internal Affairs about the tracking down of weapons in my garage has been preceded by an address of the Moldavian MAI to the Governor of the Autonomous Region of Gagauzia; the Governor was asked to provide some details on my duties in ’90ths, in order to set-up a file against me. In that case I was charged by the crimes on the person; the complainant in that file was Mr. Cazangiu Ion. On this facts I can base the assmuption that the representatives of the law-enforcement agencies have tried hard “to find something”, in order to charge me, close to election.

- The announcement of the Ministry of Internal Affairs about the tracking down of weapons in my garage has coincided with exposing of the other case connected with the national security. This was alleged to be a conspiracy for the vice-president of the Moldavian Parliament’s assassination. Many analysts and experts in the national security expressed serious doubts on that case; some of them asserted that it might be a frame-up. It is enough to mention in that case the Moldavian intelligence services provided to press information on the phone number of the alleged killer. The fully exposing of a telephone tape recording is unprecedented practice of any intelligence agency. The analysts are asserting that this case is also connected with election campaign in Republic of Moldavia. On these facts I do base the assumption that it is a modus operandi of the law-enforcement agencies form Republic of Moldavia setting-up of criminal cases to the leaders of the opposition. I also assume that this happens in order to some representatives of these intelligence agencies judgment less fulfill the orders of some politicians, such as wisdom less as their military subordinates.

On my own case, I have seriously reasons to be frightened by setting-up of a criminal case against me, with the purpose to be putted behind bars.

I also have serious reason to be frightened by the violation of my constitutional rights, other similar violations have occurred every time at my precedent arresting. For this reason I have not any information on the judicial course of my case. Moreover, I don’t know if the authorities officially charged me and what are this charged, in case they exist.

Still, I have strong reason to be frightened for my own security. As the Moldavian intelligence agencies, such roughly settled-up a terrorist case against me, it might significant that in the Republic of Moldavia the rule of law are not effective and I am afraid that any kind of action against me is possible, including elimination. Anyway, on my past periods of detention I was the subject of ill-treatments an threatened with dead.

On these all reasons:

I ask you to proceed on the monitoring of my case, in connection with human right violation by the Moldavian authorities.

Please, provide me all possible support for clarifying of my legal situation, for my exoneration and for my own protection, as well as, for the protection of my family.

Thank you for paying attention on this case.

Ivan Burgudji

Tags: Comrat, Gagauzia, human rights, Ivan Burgudji, minority activist

Уважаемая госпожа Михаела Онофрей! 

Обращаюсь к Вам, как к инстанции, способной  объективно, справедливо и непредвзято  рассмотреть возникшую в отношении меня проблему и очень надеюсь, что Вы вникнете в суть творимых властями Молдовы по отношению ко мне беззаконий и не справедливости, доведя все это до сведения мировой общественности.

Я, нижеподписавшийся, Бургуджи Иван Георгиевич, 30 января 1953 года рождения, проживающий в г. Комрат, ул. Гоголя, 41, кв. 33  АТО Гагаузия (Гагауз Ери) Республики Молдова. 

Вынужден обратиться к Вам за помощью и содействием в связи с ниже следующим: 

27 ноября 2008 года Министерство внутренних дел Республики Молдова сообщило через СМИ республики, что следственные органы в результате спецоперации, проведенной 25.11.2008, обнаружили в гараже, принадлежащем мне, впечатляющий арсенал боеприпасов. Согласно другим сведениям, преданным огласке сотрудниками МВД, я руководил “многочисленной криминальной группой террористического характера”, а также сетью агентов влияния на территории Молдовы и за ее пределами. Данная информация была широко растиражирована в СМИ Молдовы, что нанесло ущерб моей чести, достоинству и деловой репутации. 

Хочу добавить, что помимо предпринятого обыска в гараже, сотрудники молдавского МВД проникли в мою квартиру, где, под поводом обыска разрушили в ней все – мебель, санузел, даже содрали обои со стен. 

