Dupa cosmarul trait la Chisinau, in timpul evenimentelor din aprilie, m-am refugiat in Transnistria, unde am plans mult (nu ca asta ar fi servit la ceva) si am luat interviuri catorva oficiali de la Tiraspol. Vasilii Aleksandrovici Kaliko, insarcinatul pentru drepturile omului din Transnistria, a raspuns intrebarilor mele, candva la sfarsitul lunii aprilie. Atunci el imi spunea ca este putin probabil ca in Transnistria sa se repete dezordinile de la Chisinau, dar ca este sarcina fiecarui transnistrean sa faca astfel incat asemenea pericol sa ramana cat mai departe. Nu pentru ca interviul nu ar fi fost important, dar pentru ca am avut cateva probleme tehnice cuu sunetul si pentru ca inca nu am dexteritatea de a prelucra rapid file audio, am reusit sa termin doar acum materialul. Ceea ce mi-a spus insa atunci Vasilii Aleksandrovici mi se pare cu atat mai important, acum, in contextul demisiei presedintelui Parlamentului de la Tiraspol. Fila audio este in limba rusa, apoi urmeaza traducerea.

 Kaliko Interviu.mp3 [24:04m]: Play Now | Play in Popup | Download

Ostatica din Caucaz

- Vasilii Aleksandrovici, in primul rand vreau sa va multumesc pentru ca m-ati primit atat de repede. Am dorit sa fac acest interviu, pentru ca au fost foarte multe alegatii cu privire la respectarea drepturilor omului in Transnistria Am vrut sa stiu cum stau de fapt lucrurile – sunteti cel mai in masura sa-mi spuneti, dat find ca sunteti insarcinatul pentru drepturile omului.

- Dupa parerea mea, situatia drepturilor omului aici nu sta nici mai rau, nici mai bine decat la vecinii nostri si decat in multe alte tari – problema drepturilor omului este prezenta in orice tara, in orice societate care a ajuns intr-un stadiu de dezvoltare. Daca in mai mult de 130 de tari din lume exista institutia ombudsman-ului sau a insarcinatului pentru drepturile omului, inseamana ca statul recunoaste ca problema respectarii drepturilor omului in acel stat exista. Primii au infiintat aceasta insitutie elvetienii, dupa ei au fost danezii, si asa mai departe. Astazi, practic, in toate tarile din Europa, cu foarte putine exceptii, exista institutia drepturilor omului. Sunt denumite in mod diferit, au structuri diferite, dar aria de rezolvare a problemelor este unul si acelasi. Pur si simplu, sa spunem, incalcarile pot avea caractere diferite. Este legat, in primul rand de nivelul de dezvoltare al societatii, da, al societatii civile, de nivelul culturii civice, al moravurilor de afaceri si al moralei functionarilor. Insarcinatul pentru drepturile omului trebuie sa fie arbitru intre deminitarii si oficialii statului si cetateni.

- Cu ce se deosebeste situatia din Transnistria de cea din alte tari, in materia respectarii drepturilor omului?

- Chestiunea este foarte ampla, nu se poate raspunde la acesta intrebare intr-o singura fraza.

- Atunci, numiti trei diferente principale – sa spunem primele trei in ordinea importante…

- Nu as putea face o analiza in privinta deosebirilor, dar totusi mi-as concentra atentia asupra actiunilor insarcinatului pentru drepturile omului in Transnistria – asupra sproblemelor care sunt aici, in Transnistria. Pe aceste le putem identifica dupa caracterul plangerilor, dupa problemele semnalate. Cele mai multe sunt probleme sociale – legate de sistemul de sanatate, de asigurarea pensiilor, problema locuintelor. Cam asta…

- Da, si in Romania sunt probleme cu locuintele…

- Nu numai in Romania. Problema asta este si in Rusia, este un intreg program de stat in ce priveste locuintele, si in Ucraina, peste tot. In orice tara si in orice societate, problema locuintelor exista – nu sunt suficiente locuinte pentru a asigura fiecaruia, sau fiecarei familii un apartament sau o casa. Din pacate, asa stau lucrurile. Aceasta chestiune depinde de situatia economica a unui stat sau altuia. Cu cat mai bogata este o tara, cu atat are mai putine probleme din cele cu care ne confruntam noi: problema sistemului de sanatate, a locuintelor, a pensiilor. Pentru nimeni nu este un secret faptul ca in legea bugetului din Transnistria in fiecare an este un capitol separat care reaseaza actiunile… Pentru un an financiar concret – sa spunem pentru anul financiar 2009 reaseaza actiunile catorva legi sociale si da necesarul, lista cu ceea ce trebuie. Si in acel necesar sunt mai mult de 50 de legi, iar aceasta rectificare are un singur motiv: pentru realizarea acestor programe sociale sau acestor facilitati sociale pur si simplu nu sunt mijloace. Si pentru asta este nevoie de mai mult de 50 de legi, pentru a reaseza mijloacele care lipsesc.

