Luna aprilie a adus Republicii Moldova… convulsii politice. Mai intai au fost negocieri in problema trnansistreana. Dl. Voronin, ca de obicei, nu s-a tinut de cuvant. Dupa asta, ca s-o repare si sa-si demonstreze atasamentul fata de Moscova, dl. Voronin a dat ordin sa fie intorsi de la granita romanii. Pe urma au fost alegerile si incercarea de lovitura de stat a comunistilor. Au urmat primele alegeri anticipate din istoria R. Moldova. Iata cum se auzeau parerile elitei politice moldovenesti in perioada din preajama alegerilor din aprilie si imediat dupa violentele de masa.

Asculta materialul audio:

 Alegeri in Moldova [21:03m]: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: Chisinau, democratie, drepturile omului, evenimentele din aprilie, Evghenii Golosceapov, Medvedev, Oazu Nantoi, Republica Moldova, Repurter Special, Smirnov, Transnistria, Voronin

Roman Konoplev, un politolog care, oricum s-ar îmbrăca o să fie mereu în pantaloni scurţi

Într-un comentariu postat cu ceva vreme în urmă pe blogul meu, Roman Konoplev îmi atrăgea atenţia că România are parte de acelaşi tip de comportament al Republicii Moldova ca şi Rusia în anii ’90, când cântecul la modă era “Afară cu ruşii ocupanţi”. Roman îmi scria asta î nainte de tulburările de la Chişinău. În aprilie deja, Voronin acuza România de agresiune şi de a fi conspirat împotriva statalităţii moldoveneşti. Într-o altă discuţie, Konoplev îmi vorbea, referindu-se tot la cazul Moldova, despre “complexul valorilor incomplete”, ceea ce noi, în România, numim “zelul neofitului”, pentru a descrie atitudinea cuiva care, de exemplu, după ce se converteşte la Islam respectă tradiţiile musulmane cu mai multă stricteţe decât islamicii din naştere. “Ei au devenit mai nationalişti chiar decât românii”, îşi încheia Roman argumentaţia, revenind la cazul Moldova.

La o discuţie despre războaiele din trecut şi viitorul nesigur al regiunii, deputatul transnistrean Grigori Mărăcuţă îmi explica de ce sunt transnistrenii românofobi: “În ’41 – ’45 pământul acesta a fost sub protectoratul României. Şi atunci (…) multe nebunii au fost făcute, mulţi oameni au fost omorâţi. Oamenii fugeau de la români şi se duceau la fascişti (…) să se jeluie (…) Mulţi, sute şi mii de oameni au fost omorâţi, împuşcaţi, înecaţi în Nistru pentru nimic, numai (pentru că) noi nu am trăit la un loc, din ’18 până-n ’40 cu România, aşa cum a trăit Basarabia, dar am fost (…) comunişti – trăiam în Uniunea Sovietică”. Ceva mai de curând, politologul Oleg Cristal, din Chişinău, îmi vorbea despre faptul că memoria colectivă din Republica Moldova păstrează imaginea jandarmului român din perioada interbelică – “o persoană brutală, care pedepesea pe nedrept moldovenii”.

La începutul acestui an, Masleniţa şi Mărţişorul s-au sărbătorit împreună la Tiraspol

Pe de altă parte, basarabenii refugiaţi în 1945 peste Prut, devenit graniţa a României în urma pactului Ribentropp – Molotov, au ca stereotip de reprezentare imaginea soldatului rus, care le confiscă abuziv bunurile (davai ceas, davai palton), violează femeile şi împuşcă bărbaţii, de obicei făptuind toate acestea în stare de ebrietate. Nu ştiu dacă acelaşi stereotip există şi la populaţia din stânga Prutului, el ar putea fi prezent la populaţia de vârstă foarte înaintată şi probabil este mult atenuat la populaţia de vârstă mijlocie, ca urmare a convieţurii cu etnicii ruşi în condiţii de normalitate şi chiar de bunăstare în perioada Uniunii Sovietice. Stereotipul acesta de reprezentare l-am întâlnit, în orice caz, în Caucaz, la un grup de muncitorii azeri, care se întorceau din Turcia. Era în perioada agresiunii militare a Gruziei în Osetia de Sud, interveniseră forţele ruse de menţinere a păcii şi situaţia era stabilă din punct de vedere militar. Pe fondul propagandei care s-a făcut în jurul acestei nenorociri, însă, constructorii azeri despre care vorbesc erau speriaţi că ar putea fi opriţi de ruşi, “buzunăriţi” şi ar putea pierde burma de agoniseală pe care o aduceau acasă. Ajunsă la Tskinval, unul dintre primele contacte l-am avut cu forţa rusă de menţinere a păcii din oraş, prilej cu care am constatat că militarii ruşi nu se deosebesc cu nimic de cei români, nici prin comportament, nici prin proceduri şi nici prin raportarea la ordine şi superiori. Cu alte cuvinte, sunt membrii unei forţe armate regulate moderne, nu o bandă de tâlhari.

… În vreme ce pe malul drept al Nistrului, chestiunea identităţii provoacă demonstraţii în masă şi pogromuri

Revenind la cazul Republicii Moldova, este evident că istoria complicată a acestei regiuni, sărăcia generatoare de radicalism a populaţiei, lipsa de experienţă în ce priveşte democraţia şi instituţiile insuficient consolidate o recomandă ca un mediu propice pentru propagandă şi discurs politic dezechilibrat. Ceea ce se şi întâmplă la moment.

În această regiune, aflată sute de ani la graniţa Imperiului Rus, trăiesc atât etnici slavi (ruşi, ucrainieni), cât şi etnici români. Administraţiile s-au succedat, dar fie că au fost de partea românească, fie de partea rusească, ele au făptuit în mod egal abuzuri împotriva populaţiei din ambele etnii. În Transnistria au o vorbă: “Beliie idut, krasnie budut sideti; krasniie idut, beliie budut sideti” (Vin albii, roşii vor sta în închisoare; vin roşii, albii vor fi închişi). Ca urmare al acestui comportament perfect similar al autorităţilor care au administrat de-a lungul timpului regiunea, de pe teritoriul actualei Republici Moldova, s-au refugiat, de-a lungul istoriei valuri de locuitori, persecutaţi aparent din motive etnice, dar de fapt, pentru că statul care deţinea această regiune să poată controla teritoriul aflat la graniţa sa. Aceşti refugiati au migrat atat spre vest (România), cât şi spre est (actuala Ucraină, fostă Uniunea Sovietică, fost Imperiul Ţarist). După marea represiune stalinistă, Uniunea Sovietică, statul în componenţa căruia se afla la moment actuala Republică Moldova, a înţeles că reprimarea populaţiei nu este eficientă şi a permis locuitorilor să-şi desfăşoare existenţa cât de cât normal (în condiţiile care erau posibile atunci). Îmi amintesc că bunicii mei aveau rude în Chişinău şi uneori primeau de la aceste rude “chemare” şi călătoreau acolo – ei spuneau despre asta: “Plecăm la ruşi”, deşi discuţiile cu aceste rude se purtau întotdeauna în limba română. Bunicii mei, care s-au refugiat peste Prut în 1945) nu au ştiut niciodată limba rusă.

Această linişte oarecum impusă, dar în mod cert benefică pentru regiune, care a cunoscut o perioadă de dezvoltare în vremea Uniunii Sovietice, a fost spulberată de valul de nelinişti de la începutul anilor ’90. Administraţia statului nou-apărut, Republica Moldova, nu a ştiut să gestioneze profilul multi-etnic al populaţiei şi a înlocuit propaganda comunistă cu propaganda naţionalistă. A urmat războiul de la Nistru, apoi îngheţarea conflictului, iar împreună cu acest îngheţ, a fost lăsată neclarificată problema identitiăţii naţionale a moldovenilor. Sunt români, sunt ruşi sau ce altceva sunt moldovenii? În legătură cu recensământul din 2004, s-a vorbit despre presiuni făcute asupra populaţiei, ca să se declare moldoveni. Presiunile s-ar fi făcut atât asupra vorbitorilor de limbă română, cât şi a locuitorilor de etnie slavă, ruşi şi ucrainieni. Este trecută într-un plan cu totul îndepărtat chestiunea găgăuzilor, locuitori din sudul Moldovei, vorbitori ai unei limbi turcice, cu toate că şi în această regiune au existat tendinţe separatiste. Din toate aceste motive, sunt mai puţin de acord cu ce îmi spunea Roman Konoplev despre complexul valorilor incomplete de care ar suferi societatea din Republica Moldova. Mai curând, această naţiune este incapabilă să-şi accepte destinul de spaţiu spiritual de tranzit între popoarele slav şi român şi, ca orice naţiune tânără, se teme de viitorul pe care i-l rezervă destinul. Profesorul Dan Dungaciu spunea că Republica Moldova nu poate fi stabilă decât conjunctural, pentru că se află într-o regiune de tensiuni geopolitce. Nici cu asta nu sunt de acord. Republica Moldova va deveni stabila ea însăşi (sama po sebe) atunci când va reuşi să-şi accepte identitatea dublă, în egală măsură română şi slavă. Până atunci, statul moldovean va balansa haotic, îndreptându-se când împotriva unui imaginar ocupant rus, când împotriva unui fals agresor român, reprimând propria populaţie şi generând el însuşi instabilitatea căreia este în pericol să-i cadă victimă.