Хочу уточнить, что на момент опубликования информации о нахождении целого арсенала в принадлежащем мне гараже, я находился в Москве, на реабилитации в одной из больниц вследствие моего содержания в тюрьме в период с 17 декабря 2006 по 31 января 2008 года, и из-за жестокого обращение в тюрьме, в результате чего было подорвано мое здоровье. Также уточняю, что в результате информации правоохранительных органов я перенес шок, что значительно ухудшило состояние моего здоровья. В связи с обвинениями, высказанными в мой адрес правоохранительными органами Молдовы относительно существования целого арсенала в принадлежащем мне гараже и касаемо факта моего руководства “криминально-террористической группой”, настаиваю на своей полной невиновности. 

Данное утверждение основывается на следующих фактах: 

- последние 13 лет я не пользовался гаражом, упоминавшимся молдавскими правоохранительными органами, по причине практической высылки из Гагаузской Автономии, вследствие постоянного давления, которым я подвергался со стороны властей Республики Молдова; 

- в том самом гараже, в котором сотрудники МВД якобы нашли “арсенал с оружием” ранее было проведено четыре обыска в связи с моими арестами репрессивными органами Молдовы; 

- сотрудники Министерства Внутренних Дел, в частности руководитель Оперативного Управления, ныне замминистра Министра внутренних дел Геннадий Косован заявил, что злополучный арсенал оружия был создан еще в 2005 году, а “взрывные вещества были доставлены в Республику Молдова автомобильным, железнодорожным и авиатранспортом. Делая подобные заявления, сотрудники МВД совсем забыли о такой “мелочи” – в 2005 году я находился в тюрьме, а значит, никак не мог совершить соответствующее правонарушение; 

- даже не обращая внимание на подобные несоответствия, необходимо уточнить, что гараж, в котором молдавские полицейские якобы нашли оружие и планы некоторых террористических актов, находится в неблагоприятном месте для секретных операций. Гараж находится за жилым четырехэтажным домом и находится между домом и другими гаражами, таким образом, минимум в течение дня постоянно в районе гаража проходит множество людей; 

- то, что гаражом давно не пользовались видно невооруженным взглядом, замок заржавел; сотрудники органов открыли дверь гаража без взлома, а подбором ключей; 

- злополучный обыск был проведен правоохранительными органами без соблюдения самых элементарных процессуальных норм:                                                                                                                      о производящемся обыске не были поставлены в известность ни Башкан Гагаузии и ни один сотрудник Гагаузской Автономии, в том числе и из числа  сотрудников правоохранительных органов; обыск провели без свидетелей и непонятно, существовал ли какой-нибудь ордер или другой соответствующий документ; 

- после проведения обыска, о котором никто не знал, администрация Гагаузской Автономии не была проинформирована об обнаруженном складе в гараже. Не была обнародована информация относительно номеров и серии найденного оружия. Даже Башкан Гагаузии, господин Формузал отметил, что если бы были бы названы номера обнаруженного оружия, он бы обратился на заводы-изготовители для уточнения информации об этом оружии для прояснения ситуации; 

- также в телевизионных сюжетах о найденном вооружении были показаны, например, легкие бронежилеты, произведенные в 2000-2005 годах, которые в нашем регионе появились только начиная с 2008 года, а значит не могли находиться на так называемом складе боеприпасов, созданном еще в 2005 году и в котором хранилось оружие датируемое началом 90-х годов. Также помимо оружия в том же гараже якобы были найдены предвыборные материалы Крестьянской партии Молдовы, что повлекло проведения параллелей между моей предполагаемой криминальной деятельностью и политической деятельностью господина Андроника, с целью нейтрализации одного из оппозиционеров нынешнего руководства республики; 

- в связи с данным случаем, даже Башкан Гагаузии Михаил Формузал заявил, что “складывается впечатление, что один и тот же мешочек с оружием гуляет по всей Гагаузии из одного конца в другой”; 