- Ei incearca sa treaca banii dintr-un buzunar in altul, ca sa para mai multi? Am inteles corect?

- Nu, n-ati inteles. Iata despre ce este vorba: pentru plata pensiilor este fondul de pensii. Pentru realizarea oricarui program social este nevoie de mijloace, e clar?

- Da…

- Iar bugetul nu are posibilitatea de a repartiza aceste mijloace pentru realizarea acestor programe. De aceea, actiunile catorva legi, nu sunt cateva, sunt mai mult de 50, se rectifica – facilitatile sociale: militarii, cei afectati de accidentul de la Cernobil, pensionarii, serviciile medicale gratuite, samd. Toate acestea se rectifica, dat fiind ca statul nu aremijloace pentru a finanta aceste facilitati.

- Am inteles – pur si simplu nu am stiut sa spun. Bugetul are mai multe parti…

- Desigur…

- Si ei se straduiesc sa ia banii dintr-o parte…

- Nu. Ei pur si simplu nu au de unde sa-I ia. Pentru functionarea normala aparatului de stat, a statului, a Republicii Moldovenesti Nistrene este necesara o suma minima a mijloacelor bugetare – este nevoie ca bugetul sa fie de minimum trei ori mai mare decat este acum. Sa zicem ca avand un anumit venit, sa zicem venitul familiei dvs., total, compus din venitul dvs, al sotului – venitul familiei, asadar si, din acest buget din tot ceea ce aveti, dispoziţiile proprii, dv. construiti propriile planuri. Pe aceasta tema este si o parabola clasica. In filmul “Ostatica din Caucaz”, daca l-ati vazut – este un film sovietic, o comedie.

- Nu…

- Nu l-ati vazut… Acolo, unul dintre eroi – el nu era ziarist, era filolog si culegea toasturi din Caucaz.

- Asa…

- Bun, si unul dintre toasturile pe care el le-a imprimat, spus de un batran gruzin, suna asa: “Bunicul meu a avut posibilitatea sa cumpere o capra, dar nu a avut dorinta sa faca acest lucru. El a avut dorinta sa cumpere o casa, dar nu a avut posibilitatea. Asa ca sa bem, pentru ca posibilitatile noastre sa coincida cu dorintele noastre.

- Foarte tare…

- E, vedeti, si la noi e la fel. Noi am fi vrut sa fie mai bine, dar astazi, din pacate, nu este pisibil, din mai multe motive – in primul rand economice. Reamintesc ca bugetul are o asemenea dimensiune care permite realiyarea acelor garantii sociale si pentru pensionari si pentru invalizi si pentru elevi, si pentru militari, si pentru altii din ceea ce se numeste sectorul bugetar. Bugetarii sunt cei care au venituri din bugetul republican sau local. Avem aceasta problema, care astazi, din pacate, este de nerezolvat. Circumstantele, in primul rand, sunt In asa fel construite incat sa permita numai un regim dur de supravietuire sau de actiune pentru intreprinderile din Transnistria. Este de notorietate faptul ca de la intreprinderile din Transnistria, bugetul Republicii Moldova primeste in fiecare an mai mult de 30 de milioane de dolari. Ei nu dau inapoi Transnistriei nici o rubla. Nici un leu, dolar – nimic. Pur si simplu iau acesti bani si gata. Bugetul de regula aduna banii, apoi ii repartizaza. Dar ei nu ne dau nimic. Ei nu sustini nici doctorii nostri, nici profesorii, nici lucartorii in sistemul de securitate, nici pensionarii, nu sustin nimic. Dar banii de la intreprinderile noastre ii primesc. Se vorbeste despre blocada economica. Poate ca nu este blocada, dar este o restrictionare artificiala a actiunilor intreprinderilor noastre. 30 de milioane dam acolo si peste asta este si criya financiara. Industria noastra exporta mai mult de 90% din productie. Piata interna este foarte mica; tot ce producem, practic tot, merge la export. Peste toate astea, comenzile au cazzut, exportul continua sa cada, Veniturile intreprinderilor noastre in acest an au scazut abrupt.