Tags: alegeri, Chisinau, conflict inghetat, democratie, demonstratii, identitate, nationalism, Republica Moldova, Roman Konoplev, Transnistria

Întrerup aici şirul poveştii despre cum am scăpat din Republica Moldova sfâşiată de demonstraţiile din aprilie, pentru a face rferire la evenimente mai recente.

foto: www.tiras.ru

Într-o declaraţie recentă, preşedintele Voronin a pretins României să nu mai „corupă” cetăţenii moldoveni, acordându-le paşapoarte şi să nu „aprofundeze scindarea de către Nistru”, a societăţii moldovene. Că liderul de la Chişinău (în măsura în care lider se poate numi cineva care nu mai are susţinerea poporului pe care îl conduce) încearcă să-şi justifice eşecul politic pe seama României, nu e o noutate. Ceea ce totuşi mă surprinde este lipsa totală de bun simţ cu care Vladimir Nicolaevici minte pe seama propriei situaţii. Domnia lui se consideră preşedinte şi pe malul stâng, şi pe malul drept al Nistrului şi vorbeşte despre societatea moldoveană de pe cele două maluri ale Nistrului, când, în realitate, în Transnistria este pur şi simplu cu totul altceva decât Moldova. Oamenii de aici sunt foarte departe de a-l considera pe Voronin preşedinte. Ei au un preşedinte care se numeşte Smirnov, cu care nu sunt întotdeauna de acord, dar care este, totuşi, preşedintele lor. Transnistrenii, pur şi simplu nu se reprezintă pe ei înşişi ca făcând parte din Moldova. Am vorbit cu foarte mulţi tineri de aici, de pe malul stâng al Nistrului, care, în mod clar nu sunt extremişti cu creierele spălate. Ba, destui chiar au citit câte ceva la viaţa lor. Îmi aduc aminte că, într-o seară stăteam de vorbă cu unul dintre băieţi, iar el a spus ceva despre „bani inflaţionişti”. A pronunţat neglijent, iar eu nu am înţeles expresia (vorbeam în rusă, pentru că el română nu ştie) şi am întrebat ce înseamnă. Denis mi-a explicat atunci, scurt, simplu şi la obiect ce e aia inflaţie, într-un mod care m-a făcut să cred că într-adevar ştie cum e cu ştiinţele economice. Iar acest tânăr, care câştigă 130 de dolari pe lună şi se întreabă singur cum poate trăi din atât de puţini bani, este unul dintre susţinătorii independenţei Transnistriei. Altfel, nu e românofob şi nu crede că are ceva de împărţit sau de împărtăşit cu Moldova. Recent, preşedintele Smirnov a vizitat o maternitate din Bender. A stat de vorbă cu două lăuze care născuseră în acea zi, cu asistentele medicale şi cu doctorii. Nu demult, pe Voronin au trebuit să-l apere scutierii de furia mulţimii care s-a săturat să primească minciuni şi propagandă, în locul măcar al speranţei de a trăi mai bine. Despre Voronin, aici, în Transnistria, de asemenea sunt amintiri. El a fost cândva secretar de partid la Bender. Se spune despre el că era un şef dur, grosolan, care presiona oamenii. Pe doi dintre subalternii lui i-au scos din cabinet cu targa, pentru că au făcut infarct, în timpul „discuţiilor tovărăşeşti” cu mai-marele de la Chişinău.

În încercarea de a găsi la Moscova susţinere pentru politica represivă pe care o duce împotriva propriului popor, la ultima vizită în Federaţia Rusă, Voronin s-a adresat către preşedintele Medvedev, utilizând un limbaj servil, ca şi cum ar fi vorbit secretarului general al PCUS. El a aruncat cât colo suveranitatea ţării sale, de care oricum nu-i pasă, pentru a pupa papucul ţarului, ca să fie salvat încă odată. Asta a fost de natură să-l irite pe Medvedev, care doreşte o Rusie modernă, partener de discuţie în termeni egali şi utilizând un limbaj traductibil, atât cu Bruxelles-ul, cât şi cu Washingtonul şi nicidecum o întoarcere în trecut. În ziua întâlnirii dintre preşedintele rus şi Vladimir Nicolaevici, ştirea referitoare la acest eveniment nici nu apărea pe main-ul paginii web a Kremlinului. Dmitrii Medvedev este om de afaceri şi, ca atare, el apreciază eficienţa. Nu a văzut acest lucru la Vladminir Voronin, deci nu are pentru ce să-l respecte. I-a explicat scurt că drumul către stabilitatea ţării trece prin rezolvarea problemelor sociale şi economice şi probabil nici macar nu şi-a făcut iluzii că interlocutorul său ar fi înţeles despre ce e vorba. Nu şi-a făcut, desigur, iluzii nici cu privire la faptul că dl. Voronin va rămâne constant în această abordare, aşa servilă şi ineficientă cum e ea. Pentru Vladimir Nicolaevici, să mintă sau să se dezică de cuvântul dat de îndată ce alte împrejurări i se par mai favorabile este ceva ce ţine pesemne de sistemul său vegetativ – vine reflex, ca respiraţia sau ca impulsul de a merge la baie când te mână acolo o vezică prea plină. Preşedintele rus înţelege foarte bine toate acestea, aşa cum o lume întreagă înţelege deja că Moldova, pentru a-şi rezolva problemele, trebuie să înceteze să mai mintă şi, în primul rând, să se mai mintă cu privire la propria situaţie, vorbind despre „atmosfera de lucru din republică” şi despre „unitatea societăţii de pe cele două maluri ale Nistrului”.Toţi înţeleg aceste lucruri, numai politicienii Moldovei nu. Cât despre creditul pe care Moscova l-a acordat Republicii Moldova, Medvedev a acţionat cât se poate de onest: a avut nişte bani de dat, i-a dat cu împrumut în condiţii cât mai avantajoase pentru ţara lui, că aşaera şi firesc – nimeni nu face acte de caritate, a atras atenţia cu privire la eficienţă şi corupţie şi cu asta, misiunea lui s-a incheiat. Problema nu este în ce condiţii a dat Rusia banii, ci ce va face puterea de la Chişinău cu ei. Iar asta nu e greu de ghicit. Pe 29, luna viitoare, vor fi alegeri, iar Partidului Comunist i s-au cam golit buzunarele şi, fără acest credit, n-ar fi avut de unde să dea şpagă electorală.

Chiar dincolo de această problemă, se iveşte o îngrijorare şi mai mare. S-au formulat temeri, şi acesta este şi părerea mea, cu privire la faptul că ceea ce s-a întâmplat pe 7 – 9 aprilie, a fost organizat chiar de serviciul de informaţii al Moldovei, la comanda conducerii politice a acestei ţări. Că a fost o lovitură de stat împotriva propriului popor. Iniţial am crezut că scopul ar fi putut fi presionarea elementului pro-român din societate, considerat de Voronin ca fiind periculos. Există însă un element adăugător: Constituţia Republicii Molldova nu permite a doua oară dizolvarea Parlamentului, iar dacă, după alegerile din 29 iulie, Legislativul nu reuşeşte să aleagă preşedintele ţării, atunci rămâne şef al statului cel care este în exerciţiu. Respectiv, dl. Voronin. Aceasta ar putea fi şi temeiul înţelegerii cu dl. Iurie Roşca, privind nominalizarea acestuia din urmă pentru funcţia de şef al statului. Este cât se poate de clar că nimeni nu-l va vota pe dl. Roşca, deci, dl. Voronin ar trebui să rămână preşedinte, pentru un termen nedefinit, în cazul în care conspiraţia reuşeşte. Recent, spunea preşedintele Voronin că vrea să umble la şliţul lui Chirtoacă, să vadă ce are el acolo. Declaraţia este tipică pentru grosolonia şefului statului moldovaean, care este şi preşedintele Legislativului, printr-un cumul absolut ilegal de funcţii. Într-o declaraţie de presă din 2008, preşedintele moldovean enumera calităţile aliatului său politic, trecut şi prezent, Iurie Roşca. Elogiul suna aşa: „Roşca nu leagănă coada (…) El e bărbat. (…) Dacă faci o treabă cu el, ştii că ai facut o treabă cu un bărbat”. La râsetele şi rumoarea sălii, vizavi de involuntara tentă de homosexualitate a afirmaţiei, Vladimir Nicolaevici s-a sprijinit de spătarul scaunului de preşedinte al unui stat suveran şi a exclamat, într-un fel care s-a vrut bonom: „Rebiata, vî şto?”. Echivalenţa de sens în limba romana a expresiei ar fi: „Ce-aveţi, băi, nene?”. Dl. Voronin a dorit să fie informal, dar a reuşit să fie dezgustător. Aruncată de la înălţimea funcţiei celui care a emis-o, expresia sună, oricum, ca şi cum ar fi fost vomitată într-o bodegă încărcată de fum şi de mirosul stomacelor pline de băutură ieftină. Momentul aminteşte, de asemenea, de prostraţia unui creier tâmpit de samagon, şi care nu mai poate genera alt gând, decât această stupoare amuzată şi uşor înspăimântată, care este un fals apel la bun simţ. Îmi vine să cred că acelaşi lucru îl va spune preşedintele în exerciţiu al Republicii Moldova şi la momentul în care, la judecata pământească sau divină i se va prezenta nota de plată pentru faptele sale din această viaţă.

Înainte de a publica acest articol, l-am trimis unor analişti, cerându-le să-şi exprime părerea. Puţin după asta, am primit de la Oleg Cristal link-ul comentariului pe care l-a postat el pe blog. Puteti citi aici materialul poliotologului moldovean, care este, trebuie, să recunosc, remarcabil. Atât politologul, cât şi materialul.