- предполагаемая “спецоперация” молдавских правоохранительных органов была организована и проведена совершенно неквалифицированно с точки зрения условий и обстоятельств, в которых она прошла. Не надо быть большим специалистом национальной безопасности, чтобы знать, когда у органов правопорядка есть сведения о том, что где-то готовится нарушение закона, в данном месте необходимо установить спецтехнику, а за объектом ведется секретное наблюдение в течение 24 часов для последующего задержания и ареста злодеев. Из этого следует, что спецслужбы Молдовы с самого начала сфабриковали данное дело. В этом случае, было сказано “о списках членов террористической группы”, однако, не было проведено ни одного ареста, и я был единственным, кому было предъявлены тяжелые обвинения, которые грубо попирают мою честь и достоинство, нарушают мое право презумпции невиновности, а также других элементарных прав гражданина; 

Относительно контекста заявления МВД о том, что следственные органы в результате проведенной спецоперации обнаружили в гараже, принадлежащем мне большой арсенал боеприпасов, желаю внести следующие уточнения: 

- последние 15 лет, в результате моих политических взглядов, которые  мною выражались открыто, я постоянно подвергался репрессиям со стороны молдавского руководства, будучи           9  раз приговоренным к заключению под стражу, срок которых, в общем, составил  около               10 лет; 

- постоянно со стороны руководства Республики Молдова делались попытки представить мою политическую и правозащитную деятельность в области защиты прав человека  и коллективных прав гагаузского народа, как криминальную и незаконную; 

- информации правоохранительных органов Республики Молдова относительно обнаружения в гараже, принадлежащем мне боеприпасов, предшествовало обращение МВД РМ к Башкану Гагаузии с просьбой информировать о моей деятельности на протяжении 90-х годов для подготовки нового уголовного дела против меня по причине якобы противоправных действий против личности, заявителем в соответствующем деле выступал Ион Казанжиу. На основании этих данных могу предположить, что соответствующие органы РМ пробовали “найти что-то”, некий инкриминируемый мне факт, особенно сейчас – в период предвыборной кампании; 

- заявление относительно нахождения боеприпасов в гараже, принадлежащем мне, совпало с раскрытием некоторых будущих планов покушения на вице-председателя Парламента РМ Юрие Рошка. В связи с этим случаем, многие аналитики и специалисты в области национальной безопасности высказались, утверждая об ее инсценировке. Необходимо напомнить, что в том случае, спецслужбы обнародовали номер телефона предполагаемого киллера. Факт чрезвычайный в практике спецслужб – ни в одной стране мира ни одна спецслужба никогда не обнародует номер телефона, который был получен в результате следственных действий. Многие аналитики высказали мнение о том, что раскрытие информации планов покушения на вице-председателя Парламента РМ Юрия Рошку находится в прямой связи с приближением и началом предвыборной кампании в Республике Молдова. Основываясь на этих выводах, предполагаю, что подготовка некоторых инсценировок по отношению к оппозиции в период предвыборной борьбы составляет некий “modus operandi” молдавских органов правопорядка исполняемых без разбора и возможно незаконных, подчиненных политической ситуации в Кишиневе; 

Что касается моего частного случая, хочу подчеркнуть: 

- имею достаточные основания бояться возможных провокаций с целью заключения меня под стражу; 

- имею достаточно оснований бояться, что в случае моего обращения к властям Республики Молдова для изучения и разъяснения данного случая, мои конституционные права не будут соблюдены, подобные нарушения уже имели место в связи с моими предыдущими арестами. В связи с этим, не имею возможности знать, в каком направлении движется следствие относительно нахождения оружия и боеприпасов в моем гараже. Не знаю также о том, было ли предъявлено властями Республики Молдова мне официального обвинения и было ли заведено на меня уголовное дело; 

- у меня есть самые серьезные опасения относительно моей личной безопасности. Если молдавские власти так грубо инсценировали обвинение в отношении меня по статье государственный терроризм, значит, в Республике Молдова принципы правового государства более не действуют, и я боюсь, что могут быть предприняты любые действия по моему физическому устранению. Тем более что на протяжении всех эпизодов моего задержания и содержания в тюрьме я подвергался давлению и пыткам; а один из конвоиров даже заявил, что меня легче убить, чем сломить. 