Tags: alegeri, Chisinau, democratie, Igor Smirnov, Nistru, Republica Moldova, Transnistria, Vladimir Voronin

Am hotărât, aşadar, să plec din Moldova. Dar unde aş fi putut să scap? La graniţă mă aşteptau satrapii lui Voronin şi simţeam că în cazul meu ar fi putut avea careva abordări speciale, dat fiind că îl apărasem pe Burgudji şi dat fiind că sunt prietenă cu „separatiştii” din Transnistria.

… Ceea ce lasasem in urma

L-am sunat pe directorul meu şi, fără să reuşesc să-mi stăpânesc lacrimile, l-am rugat să asculte materialul pe care îl trimisesem. Reportajul meu se încheia aşa: „Poate că aceasta este ultima mea corespondeţă specială, dar cu siguranţă este cea mai completă”. Nu puteam să-i spun direct că mă simt în pericol, dar speram să înţeleagă. Mi-a spsu că, da, o să asculte, şi m-a întrebat dacă mă mai poate ajuta cu ceva. Nu, nu mă mai poate ajuta cu nimic, am răspuns.

Despre cei arestaţi circula informaţia că au fost torturaţi, dar din punctul ăsta de vedere eram liniştită: eu leşin foarte uşor, mai ales la durere şi am şi probleme cu inima, aşa că aş fi scăpat foarte ieftin din mâinile SIS-ului; nu apucau să-mi facă mare lucru înainte de a trece ultima dintre foarte multele graniţe pe care le-am trecut într-o viaţă de reporter special. Ceea ce m-ar fi durut foarte tare era să mă prindă şi să mă fluture pe la televizor, ca pe o rufă murdară: uitaţi diversionistul român – l-am prins. Mai bine muream decât să mi se întâmple aşa ceva.

M-am dus la autogară şi am luat marşrutka spre  Comrat. Şoferul m-a pus să cumpăr bilet, iar eu am înţeles că erau controale pe drum. N-aş fi avut nici o şansă la cea mai sumară verificare a actelor. M-am aşezat pe scaunul îngust şi incomod, încercând să rămân cât mai liniştită. Simţeam că mă sufoc şi mă treceau când valuri de căldură, când fiori de gheaţă. Aş fi vrut să mă ghemui într-un colţ şi să pot tremura în voie. Mă uitam pe fereastră. Toată autogara era plină de poliţişti în civil. Erau mai mulţi decât călătorii, mult mai mulţi. Câţiva stăteau de vorbă chiar lângă maşina mea. Secundele se scurgeau greu şi noi nu mai plecam odată de pe loc. La un moment dat, unul dintre gardişti s-a urcat şi el în marşutkă. O să mi-l amintesc toată viaţa venind spre mine – solid, nu foarte înalt, îmbrăcat într-o geacă de piele destul de uzată şi cu un tricou roşu pe dedesubt. Evident tuns scurt, evident cu pantaloni la dungă, dar nu excelent călcaţi. Şi cu un dosar în loc de borsetă. Credeam că vine să mă ia. Dar nu, a trecut de mine şi s-a aşezat pe unul dintre scaunele din spate. Îl simţeam direct în  cârca mea. Maşina a pornit în sfârşit, iar eu nu înţelegeam ce se întâmplă. Dacă tot a venit după mine, de ce nu mă arestează? Înseamnă că îmi pregăteşte ceva mai rău, dar ce? Aşteaptă să vadă unde mă duc? O durere acută îmi strângea inima din ce în ce mai tare; aerul nu-mi ajungea şi aveam impresia că în curând o să-mi cadă umărul stâng. În spate, razvedcikul se tot foia. Pentru cei care nu ştiu rusă: razvedcik se numeşte ofiţerul de informaţii, iar militarii din trupele speciale tot ofiţeri de informaţii sunt consideraţi.

Nu făcusem nici două sute de metri de la ieşirea din autogară, că omul din spatele meu a strigat la şofer: „Auziţi, da’ maşina n-are condiţioner?” (aer condiţionat). Cu tot dramatismul situaţiei, mi-a venit să pufnesc în râs. Maşina în care eram, mai avea puţin şi-şi pierdea tablele pe drum, iar individul ăsta, deghizat în cetăţean obişnuit, voia aer condiţionat, exact ca la el în birou, acolo, la serviciul de informaţii. Un lucru îmi era clar, că nici lui nu îi e bine, aşa cum nici mie nu-mi e. Asta mi s-a părut un semn şi mai rău. Eram convinsă că el era acolo pentru mine şi că cine ştie ce lucru îngrozitor îmi pregătea.

A mai trecut puţin şi razvedcikul s-a dus în faţă, lângă şofer, pentru că a spus el, acolo e mai mult aer. Maşina continua să se hurducăie pe drumurile proaste şi pustii, iar eu simţeam că mor de spaimă, cu fiecare kilometru parcurs. Încă nu luasem o hotărâre unde să mă duc. Afară era soare. La un moment dat, insul pe care îl consideram urmăritorul meu, l-a întrebat pe şofer ceva despre o declaraţie a başkanului. Găgăuzul a răspuns foare scurt – ei sunt omani inteligenţi, dar nu le plac poliţiştii, indiferent de care fel ar fi aceştia. Soarle urca spre crucea cerului, iar mie mi se părea să sunt faţa unei sentinţe care se tot amână. Vedeam ceafa răsfrântă, acoperită cu ţepi negri şi gulerul ros al hainei de piele pe care o purta omul aşezat lângă şofer. Au trecut aşa, cam trei ore. Deja ne apropiam de Comrat. Undeva, la o intersecţie, din care se făcea un drum lăturalnic, maşina a oprit, iar omul a coborât. A acţionat o telecomandă, iar în parcare s-au aprins farurile unei maşini albe, destul de scumpă şi… cu număr de Transnistria.

Comrat – destinaţia de primă urgenţă

Am înţeles dintr-o dată că nu eu fusesem ţinta, că omul acela probabil nici măcar nu mă văzuse şi că, nenorocitul, era pesemne la fel de înspăimântat ca şi mine. Fusese la Chişinău să se informeze, să vadă ce se întâmplă acolo, ceea ce era perfect normal, pentru că Tiraspolul e la o aruncătură de băţ de oraşul care tocmai fusese măturat de un val de revoltă populară şi de un alt val de represiune. Dintr-o dată, îl priveam cu alţi ochi pe omul acela, care avusese curajul să vină pe un teritoriu unde era considerat duşman şi să vadă dacă nu e vreun pericol care să-i ameninţe pe ai lui. Pe tot parcursul drumului, la fel ca şi mine, şi el se sufocase de spaimă. De asta se mutase de pe locul din spate şi de asta îl întrebase pe şofer dacă nu e condiţioner în maşină. Un pic prea târziu, am avut impulsul de a-l ruga să mă ia cu el, să mă ajute, să mă scoată de acolo. Nu şiu dacă ar fi făcut-o – probabil că da, pentru că cei din Transnistria sunt foarte sufletişti. Dar, cum am spus, ideea mi-a venit un pic prea târziu, maşina în care eram pornise deja, şi la fel şi maşina în care el se urcase. Eu mergeam mai departe spre Comrat.

Tags: alegeri, Autonomia Gagauza, Chisinau, Comrat, democratie, demonstratii, derepturile omului, Gagauzia, Republica Moldova, Transnistria

La periferie, Chişinăul arăta normal. Am intrat într-o farmacie, să cumpăr un plasture, pentru că mă roseseră foarte tare pantofii. Era coadă – oamenii cumpărau diverse medicamente. Când să plătesc, m-a sunat Kîlcik să vadă dacă sunt în regulă. La televizor se transmiteau ştiri îngrijorătoare, dar nu foarte clare. În orice caz, demonstraţia din centru continua. Mi-a spus să fiu atentă. I-am promis că o să fiu, apoi am închis, fiind în pericol vital iminent: câteva cucoane din spatele meu şi farmacista se enervaseră că nu plătesc mai repede şi protestau vehement. Am ieşit în soarele de afară şi am căutat o bancă, să mă aşez şi să-mi dofotoricesc piciorul, apoi am luat o rutieră spre centru. Deja, pe Bulevardul Şefan cel Mare nu mai circulau troleibuzele.
M-am dus în piaţă, iar ce am văzut acolo m-a speriat de-a binelea. Niciodată nu văzusem Chişinăul agitat. Capitala Republicii Moldova e un oraş liniştit şi patriarhal, iar moldovenii pur şi simplu nu sunt făcuţi pentru proteste – sunt nişte oameni blajini de felul lor, indiferent daca sunt tineri sau bătrâni. Acum, ce se întâmpla în piaţa mi se părea aşa de fără rost şi nebunesc, iar sentimentul că o să se termine rău, s-a accentuat.

Oamenii care agitau pumnul în timp ce strigau “Noi suntem români” mi se păreau nefireşti, mi se părea că… pur şi simplu nu sunt ei. Aveam sentimentul că toată această violenţă nu vine din interioul lor, al oamenilor, ci că altcineva îi face să se agite în felul ăsta.

Şi încă nu ştiam nimic – nu aflasem despre atacul asupra Parlamentului. Aveam sentimentul straniu că este ceva nenatural în “kartinkă” (fotografie), că este, ascuns, un element în plus, dar în acelaşi timp esenţial. Ca întotdeauna când nu înţeleg, am pus mâna pe telefon. L-am sunat pe Nantoi, dar avea mobilul închis. De dimineaţă, înainte să plec de la Comrat, vorbisem cu el. Îl întrebasem ce se întâmplă şi el mi-a spus că oamenii au ieşit să protesteze, pentru că s-au săturat de comunişti. Mi-a spus-o ca şi cum ar fi un lucru normal, iar eu i-am replicat că nu e bine ce se întâmplă. Am primit un răspuns tăios, însoţit de lămurirea că trebuie să încheie convorbirea, pentru că se întâlneşte cu cineva. “Să dea Dumnezeu să fie linişte!”, am adăugat eu, iar Nantoi, pe un ton şi mai aspru: “În orice caz, linişte va fi”. Acum nu mai răspundea deloc, iar eu ştiam că avusesem dreptate – nu era bine. Seara se lăsa cu repeziciune. La tribună se succedau vorbitorii, dar era cât se poate de clar că nici unul dintre ei nu e Liderul. Liderul cu “L” mare. Şi atunci cine?… Nu mi-am pus întrebarea la momentul respectiv. Logica îmi intrase într-o totală pauză, sub presiunea durerii că cineva face politică pe seama sentimentelor mulţimii de protestatari disperaţi adunaţi în piaţă. Mă temeam şi pentru Transnistria, pentru că îmi dădeam seama cu câtă spaimă se uită oamenii de acolo la ceea ce se întâmplă la Chişinău. Am plecat din piaţă, să caut un Internet café, dar SIS-ul blocase accesul la web în aproape tot oraşul. Şi telefoanele funcţionau cu intermitenţe. În cele din urmă am găsit un wireless funcţional, într-un magazin Orange şi am intrat de acolo.

Aveam să rămân la Chişinău trei zile – cele mai fierbinţi din istoria Republicii Moldova, de după războiul de la Nistru: de pe 7, până pe 9 aprilie. A doua zi l-am văzut pe Nantoi, care abia putea vorbi de supărare. El mi-a spus despre provocatori strecuraţi în rândul manisfestanţilor şi mi-a dat de înţeles că aceştia ar fi făcut parte din organele de ordine ale republicii, dar eu tot n-am înţeles. Nu pricepeam nimic, cred că nici măcar nu am conştientizat informaţia, pentru că eram într-o stare de durere stupefiată, ca atunci când îţi moare cineva drag: nu pricepeam cum de s-a putut întâmpla aşa ceva. Ar fi putut Nantoi, sau oricare altul să-mi deseneze, să-mi urle sau să-mi silabisească informaţiile, pentru că eu tot n-aş fi priceput. Ştiam două: că mi-e frică pentru Transnistria şi că-mi vine să plâng. Mult, cu suspine. Asta şi făceam, oricum, seara, înainte de a adormi. Şi, altfel vorbind, cum puteam eu, care veneam dintr-o ţară democratică, unde politicienii au treabă unul cu altul şi, odată la patru ani cu alegătorii, cum puteam eu să înţeleg că aici, în Moldova, SIS-ul organizase o conspiraţie împotriva propriului popor, pentru a neutraliza elementul pro-român din societate, pe care ei îl considerau cel mai periculos? Văzusem cazul Burgudji, vazusem cum au procedat acolo, ce înscenare grosolană făcuseră, dar tot nu eram capabilă să înţeleg. Nu-i credeam în stare să meargă chiar mai departe de atât.

Cândva, cred că tot în ziua de opt, am sunat la Ambasada României, să văd dacă acolo totul este în regulă. Cu o noapte înaninte, Spetsnazul intrase peste manifestanţii din piaţă. Se făcuseră arestări şi se vorbea că prizonierii fuseseră foarte rău bătuţi, iar eu mă temeam, ca, după acuzaţiile care fuseseră împotriva României, organele de ordine să nu trimită vreo grupă de comando şi peste reprezentanţa noastră diplomatică. Măcar atât înţelesesem din cazul Burgudji, că în Moldova reprezentanţii organelor de ordine pot să fie foarte brutali. Ştiam ce făcuseră din casa lui Vanya la percheziţie şi, de aceea, îmi era clar că de la poliţiştii moldoveni te poţi aştepta nu la orice, dar la ce e mai rău. La telefon mi-a răspuns consilierul de presă, Ioan Gaborean, care mi-a spus că deocamdată ei sunt bine şi că-mi mulţumeşte pentru grijă. I-am lăsat numărul de telefon şi i-am spus să mă sune dacă se întâmplă ceva. În acea zi am rămas la cafeneaua Orange, să-mi pun ordine în ce interviuri aveam. De câteva ori m-am dus în piaţă să văd ce mai e. Oamenii erau tot acolo, scandau. Câţiva îşi desenaseră pe obraz tricolorul, care, la urma urmei, este şi steagul lor. Seara, deja, în piaţă nu mai era nimeni – doar foarte multe hârtii pe asfalt şi o echipă de televiziune, care filma, Dumnezeu ştie ce.

M-am dus la hotel să-mi iau cameră. Eu dădeam camera în fiecare zi, crezând că totul o să se liniştească şi o să pot pleca. Era târziu, aproape de 12. La Chişinău trag de fiecare dată la “Zarea”, cel mai ieftin hotel din oraş. În primă fază, la recepţie a fost greu să atrag atenţia cuiva, pentru că toţi se uitau la un meci de fotbal pe Antena 1. Am rămas stupefiată că după tot scandalul şi acuzaţiile împotriva României cineva se uită la un post de televiziune românesc. L-am întrebat pe portar ce-i cu asta, iar el mi-a răspuns, în glumă că oricum nu bate… (una dinte cele două echipe, nu mai ştiu care), iar la alegerile moldoveneşti tot comuniştii ies. Am pornit să glumim pe tema asta – era prima rază de optimism din ultimele zile, când recepţia a fost străbătută de o suflare de gheaţă. Uşa de la intrare s-a deschis larg şi au intrat ei. Îi văzusem în ultimele două zile, pe colegii lor peste tot în piaţă, printre demonstranţi, dar tot nu înţelesesem nimic. Desigur, ştiam cine sunt – îi pot recunoaşte când îi văd. Ofiţerii SIS umblă totdeauna în grup. Sunt înalţi, solizi, îmbrăcaţi la costum, cu pantofii foarte bine făcuţi şi cu borsetă. Aşa erau şi aceştia. Eu încremenisem lângă recepţie, incapabilă să respir. Au cerut lista celor cazaţi, s-au uitat pe ea şi au plecat spunând: da, nu sunt ţigani din România. Cel care a spus asta avea mustaţă, era foarte lat în umeri şi purta un sacou pepit. Părea să fie şeful celorlalţi. Eu nu apucasem să mă cazez, iar ei, dacă m-au văzut doar cu poşeta au crezut că am deja cameră, deci sunt pe listă, aşa că nu m-au legitimat. Am înghiţit în sec, încercând să mă arăt cât mai calmă. M-am întors spre recepţioneră, care se speriase ca lumea. “Ştiţi, cred că oamenii ăştia arată peste tot la fel. E undeva un incubator care-i scoate câte zece, câte zece, şi-i repartizează după aia pe ţări. Şi în România tot aşa arată”. Femeia a râs, palid.

Mai târziu aveam să-mi dau seama că spusesem pur şi simplu un neadevăr. Ofiţerii de informaţii din România nu arată aşa. Ai noştri sunt nişte birocraţi, pe când aceştia erau membrii unui organ de represiune, care presionaseră societatea, până când revolta a izbucnit ca aburul dintr-un cazan închis ermetic, sub care s-au băgat prea mulţi cărbuni. Ai noştri sunt cam ineficienţi şi uneori dezinteresaţi de ce fac, pe când aceştia, din Moldova, mi-au apărut ca nişte vătafi de sclavi gata să biciuie până la moarte pe oricine s-ar fi împotrivit unei puteri care, fiind profund ilegitimă, este, pe cale de consecinţă şi extrem de represivă.

Un alt lucru pe care aveam să-l înţeleg doar după ce am ajuns în cameră, a fost că fetele de la recepţie, şi portarul, au ştiut cine sunt. Doar trăsesem de atâtea ori la hotelul acela, mă cazasem pe bază de paşaport, stătusem de vorbă cu oamenii, deci toată lumea ştia că sunt din România şi că sunt jurnalistă. Au ştiut, dar nu m-au trădat. Cred că toată viaţa voi fi mişcată atunci când îmi voi aminti de acest gest de solidaritate.

Ajunsă în cameră, n-am putut nici să mănânc, atât eram de speriată. Am adormit greu, şi m-am trezit foarte devreme, buimacă de oboseală şi cu un sentiment intens de pericol. M-am îmbrăcat în grabă, mi-am luat geanta şi am ieşit fără să mă mai spăl pe dinţi. La recepţie am lăsat doar cheia. N-am cerut bon de decont, sperând că poate nu fusesem nici înregistrată. Nu era încă şase dimineaţa. Piaţa Marii Adunări Naţionale era pustie. Am rătăcit pe străzi, pentru că nu era nici o cafenea deschisă. La opt şi jumătate m-am dus la Orange café şi am trimis nişte mailuri. Oamenii începuseră deja să se adune în piaţă. Pe la nouă, l-am sunat din nou pe consilierul de presă de la Ambasada României şi i-am spus că aş vrea un interviu cu dl. Filip Teodorescu, ambasadorul nostru la Chişinău. De obicei nu iau interviuri diplomaţilor din ţările pe unde umblu, pentru că e destul de multă birocraţie şi în domeniul acesta, trebuiesc cerute aprobări şi mie nu-mi place să stau să aştept până când se mişcă o structură de stat. Care este, aşa cum îi arată şi numele “de stat”. De data asta, după toate acuzaţiile care fuseseră aduse ţării mele, eram dispusă să suport chiar şi hachiţele unor birocraţi, doar pentru a demonstra neadevărul acelor învinuiri. Răspunsul lui Gaborean avea însă să mă năucească: “Domnul ambasador este în drum spre graniţă şi eu la fel”. Am făcut o pauză, apoi am întrebat: “Aţi fost rechemaţi sau… aceea”. A urmat un alt moment de tăcere, apoi am auzit: “Nu, n-am fost rechemaţi. Uitaţi-vă pe internet”. Am închis telefonul şi am deschis pagina ProTV Moldova. Cu o zi în urmă circulaseră zvonuri despre expulzarea ambasadorului României, dar am crezut că sunt doar dezinformări, în scopul de a ameninţa odată în plus România. Ştirea despre expulzarea ambasadorului nostru era însă main-ul paginii televiziunii din Chişinău. Am decis să mă întorc la Comrat, să-mi iau lucrurile şi să ies cumva din Moldova, care se închidea în jurul meu ca o capcană.