Исходя из вышеуказанного: 

Прошу Вас изучить и исследовать мой случай в плане нарушения прав человека молдавскими властями. 

Прошу Вас оказать мне возможную поддержку для соответствующей квалификации создавшейся ситуации, для моей реабилитации перед общественным мнением и для моей физической защиты, а также защиты моей семьи. 

Благодарю за оказанное внимание и содействие. 

С уважением,                                 

                                                                                       Иван Георгиевич Бургуджи

21 февраля 2009 года.

Tags: Comrat, drepturile omului, gagauz, Gagauzia, Ivan Burgudji, minoritati nationale, separatism

Stimate Doamna  Mihaela Onofrei,

Subsemnatul, Burgudji, Ivan Gheorghevici, nascut la data de 13 ianuarie, 1953, cu adresa de domiciliu in R. Moldova, or. Comrat, str. Gogol, nr. 41, ap nr. 33 

Doresc sa va aduc la cunostinta urmatoarele: 

In data de 27.11.2008, Ministerul Afacerilor Interne din Republica Moldova comunica presei ca organele de ordine au descoperit, ca urmare a unei operatiuni speciale desfasurate pe 25.11.2008. un arsenal impunator intr-un garaj care mi-ar fi apartinut. Potrivit altor amanunte date publicitatii de lucratorii MAI, eu as fi comandat “o grupare crminală cu caracter terorist, care avea mai multe persoane şi o reţea de influenţă în Moldova şi peste hotarele ţării. Stirea a fost ulterior pe larg comentata in mass media din Republica Moldova, ceea ce a adus antingere demnitatii si onoarei mele. 

Adaug ca, in afara de pretinsa perchezitie din garaj, lucratorii MAI moldovean au patruns in apartamentul meu, unde, sub pretextul unei perchezitii, au distrus totul – mobila, instalatii sanitare, chiar si tapetul de pe pereti. 

Precizez ca, la momentul la care Ministerul Afacerilor Interne a dat publicitatii informatiile privind depistarea unui depozit de arme intr-un garaj ce mi-ar fi apartinut, eu ma aflam la Moscova, fiind internat in spital pentru reabilitare dupa ultima detentie, survenita in perioada 17 decembrie 2006 – 31 ianuarie 2008, dat fiind ca sanatatea mea a avut de suferit ca urmare a relelor tratamente suferite in inchisoare. De asemenea, precizez ca, in urma anuntului facut de organele de ordine, am suferit un soc, starea mea de sanatate fiind afectata semnificativ. 

Cu privire la acuzatiile ce mi-au fost aduse de organele de ordine privind existenta unui arsenal intr-un garaj ce mi-ar fi apartinut si privind fatul ca as fi comandat “o grupare criminala, cu caracter terorist”, intentionez sa-mi sustin totala nevinovatie. 

Imi intemeiez afirmatia pe urmatoarele fapte: 

- in ultimii 13 ani eu nu am folosit garajul la care fac referire organele de ordine moldovenesti, fiind practic exilat din Autonomia Gagauza, ca urmare a presiunilor permanente la care am fost supus de catre autoritatile din Republica Moldova; 

- in acelasi garaj in care lucratorii Ministerului de Interne pretind ca ar fi gasit “arsenalul de arme” avusesera loc anterior patru perchezitii, cu ocazia arestarilor mele de catre organele de represiune moldovenesti; 

- lucratorii Ministerului de Interne, anume fostul sef al Departamentului Operativ, actualmente loctiitor al Ministrului de Interne, Ghenadie Cosovan, au afirmat ca pretinsul depozit de arme din garaj ar fi fost infiintat in anul 2005, “iar substantele explozive au fost aduse in Republica Moldova pe cale rutiera, feroviara si aeriana”. Facand aceste afirmatii, lucratorii Ministerului de Interne nu au tinut seama de amanuntul esential ca in anul 2005 eu ma aflam in inchisoare, deci nu as fi avut cum sa comit infractiunea respectiva; 