Tags: alegeri, Chisinau, democratie, demonstratii, drepturile omului, Republica Moldova

Am rămas în Găgăuzia în ziua alegerilor, şi, pentru că nu aveam acreditare, am lucrat pe laptop în cârciuma lui Kîlcik, care din când în când îmi aducea veşti proaspete din secţiile de votare. Se îmbrăcase la marele fix, cu un sacou pepit, care-i venea tare bine şi pun pariu că-şi pieptănase şi barba. Vorbea împotriva comuniştilor, ba în găgăuză, ba în rusă şi le tot explica muşteriilor cum stă treaba cu politica. De fapt, la Comrat, cam toată lumea se îmbrăcase de sărbătoare. Cumva, Vanya Burgudji era parcă mai prezent ca niciodată. Era acolo – putam să mi-l reprezint, între acei bărbaţi negricioşi, stând de vorbă despre politcă în cafeneaua întunecoasă şi îmbâcsită de fum. Oricum, erau toţi foarte convinşi de politica lor.

Linistea de la Comrat…

Seara, Maia m-a dus la o vecerinkă – era ziua unei prietene. Odată ce s-au anunţat rezultatele preliminare, m-am retras într-un colţ mai liniştiti şi l-am pus pe Oleg Cristal să-mi le comenteze, pentru ca a doua zi să pot urca pe blog un post despre asta chiar de dimineaţă. Cu Maia, am ajuns acasă târziu şi niţeluş cam cherchelite. Ea a făcut un pic de instrucţie cu mine, pentru că apa caldă se opreşte după ora 12 noaptea, aşa că am făcut duş în mare viteză. Odată ce toată lumea s-a îmbăiat, ne-am băgat în pat şi am adormit buştean, pentru că eram rupte de oboseală.
În următoarea zi m-am dus la başkanat. Voiam un comentariu de la Formuzal despre rezultatele alegerilor. La guvernul Atonomiei Găgăuze, toată lumea era supărată – se temeau că această victorie categorică a comuniştilor va aduce încă şi mai multă represie în regiune. Pe când stăteam la taclalale cu purtătorul de cuvânt, a apărut şi Formuzal, care mi-a zâmbit (au găgăuzii un fel de a zâmbi!…) şi le-a spus subalternilor lui: după ce terminaţi cu doamna, să veniţi până la mine.
În ziua aceea, başkanul nu a avut timp de declaraţii şi a rămas că revin. M-am dus apoi la o televiziune din regiune, ca să-mi lucrez nişte materiale. Şi acolo toată lumea era morcovită: încă patru ani sub comunişti. Nici măcar nu mi se mai părea ciudat că atât pro-ruşii, cât şi pro-românii din Republica Moldova erau împotriva comuniştilor.
Spre seară a început. Eu eram în studio, trăgeam un intro, despre războiul din Osetia de Sud. Mă năpădiseră amintirile şi mă străduiam să nu plâng. Simion, şeful televiziunii, a venit foarte bucuros şi ne-a anunţat că la Chişinău a ieşit lumea în stradă. Eu am ştiut de atunci că nu e bine şi am şi zis asta. Speram că lucrurile se vor linişti. Am ajuns acasă seara târziu. Maia făcuse friptură cu piure. În Moldova, oricât ar fi de săraci, atunci când au musafiri, oamenii pun tot ce au mai bun pe masă. Am vorbit mult înainte să ne culcăm – despre Roma, băiatul Maiei, care este student la Chişinău, despre viaţa de la Comrat, despre Rusia, despre manifestările de la Chişinău. Ca şi mine, Maia crede că Basarabia nu se va uni cu România, în ciuda faptului că pro-ruşii din Republica Moldova se tem foarte tare de acest lucru. „Eu, aici, în Găgăuzia, le-am spus: staţi liniştiţi, că ei sînguri nu vă iau”, mi-a zis Maia. Ei, adică românii. I-am dat dreptate. Tot vorbind, am aţipit, dar au început să mă chinuie coşmarurile şi atunci a trebuit să stau o vreme trează, ca să fiu sigură că alunec direct într-un somn adânc atunci când adorm. Altfel, riscam să mă trezesc ţipând şi s-o sperii şi pe Maia. A doua zi dimineaţă, soarele strălucea de parcă ar fi vrut să împrăştie toate nedumeririle lumii ăsteia. La Chişinău contiuau demonstraţiile şi situaţia era din ce în ce mai tensionată. Maia era la servici, eu rămăsesem acasă, pentru că era Internet şi voiam să transmit nişte ştiri. Când am văzut încăerarea de la Parlament le-am lăsat naibii de ştiri, am sunat-o pe Maia că plec la Chişinău, am lăsat cheia la portar şi m-am dus glonţ la autogară. În drum am trecut pe la cârciuma lu Kîlcik şi i-am spus şi lui că plec. Nu a fost foarte încântat de idee, dar şi-a dat seama că nu are cum să mă oprească. „Tu eşti fată deşteaptă şi atentă. N-ai să păţeşti nimic, da?”, mi-a spus la despărţire. Parcă depindea de mine dacă păţesc sau nuu ceva, când acolo se deschiseseră porţile iadului! M-am urcat în rutieră. Aveam la mine numai poşeta, pentru că îmi imagineam că seara sau cel târziu a doua zi aveam să mă întorc. Nu avea să fie aşa, dar faptul că am călătorit fără bagaje avea să mă salveze din ghearele organelor de ordine. Pe drum, aproape de Chilşinău, maşina în care eram a fost oprită de poliţişti, care s-au uitat înăuntru să vadă cine călătoreşte. Lucrurile începeau să devină serioase.

… si demonstraţiile de la Chişinău

Tags: alegeri, Chisnau, democratie, demonstratii, drepturile omului, pogromuri, proteste, Republica Molova

Noaptea se lăsa brusc, ca o cortină de spaimă, peste drumul pustiu, plin de gropi. Maşina îin care eram gonea spre Transnistria, lăsând în urmă o Moldovă sfâşiată, în pragul stării excepţionale. Era în perioada demonstraţiilor din aprilie, iar eu fugisem din Chişinău chiar înainte să se închidă oraşul şi să înceapă controalele pe drumuri.

O imagine din Chisinau, un oras pe care nu stiu cand il voi ma revedea

De fapt, controale deja erau, dar speram să nu mă întâlnesc cu nici unul. La radio se transmitea periodic un comunicat, în care părinţii erau îndemnaţi să discute cu tinerii, să nu-i lase să se drogheze, să bea şi să se dedea la acte de huliganism. Îi spusem şoferului că mă doare capul ca să nu fiu obligată sa-i răspund la întrebări. El ştia că am venit de la muncă, din Italia, că lucrez în Roma şi mă întrebase cum e la Roma, iar eu n-am ştiut ce să-i răspund, pentru că nu fusesem niciodată acolo. Nu puteam să-i spun că sunt ziaristă şi cu atât mai mult că sunt româncă –ar fi putut să mă ducă direct la Poliţie, ca să fiu arestată. Poate se şi puseseră recompense pe capul nostru – ce ştiam eu… Spaimele şi amintirile se fugăreau prin mine, ca nişte curenţi electrici de mică intensitate.

Cu două săptămâni în urmă, venisem în Moldova. Pentru prima oară, la frontieră fusese înspăimântător. In acea perioadă, mai multe grupuri de români au fost întorşi. Atmosfera era foarte tensionată. Grănicerul s-a uitat fix la mine şi m-a întrebat de ce vreau să mă duc în Moldova. Eu am îngheţat şi n-am mai ştiut ce să răspund. Probabil m-ar fi trimis înapoi şi pe mine, norocul a fost că unul dintre băieţii cu care mă împrietenisem în tren, m-a luat de mână şi i-a spus militarului că mergem la Lukoil. Acela mi-a pus ştampila pe paşaport, dar mie spaima nu mi-a trecut decât după câteva minute. Am coborât din tren la Ungheni. Aş fi vrut să rămân la hotel, că eram moartă de oboseală, numai că un priten al celor cu care venisem până acolo m-a avertizat că se fac controale în hoteluri. Era în apropierea alegerilor. Mi-a fost teamă să rămân, şi am plecat mai departe spre Chişinău.

Am tras la Hotel Zarea, cel mai ieftin din oraş. Fetele de acolo deja ma ştiau, că fusesem de mai multe ori. În timp ce-mi făceau formele, le-am întrebat ce au cu noi, românii, de ne izgonesc din Moldova. “Lăsaţi să treacă alegerile, că după aia n-o să mai aibă nimic cu nimeni. Or să aibă între ei, să-şi împartă funcţiile”.

Am rămas în Chişinău câteva zile, timp în care am constatat că nimeni nu are timp de mine – nici Nantoi, nici Andronic, nici Ştefan Urîtu, care nici măcar nu mi-a răspuns la telefon. Toţi alergau ca disperaţi, pe la televiziuni şi radiouri să transmită un ultim mesaj electoratului, să mai spună ceva, de parcă ar fi urmat sfârşitul lumii pe 5 aprilie. De fapt aveam să văd mai târziu că sunt destul de aproape de adevăr cu această evaluare.

După ce am făcut un interviu cu Jenea Golosceapov, de la Amnesty International şi unul cu Oleg Cristal, am plecat la Comrat. Nimic nu prevestea ce avea să urmeze.

Comrat – urmatoarea destinatie

Pe Maia o anunţasem de nu ştiu când că vreau să vin şi ea tot mă aştepta. Am sunat-o de pe drum şi i-am spus că sunt la Cimişlia. Şi atunci, ca şi acum se însera, numai că atunci nu-mi era frică de nimic. Mă bucuram că am s-o văd pe Maia, pe Ivan Kîlcik, pe Oksana, şi pe toţi ceilalţi. Poate şi pe başkan, cu care îmi făcuse mare plăcere să stau de vorbă data trecută, pentru că e un om deschis şi prietenos. Şi un politician valoros. Am coborât în autogară şi, ca o femeie hotărâtă şi care ştie despre ce e vorba, m-am îndreptat spre cârciuma lui Kîlcik, nu înainte de a arunca o privire dispreţuitoare taxiştilor, care m-au văzut cu bagaje şi se pregăteau să mă jupoaie.

„Taci din gură”

Vanya nu-mi mai răspunsese la telefon de ceva vreme, dar speram să-l găsesc la local. Nu m-a înşelat – cum am intrat pe uşă, i-am şi văzut barba iţindu-se din spatele tejghelei, iar peste două secunde eram în braţele lui, bucurându-mă de revedere ca un căţel. Şi când mă gândesc că de omul ăsta mi-a fost frică la început!…

Fără să admită replică, Vanya m-a aşezat la masă, mi-a adus un ceai, apoi m-a întrebat dacă mi-e foame. Altfel, retorică întrebarea, pentru că în mintea lui soarta mea era deja hotărâtă: ceva trebuia să mănânc, nu cumva să slăbesc. Am către 90 de kilograme, dacă nu cumva peste. În timp ce punea câte ceva pe farfurie, eu încercam să protestez, dar s-a dovedit că Vanya ştie ceva ce-i este foarte util în comunicarea cu mine. Anume, să spună în româneşte: „Taci din gură”. Am fost atât de surprinsă, încât chiar am tăcut câteva clipe. Suficient ca el să-mi pună farfuria în faţă şi să mă oblige să mănânc.

Vanya se ocupă de politicile lui, care mie nu-mi plac de nici un fel. Mi-a spus că Voronin şi comuniştii lui vor să-i şteargă de pe faţa pământului pe toţi cei care nu sunt de aceeaşi părere cu ei. Eu nu l-am crezut atunci, dar peste numai câteva zile aveam să mă conving că aşa este.

La fel ca şi celalalt Vanya, Burgudji, care mie mi-e foarte drag, şi Kîlcik scrie o mulţime de articole şi are pretenţia să-i fie citite. Ceea ce eu nu prea am cum să refuz, deşi tare aş vrea. Într-unul dintre ele, Vanya Kîlcik dezvăluia că, în ultimele 9 luni mai-marii Partidului Comunist au făcut privatizări în valoare totală de un miliard de lei, către firme mai mult decât îndoielnice. Şi, din nou, aceeaşi mare durere, despre care el mi-a vorbit şi prima dată când am fost în Găgăuzia: mai mult de jumătate din familii sunt destrămate. Copiii au rămas fără părinţii, care au plecat la muncă în străinătate. Nu mai merg la şcoală şi a înflorit criminalitatea juvenilă. Iar politicienii continuă să facă promisiuni deşarte şi să instrumenteze dosare penale opozanţilor, care foarte adesea nu sunt nici ei mai breji. Aceasta este adevărata tragedie a întregii Moldove, nu doar a Găgăuziei.

Performanţă jurnalistică

În timp ce pălăvrăgeam cu Kîlcik, Maia mă aştepta, fierbând. Se întreba ce naiba se întamplă, că de la Cimişlia nu am cum să fac mai mult de o jumătate de oră, şi trecuse deja o oră şi jumătate. Ea mă şi sunase în timpul ăsta, numai că eu, la Chisinau îmi pusesem caractere ruseşti şi, ca rezultat, telefonul nu mai suna deloc.

Am ieşit din cârciuma lui Kîlcik şi am luat-o pe uliţa Lenin, după ce în prealabil am întrebat un bătrânel dacă aceea este. Cu Maia am vorbit la telefon (am sunat eu), şi am stabilit să mă aştepte în faţa Colegiului Pedagogic. I-am spus că sunt pe strada Lenin, până să înceapă blocurile. Comratul este un oraş atât de mic, încât nici transport în comun nu au, iar dintr-un capăt în altul faci cel mult 20 de minute. Eu pe strada Lenin am mers cam 15 minute şi blocurile tot nu au început. Continuam să merg prin intuneric, cărând bagajele, ca un măgar împovărat peste puteri, dar blocurile refuzau sa apara. În plus, casele se răreau din ce in ce. La un moment dat am văzut şi un tractor. Când am considerat că mi-a ajuns, am sunat-o pe Maia şi i-am spus că sunt într-un loc pustiu, şi de fapt cred că nici nu mai sunt în oraş.

- Doamne fereşte, Mihaela, unde eşti? m-a întrebat ea, panicată.

- Dacă aş şti, ţi-aş spune…

- Păi, n-ai spus că eşti pe uliţa Lenin?

- Mie oamenii aşa mi-au spus, dar eu acum nu mai văd nici o casă. Cred că am ieşit din Comrat…

- Mihaela, unde eşti, întoarce-te şi eu vin să te iau de la autogara. Ramai la autogara şi aşteaptă-mă acolo. Departe eşti?

- Am mers ceva. De când am vorbit ultima dată, tot merg…

- Doamne fereşte, întoarce-te la autogara…

Contaminată de panica Maiei, am luat-o înapoi, în pas alergător, fără să mai ţin cont de greutatea bagajelor şi de oboseală. Primul om pe care l-am întâlnit l-am întrebat încotro e centrul oraşului şi mi-a confirmat: o luasem în direcţie opusă, adică spre Chişinău. Maia mă suna din două în două minute să vadă dacă am ajuns la autogara, pentru că ea ajunsese – de unde stă ea sunt pur şi simplu doi paşi până la autogară. Până la urmă ne-am întâlnit. Eu eram lac de transpiraţie, iar Maia trecuse prin toate spaimele posibile. Odată ce a reuşit să mă recupereze din drum, Maia m-a dus acasă, unde mi-a dat să mănânc şi mi-a făcut legătura, prin Skype cu dragul meu Burgudji. Am vorbit puţin şi am reuşit să-l şi văd, ocazie cu care am constatat că arată ca de obicei şi m-am mai liniştit. În seara aceea ne-am culcat devreme, pentru că a doua zi era votarea şi Maia trebuia să lucreze şi eu de asemenea.

Aşa a început acestă ultimă călătorie a mea în Moldova: reuşisem o performanţă de care puţini jurnalişti sunt capabili: m-am rătăcit într-un orăşel cât obatistă, cu o singură stradă principală: uliţa Lenin, faţă de care toate celelalte străzi sunt fie paralele, fie perpendiculare. Probabil că sunt nu numai singurul junralist, dar şi singurul om care s-a pierdut vreodată în Comrat.

Această mică aventură, altfel tipică pentru mine, care sunt prin definiţie ameţită (mare minune că ştiu unde mi-e capul) nu prevestea cu nimic evenimentele dramatice care aveau să înceapă peste numai câteva zeci de ceasuri.

Acum mă îndrept deja spre Tiraspol, unde văd singura mea şansă de scăpare, iar maşina in care sunt, continuă să gonească, pe drumurile singuratice.

Tags: Chisinau, Comrat, democratie, Republica Moldova, Transnistria

Pai… treaba. Ca, daca statul nu e recunoscut, ministerul in orice caz este recunoscut, ca structura care reprezinta oficialitatile statului. Asa ca treaba lor e sa participe la negocieri cu cei de pe malul drept al Nistrului (“autoritatile constitutionale ale Republicii Moldova”, asa cum sunt ele denumite in mod obinuit – ele, aduca autoritatile de pe malul drept), pe urma tot treaba lor, a celor de a Ministerul de Externe este sa se ocupe de contactele cu Federatia Rusa si Uniunea Europeana si mai exista si o sectie pentru relatiile cu Statele Unite. Altfel, desi greu, este foarte interesant.

Cam asa mi-a raspuns Vladimir Valerievici Yastrebceak, ministrul de Externe in guvernul de la Tiraspol atunci cand l-am intrebat ce face toata ziua.

Altfel, domnia sa e un diplomat de foarte buna calitate cu o fina cunoastere cel putin practica a relatiilor internationale. A inteles exact ca intr-un moment ca cel de dupa evenimentele de la Chisinau sunt absolut de evitat abordarile orientate spre tensionarea situatia regionala. Probabil de aceea, in tot interviul domniei sale, exista o singura referire la razboiul din 1992, dar atat de diplomatica incat… nu am reusit sa o inteleg. Trebuie sa ajung acasa si sa ma duc cu ea la cineva care stie rusa mai bine decat mine. De regula, in Transnistria, atunci cand vine vorba despre acest subiect, primesc “bete in cap” de la oficiali. Adica declaratii de tipul: “Romania a ajutat Republica Moldova impotriva noastra – le-a dat armament si asa mai departe”. Cum spuneam, de data asta a fost altfel.