- chiar neluand in seama toate aceste amanunte, trebuie precizat ca acel garaj, in care politistii moldoveni pretind ca ar fi gasit arme si planuri ale unor atentate teroriste este situat intr-un loc total nepropice unor activitati secrete. Garajul se gaseste in spatele unul bloc de locuinte cu patru nivele si se afla intre o casa si un sir de alte garaje, astfel ca, cel putin in timpul zilei, tot timpul pe acolo trece cineva; 

- faptul ca garajul nu a mai fost folosit demult este vizibil: incuietoarea este ruginita; in mod evident, organele de ordine au deschis usa garajului nu prin fortare, ci cu chei potrivite; 

- pretinsa perchezitie a organelor de ordine din Republica Moldova a decurs fara respectarea celor mai elementare norme procedurale: baskanul Gagauziei nu a fost anuntat si, de asemenea, nimeni altcineva din administratia Autonomiei Gagauze nu a fost informat; perchezitia a decurs fara martori si nu este clar daca a existat sau nu mandat”; 

- dupa efectuarea perchezitei, despre care nu a stiut nimeni, administratia Autonomiei Gagauze nu a fost informata cu privire la ceea ce s-a descoperit. Nu au fost, de pilda, impartasite informatii cu privire la seriile armelor descoperite de organele de ordine. Chair baskanul Gagauziei, dl. Mihail Formuzal, a precizat ca, daca i-ar fi transmise seriile armelor descoperite, s-ar adresa la uzina producatoare, pentru a cere amanunte despre arme si a clarifica situatia; 

- de asemena, in imaginile prezentate la televizor cu pretinsa captura de armament sunt prezentate, de pilda veste antiglont usoare, fabricate in anii 2000 – 2005, care nu s-au gasit in regiune decat incepand cu anul 2008, deci nu aveau cum sa se afle intr-un depozit care se presupune ca a fost constituit in anul 2005 si in care cea mai mare parte a armamentului era specifica inceputului anilor ’90. De asemenea, pe langa arme in acelasi garaj au fost gasite si materiale electorale ele Partidului Taranesc din Moldova, incercandu-se sa se faca o conexiune intre presupusa mea activitate criminala si activitatea politica a dlui Andronic, in scopul evident de a neutraliza un opozant al actualei guvernari; 

- de altfel, in legatura cu acest caz, chiar baskanul Gagauziei, Mihail Makarovici Formuzal a afirmat ca “are impresia ca unul si acelasi saculett de arme se plimba prin toata Gagauzia, de la un colt la altul”; 

- presupusa “operatiune speciala” a organelor de ordine moldovensti a fost derulata complet atipic si ineficient din punctul de vedere al obiectivelor pe care trebuie sa le aiba o astfel de actiune. Nu trebuie sa fii specialist in securitate nationala ca sa cunosti faptul ca, atunci cand organele de ordine au suspiciuni ca undeva se desfasoara activitati ilicite, in acel loc trebuie plantata tehnica specifica, iar obiectivul se pune sub filaj 24 de ore din 24, pentru a putea caputra toti faptasii. In acest caz, s-a vorbit “dspre liste de membri ai unei grupari teroriste”, dar nu s-a operat nici o arestare, iar eu am fost singurul caruia i s-au adus acuzatii grave, care contituie incalcari ale deminitatii, onoarei, ale prezumtiei de nevinovatie si ale celor mai elementare norme de drept; 

Cu privire la contextul in care a survenit anuntul Ministerului de Interne privind desfasurarea unei operatiuni speciale, intr-un garaj care mi-ar fi apartinut si in urma careia a fost depistata o mare cantitate de armament, doresc sa fac urmatoarele precizari: 

- in ultimii 15 ani, datorita convingerilor mele politice, pe care le-am exprimat in mod deschis, am fost in permanenta supus presiunilor din partea autoritatilor moldovene, fiind condamnat de noua ori la pedepse privative de libertate care au totalizat 10 ani; 