Pe de alta parte, Yastrebeceak mi-a spus exact ce mi-a spus si Sirokov: evenimentele de la Chisinau au o singura explicatie – tinerii din Moldova s-au saturat de neclaritatile privind viitorul Moldovei si de aceea au iesit in strada.

“Cu interes am constatat ca avem acealeasi probleme ca si Romania in ce priveste faptul ca Republica Moldova nu-si respecta angajamentele asumate”, a mai adaugat Yastrebceak. Desigur asta nu inseamna cumva ca ar trebui sa existe vreo intelegere intre Bucuresti si Tiraspol privind rezolvarea acestor probleme. “Noi respectam statalitatea Republicii Moldova”, a tinut oficialul sa precizeze.

Cnd l-am intrebat despre viitorul Transnistriei, care deocamdata este ostatica intre o Moldova fara conducatori si o Ucraina fara conducatori, ambele cu o situatie sociala exploziva in interios, Yastrebceak a tinut sa-mi aminteasca anume ce mi-a declarat la inceputul interviului: “Va spun inca o data ca intr-o astfel de situatie este interesant sa traiesti si sa muncesti”. Altfel, ministrul de externe al nerecunoscutei dar atat de dragei mele Transnistrii crede ca, mai devreme sau mai tarziu si Ucraina, si Moldova isi vor gasi un drum al lor. Ca de altfel si Transnistria, cu atat mai mult cu cat sistemul de relatii inernationale se schimba, asa cum au demonstrat-o atat evenimentele din Caucaz, cat si evolutiile din fosta Iugoslavie. “Cred ca Transnistria isi va gasi locul pe care-l merita in noul sistem de relatii internationale”, a incheiat Yastrebceak, fara insa a uita sa se scuze pentru faptul ca a intarziat la interviu.

Ascultati fila audio in limba rusa:

Interviu cu Vladimir Yastrebceak, ministrul de externe al Transnistriei
Asculta mai multe audio Politica »

Tags: conflictul de la Nistru, democratie, evenimentele de la Chisinau, Ministerul de Externe, negocieri, relatii internationale, Republica Moldova, Romania, separatism, Tiraspol, Transnistria, Vladimir Valerievici Yastrebceak

Roman Konoplev s-a imbracat frumos pentru interviu. Sotia lui, Dina, a pregatit ceai si bomboane. Eu am adus o vodca si o floare. Ambele pentru Dina. Doar nu eram sa-i fac cadouri lui Roman! Sunt o pereche frumoasa Konoplevii. Desi nu se dau in spectacol, ghicesti ca se iubesc. Nu stiu cum, atunci cand se apropie unul de altul, incep sa lumineze parca din interior. Amandoi. Ea este linistita, dulce si felina, dar fara sa fie siropoasa. Pe el il suspectez ca e emotiv. I-am auzit emotiile – o vibratie speciala a vocii – atunci cand am taiat fila audio in Cubase. Dupa ce am povestit despre toata politica regionala posibila – si Rusia, si Ucraina, si Moldova, si Romania, si Uniunea Europeana, ba chiar si Statele Unite, l-am rugat pe Roman sa-si ia chitara si sa cante ceva la sfarsitul interviului, ca sa mai risipim din ostilitatea si fobiile care ne-au bantuit pe toti in ultimele saptamani. El a dat curs dorintei mele, desi ar fi vrut sa nu, pentru ca nu-i place sa se dea in spectacol. Si, la primele acorduri, cand imi spnea ce piesa urmeaza sa interpreteze, i-am auzit din nou emotia vibrand in voce, iar asta mi s-a parut foarte frumos. De aceea, va rog sa ascultati unul dintre cele mai bune interviuri pe care le-am realizat vreodata.

Asculta interviul cu politologul Roman Konoplev:

 Roman Konoplev - interviu: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: democratie, Dina Konoplev, drepturile omului, Moldova, politica regionala, Proriv, Roman Ko noplev, Rusia, Tiraspol, Transnistria, Ucraina

Inalt Prea Sfintitul Iustinian, arhiepiscop de Tiraspol si Dubasari e bland si urias. A reusit sa-si pastreze simtul umorului, fiind capul bisericii intr-o regiune in care istoria a dat dovada mai mult de umor negru in ultimii 20 de ani. A facut facultatea in Romania, de care-si aminteste cu placere. Se ocupa si de cele ale politicii, si de cele ale sufletului. La o intrebare despre cum priveste Biserica sentimentele tinerilor din Transnistria, care cred ca nu au aici perspective, mi-a raspuns ca Lavrov a declarat ca daca Republica Moldova se uneste cu Romania, atunci Rusia va recunoaste independenta Transnistriei.

In ziua in care i-am luat interviul, luni adica, la eparhie se strangeau datele tinerilor care slujesc la altar, ca sa fie scutiti de armata. Datele urmau sa-i fie trimise presedintelui Smirnov si secretara anunta pe toata lumea ca aceasta este ultima cerere de scutire din anul acesta, asa ca fiecare sa se gandeasca bine pe cine are de scutit. Asta mi-a amintit de perioada cand eu insumi eram acreditata pe armata si colegii incorporabili veneau la mine sa ma implore sa-i scap. In unele cazuri reuseam, dar s-a intamplat de vreo doua ori sa nu-mi iasa, iar cei pe care n-am reusit sa-i salvez, ma mai urasc si acum.

Cum altfel mai este Prea Stfintitul Iustinian? Este mare, am zis deja. Si are o voce impresionanta. Care iti intra in suflet si-ti ramane acolo. L-am auzit slujind in Vinerea Patimilor, in catedrala din Tiraspol. Dupa slujba, predica a fost scurta si importanta. Inalt Prea Sfintitul ne-a amintit ca Dumnezeu ne iubeste pe toti, chiar si in clipele de incercare si chiar si in ceasul mortii. Ca Ingerul Domnului este mereu cu noi. A spus ca, asa cum noi am inconjurat cu dragoste biserica, pe Drumul Crucii, tot asa Dumnezeu ne inconjoara sufletele cu Ingerul Pazitor. Si ne-a urat, celor ce am venit la biserica sa avem mesele tot asa de imbelsugate ca si cei care nu au gasit timp sa vina, pentru ca au prgatit de mancare. Cum spuneam, interviul cu el l-am facut luni, iar mai jos este traducerea in romana, pe care nu am apucat sa o inchei pana astazi.

- Prea Sfintia Voastra, ati invatat in Romania. Care sunt amintirile Voastre despre aceasta tara, care acum este invinuita foarte tare si foarte pe nedrept?

- Cred ca acel cantec studentesc, “Studentia e frumoasa, cu si fara bani” da raspunsul despre felul in care imi amintesc de anii de studentie, pe care i-am petrecut in Romania. Au fost ani de tinerete, ani in care am cunoscut noul, au fost ani in care am cunoscut multi oameni interesanti. Toate acestea imi amintesc despre Romania intr-un mod frumos. Au fost si momente dramatice – in timpul acelei lovituri de stat, atunci cand a fost dat jos Nicolae Ceausescu, ma aflam intr-o manastire din Romania, la Sinaia. Cum sa va spun ca a fost? Inspaimantator. Chiar foarte inspaimantator. Imi amintesc ca egumenul a adunat cateva bete zdravene si le-a asezat aproape de usa egumeniei. Pe acestea urma sa le folosim eventual ca sa ne aparam – atunci nu se stia cum s-ar putea intoarce mai departe evenimentele. Chiar atunci eu a trebuit sa merg la Bucuresti pentru ca trebuia sa plec cu trenul de Moscova, format din cetateni ai Uniunii Sovietice, pe care ii prinsesera (in Romania – n.t.) aceste evenimente revolutionare. Deci, a trebuit sa plec. Imi amintesc cum mergeam cu frica pe strazile Bucurestiului. A trebuit sa ma duc intr-un apartament, unde am locuit ca student, aproape de Biserica Sfanta Ecaterina. Eu stiam ca dupa lasarea intunericului incep impuscaturile si mai stiam ca alaturi, corpul de cladire al Institutului (Teologic – n.n.) era pustiu. Ma temeam ca in acea cladire ar putea intra cineva, pentru ca in acele locuri din centrul orasului fusesera focuri de arma. Dar, a trebuit sa merg acolo, sa-mi iau lucrurile. Sunt recunoscator sfinteniei unui reprezentant bulgar, care a rams atunci cu mine peste noapte. Chiar s-a intamplat asa ca un glont a nimerit in masina lui. Dar, in Romania am avut si prieteni buni, adevarati, buni, primitori. Imi amintesc cat de bine mi-a fost in manastirile din Romania, unde m-am putut ruga, unde am putut simti dragostea frateasca si, daca la inceput nu-mi doream sa invat romaneste, pur si simplu nu doream acest lucru, dupa ce au aparut prietenii, desigur ca a venit si dorinta de a invata limba. Cu sentimente de recunostinta imi amintesc blandetea Patriarhului Teoctist, care m-a blagoslovit. Eu am trait in manastiri din jurul Bucurestiului si in manastiri din jurul Iasului. Ca sa rezum, am cele mai calde si mai bune amintiri despre Romania si despre oamenii care traiesc acolo.

Credinciosii din Tiraspol, inconjurad biserica, in Vinerea Patimilor

- Multumesc. Cum asteapta Transnistria sarbatorile de Pasti de anul acesta?

- Nu as putea sa spun ca sunt niste asteptari mai speciale, in comparatie cu anii trecuti. In orice caz, eu nu am vazut, printre credinciosi, niste asteptari anumite. Noi ne pregatim de sarbatori ca intotdeauna si ma bucur ca, parca mai mult decat in alti ani, vin oamenii sa se spovedeasca, sa se curete, vad ca pentru oameni, Pastele nu inseamna numai sa pregateasca de mancare – oamenii se pregatesc si sufleteste. Si asta ma bucura.

- Dar in regiune sunt nelinisti. Oamenii se tem?

- Oamenii de aici, deja sunt obisnuiti cu astfel de nelinisti, desigur, in masura in care putem spune ca se pot obisnui. Acest sentiment ca nu se stie ce va fi maine cu noi, il simtim deja de 20 de ani. Si ieri si alaltaieri am simtit tot asta. Si cu asta trebuie sa traim. Deja a crescut o intreaga generatie de tineri care nu cunosc, din nefericire, o viata mai normala si mai stabila.

- Ce le spuneti oamenilor de pe malul drept al Nistrului, care au fost atat de disperati incat au iesit in strada sa strige dupa ajutor?

- In primul rand, noi, oamenii obisnuiti suntem ostaticii acelei informatii pe care ne-o dau mijloacele (de informare in masa) – radioul, ziarele. Eu vad ca acest caracter al informatiei depre evenimentele din Chisinau…

- Eu asta am vazut cu ochii mei. Daca ma credeti…

- … acest caracter se schimba. Si daca acesti copiii care, nefiind beati sau drogati, daca acesti copii inteleg, in general, ce doresc de la viata, sigur ca eu le doresc sa inteleaga mai mult ce fac. Uneori dorinte binecuvantate pot fi reprezentate in forma unor actiuni negandite si apoi nimeni nu-si aminteste ca ai vrut ceva bun, ci toti spun: “A, tu ai aruncat cu piatra”, “A, tu ai dat foc cladirii in care se afla Palatul Prezidential”. In mod sincer doresc acestor tineri sa adauge dorintelor lor frumoase, tineresti, binecuvantate si forme adecvate de exprimare, pentru ca altfel totul se preschimba in forme de exprimare care pot fi culpabile ca huliganice sau ca fiind incalcari ale legii. E nevoie de mai mult creier.

- Aici, in regiune, in Transnistria, desigur ca oamenii nu au nici un fel de incredere in acest fel de comportamente dure. Ei nu vor in nici un caz asemenea lucruri. Dar eu am auzit foarte multi tineri care mi-au spus ca regiunea aceasta este fara perspective. Cum va raportati la aceasta parere si, pe de alta parte, care este relatia tineretului de aici cu Biserica?

- Eu cred ca aceastra lipsa de perspective despre care se vorbeste, s-ar putea termina foarte repede, in conditiile unei rezolvari concrete a situatiei. Aceste miscari din Chisinau dau un exemplu despre cum ar putea decurge mai departe evenimentele. Daca la Chisinau, pe malul drept al Nistrului, decid o noua unire cu Romania, desigur ca si situatia Transnistriei va fi, cumva, rezolvata. Este clar ca Transnistria nu doreste sa faca parte din Romania si de aceea, desigur ca mai departe, Transnistria va trebui cumva sa-si gaseasca linia proprie: ce anume va fi – un stat independent sau o republica in capmponenta Ucrainei? Dar, desigur ca evenimentele din Chisinau, de pe malul drept al Nistrului, isi vor spune cuvantul cu privire la situatia Transnistriei. De altfel, ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, deja a facut o astfel de declaratie: in cazul in care Chisinaul se uneste cu Romania, Rusia va recunoaste independenta Transnistriei.

- Eu pur si simplu am avut in vedere – cum va raportati Dvs., ca fata bisericeasca, la acest sentiment de deznadejde al tineretului? Ce le spuneti acestor tineri fara speranta?

- Evident ca sunt inspaimantat de asta, pentru ca tinerii ar trebui sa aiba mai maulte perspective, mai multe posibilitati de dezvoltare. Orice tanar ar trebui sa se nasca intr-o tara cat mai fericita si sa aiba cele mai fericite perspective: un loc de munca bun, posibilitatea de a invata undeva, sa aiba un pasaport care sa-i dea posibilitatea sa calatoreasca in orice tara. Daca tanarul nu are perspective, atunci el incepe sa se macine din interior, incepe sa caute bucurie in bautura, in droguri, el simte ca puterile lui, ca potentialul sau nu sunt necesare. Asta este pacat – asta il ucide. Tineretul trebuie sa fie fericit.

- Ce-i sfatuiti pe acesti tineri care se afla la un nivel, sa spunem foarte jos al sperantei?

- In primul rand speranta nu trebuie sa fie niciodata pierduta. Desigur, imi doresc ca tinerii sa-L aiba prieten pe Dumnezeu Este foarte greu sa ramai, in aceasta lume, fara de Dumnezeu. Aici, in Transnistria, sau in oricare alt loc, pentru tineri, sa ramana fara Dumnezeu este pur si simplu un pericol de moarte. Atunci tanarul nu mai stie cine este, ce este si de ce a venit pe lume. Li se pare ca cele mai bune conditii de viata sunt in vestul Europei sau in America. Dar noi vedem cat de multi tineri si acolo se pierd, pentru ca raman fara Dumnezeu. De aceea, trebuie sa-ti spui ca Dumnezeu nciodata nu da omului sa indure mai mult decat poate. Aceasta credinta a celor care-L iubesc pe Dumnezeu trebuie sa fie si in sufletul celor tineri. Ei trebuie sa inteleaga aceea ca da, sunt greutati, dar atunci cand vorbim mereu despre greutati, noi de fapt le spunem tinerilor: “lasa mainile jos, pentru tine viata nu mai e nimic, tie nu ti se va intampla nimic bun”. Dar asta nu e crestineste. Crestinul stie intotdeauna ca Dumnezeu il iubeste si ca i-a dat aceste greutati pentru ca ele sunt pentru umerii lui. El castiga trecand prin aceste probleme. Trebuie sa crezi in Hristos, pentru ca Hristos sa fie Ajutorul tau in aceasta viata.

- Stiu ca nu am voie sa pun o asemenea intrebare, dar oricum voi intreba. De ce Dumnezeu ingaduie ca aceasta regiune, intreaga regiune sa fie incercata astfel? In Ucraina este tot situatie exploziva, in Georgia, la Tbilisi a inceput o actiune de proteste pe termen nelimitat, a fost razboi in Osetia si Abhazia. De ce Dumnezeu ingaduie sa se intample toate astea?

- Eu sunt un marunt slujitor, care are mai multe intrebari decat raspunsuri si care stie nestramutat ca Dumnezeu ne iubeste. Dar eu vad ca firea omeneasca, prin faptele ei, provoaca mania Domnului si atunci cand acesti pacatosi nu se mai gandesc la Dumnezeu, ei se si intorc de la Dumnezeu. Noi vedem asta in Europa Occidentala. Acolo unde nu au fost ispite, unde credinta in Dumnezeu nu a fost incercata, vedem biserici inchise, manastiri pustii, iar acum am vazut o stire ca in Anglia cateva zeci de mii de oameni au cerut sa fie recunoscuti in mod oficial ca neapartianand vreunei credinte. Ei s-au dezis de Hristos. O scriitoare ortodoxa din Moscova, reflectand la viitorul Europei de Vest, a scris un roman foarte interesant, care se numeste “Moschea Maicii Domnului din Paris”. Acolo ea vorbeste despre faptul ca in viitor, Franta, Parisul vor fi islamizate. Ea spune ca nu va mai fi Catedrala Maicii Domnului din Paris, ci moscheea Maicii Domnului din Paris. Deci, Dumnezeu ne da aceste ispite pentru a ne ajuta sa ne pastram credinta. Noi, din pacate, altfel nu putem. In aceste locuri, unde oamenii traiesc greu, unde a fost razboi, oamenii pot in acest fel sa-si innoiasca si sufletele. In mod crud, dar daca in acest mod omul omul isi inoieste sufletul, Dumnezeu ingaduie sa se intample si asta. Si atunci vine si razboiul, care inoieste sufletul omului.

- In incheirea acestui interviu, transmiteti, va rog credinciosilor un cuvant, acum, in preajma Pastilor.

- Suntem in Saptamana Patimilor. In aceasta vreme, credinciosii nu trebuie numai sa-si faca ordine in case, nu trebuie sa se gandeasca doar la ceea ce vor aseza pe masa, dar in primul rand ei trebuie sa se gandeasca la sensurile prezente in Hristos, in fiecare moment in fiecare ceas al vietii Sale pamantesti, pentru ca ei sa se poata uni cu Hristos in toate in aceasta, asa cum o numim in limbajul bisericesc, Saptamana a Patimilor. Dumnezeu ne asteapta, nu doar cu casele curate si mese intinse, in primul rand Dumnezeu ne asteapta cu suflete curate.

- Multumesc.

P.S.: Fotografiile sunt facute de prietena mea, Nadejda Demina, care rconduce Scoala Crestina. Nadejada e profesoara, dar una cu vocatie, iar copiii par sa o placa foarte mult. A, si pentru cei care sustin ca in Transnistria se face discriminare pe criterii etnice: o parte din slujba s-a tinut in limba romana. Sau moldoveneasca, asa cum ii spun ei. Am auzit cu urechile mele

Tags: democratie, Pasti, separatism, Tiraspol, Transnistria