- in permanenta, autoritatile din Republica Moldova au cautat sa transforme activitatea mea politica si de aparator al drepturilor omului intr-o actiune incriminabila; 

- anuntul organelor de ordine din Republica Moldova privind depistarea armamentului intr-un garaj care mi-ar fi apartinut, a fost precedat de o adresare a MAI din Republica Moldova catre baskanul Gagauziei, in care-i cereau amanunte despre functiile indeplinite de mine pe parcursul anilor ’90, pentru fundamentarea unei actiuni penale sub aspectul savarsirii unei infractiuni asupra persoanei, reclamant in dosarul respectiv fiind Cazangiu Ion. Pe aceste elemente pot deci sa-mi intemeiez suspiciunea ca organele de ordine ale R. Moldova incercau sa “gaseasca ceva”, o fapta pentru care sa ma incrimineze, acum, in preajma campaniei electorale; 

- anuntul privind decoperirea armamentului intr-un garaj ce mi-ar fi apartinut, a coincis cu dezvaluirile unor pretinse planuri de asasinare ale vicepresedintelui Parlamentului de la Chisinau, Iurie Rosca. In legatura cu acel caz, mai multi analisti si specialisti in securitate nationala s-au pronuntat, afirmand ca ar fi o inscenare. Este suficient sa amintim ca, in acel caz, serviciile speciale au dat publicitatii numarul de telefon complet al presupusului kiler – si este un fapt nemaintalnit in practica serviciilor de informatii din nicio tara din lume expunerea completa a unui numar de telefon care a fost interceptat. O serie de analisti au afirmat ca dezvaluirea privind pretinse planuri de asasinare ale vicepresedintelui Parlamentului de la Chisinau, Iurie Rosca, are legatura directa cu apropierea campaniei electorale din Republica Moldova. Pe aceste elemente imi intemeiez presupunerea ca instrumentarea unor inscenari la adresa opozantilor in perioada preelectorala constituie un modus operandi al organelor de ordine moldovenesti, executante fara discernamant ale unor comenzi, posibil ilegale, ale factorului politic de la Chisinau; 

- cu privire la situatia mea particulara, doresc sa mentionez ca am motive temeinice sa ma tem de construirea unei inscenari, in scopul de a fi aruncat in inchisoare; 

- am, de asemenea, motive temeinice sa ma tem ca, daca m-as adresa autoritatilor din R. Moldova pentru clarificarea acestui caz, nu mi-ar fi respectate drepturile constitutionale, incalcari similare petrecandu-se si cu ocazia arestarilor mele anterioare. Din acest motiv, nu am cunostinta ce curs a luat dosarul privind descoperirea armamentului in garajul meu. Nu stiu nici macar daca autoritatile din Republica Moldova mi-au adus sau nu, in mod oficial, vreo acuzatie sau daca a fost deschis un dosar pe numele meu; 

- am motive temeinice sa ma tem pentru siguranta mea personala. Daca autoritatile moldovene mi-au inscenat in mod atat de grosolan un caz de terorism, inseamna ca in Republica Moldova principiile statului de drept nu mai sunt in vigoare,iar eu ma tem ca s-ar putea incerca orice, inclusiv lichidarea mea fizica. De altfel si cu alte ocazii, pe parcursul perioadelor de detentii am fost supus in mod constant relelor tratamente; unul dintre gardienii a afirmat chiar ca pe mine este mai usor sa ma ucida cineva decat sa ma franga. 

Pentru aceste motive: 

Va rog sa aveti in vedere monitorizarea cazului meu sub aspectul incalcarii drepturilor omului de catre autoritatile moldovenesti. 

Va rog sa-mi acordati sprijinul pe care il considerati de cuviinta pentru clarificare acestei situatii, pentru reabilitarea mea in fata opiniei publice si pentru protectia fizica a mea si a familiei mele. 

Va multumesc pentru atentia acordata. 

Ivan Gheorghevici Burgudji

Tags: Comrat, drepturile omului, Gagauzia, Ivan Burgudji, Republica Moldova, separatism