“Regulile se aplica pentru toti”

- Cu cat au scazut?
- Nu stiu sa va raspund exact, datele au fost anuntate – scaderea a fost de minim 40 – 50%. De aceea, traim dupa cat ne permit mijloace.

- Din pacate, au fost foarte multe alegatii, in presa, le-as putea considera chiar o forma de presiune, in chestiunea modului in care sunt respectate drepturile omului in Transnistria. Sa dau un exemplu: atunci cand am fost la Chisinau, la o organizatie neguvernamentala – se numeste Promo Lex – ei m-au intrebat: “Dvs. spuneti ca va simtiti bine in Transnistria, ca aveti o relatie buna cu oficialii din Tiraspol, dar cum ar fi daca i-ati intreba despre liceul romanesc de la Rabnita, despre cimitirul eroilor din Bender, sau despre soldatul etnic moldovean, care a murit nu demult”? Deci, dat fiind ca ei m-au sfatuit sa intreb despre aceste lucruri, iata ca eu intreb aceste lucruri, sperand sa primesc niste raspunsuri. Sa incepem, de pilda, cu situatia liceului romanesc de la Rabnita. Cum stau lucrurile acolo?

- Insarcinatul pentru drepturile omului nu a examinat aceasta problema in mod oficial. Pot insa sa va spun ca este ceva cunoscut in toate mijloacele de informare in masa, a fost si in Internet aceasta informatie Vreau insa sa va spun urmatoarele: ceea ce acolo nu s-a spus, o parte din problema este functionarea institutiei de invatamant la care ati facut referire, si care nu este legata de actiunile administratiei orasului Rabnita, a Raionului Rabnita, sau a aadministratiei Republicii Moldovenesti Nistrene (Transnistria), ci legata de insasi activitatile institutiei de invatamant. Daca insitutia se afla pe teritoriul Republicii Moldovenesti Nistrene, asa cum e ea, recunoscuta sau nu, asta este o alta chestiune, daca ea se afla pe teritoriul orasului, sa spunem, atunci administratia acestei instutii de invatamant trebuie sa respecte normele emise de adminsitratia oraseneasca. Problema care a fost acolo este destul de artificiala si i s-au dat conotatii politice, pentru a crea aparenta existentei acestei probleme. Asta au incercat sa faca. Pana la urma, va rog sa-mi spuneti care e de fapt problema? “Administratia ne face una si alta”. Dar, va rog sa ma scuzati, daca sunt necesare anumite standarde de securitate a institutiei de invatamant – asigurare contra incendiilor, securitate electrica, sanitara. Daca acestea sunt necesare, ele sunt necesare oriunde – si la Rabnita, si la Chisinau, samd Daca este nevoie de certificat de conformitate si de documente de conformitate de la o structura oraseneasca, va rog sa ma iertati. Daca doriti sa fucntionati, atunci nu orasul trebuie sa se ingrijeasca de fuctionarea voastra, ci, intr-adevar voi trebuie sa va ingrijiti de ceea ce solicita administratia oraseneasca. Nu se poate ca, sa spunem, pentru o scoala din Transnistria sa se aplice un fel de standarde si pentru aceasta sa se aplice alte reguli. Nu se poate. Ma scuzati, aceste institutii de invatamant ttrebuie sa functioneze dupa aceleasi reguli.

- Sa inteleg ca ele nu au avut documentele in ordine?

- Da, acolo au fost probleme cu documentele de functionare a scolii. Este un intreg pachet de documente. Iar ei au reactionat la modul: “Nu facem asta, ce e cu asta? Sunt regulile voastre, noua nu ni se aplica”. Ma scuzati, dar daca sunteti in Rabnita, va trebuiesc aceste documente – nu numai pentru voi, ci pentru toate institutiile de invatamant. Inclusiv pentru institutiile de invatamant de stat din Transnistria.

- Bun – care este situatia cu cimitirul eroilor din Bender? Mass-media a difuzat informatia ca puterea din Transnistria, nu se spune exact cine, in principiu e voba de “regimul separatist”, au distrus cimitirul, pentru a construi altul si ca au distrus mai ales partea in care au fost ingropati soldatii romani care au luptat aici in perioada celui de Al Doilea Razboi Mondial. Cum stau de fapt lucrurile?

- Stiti, este o expresie cunoscuta: mai bine sa vezi odata decat sa auzi de o suta de ori. Pentru cei care au intrebari cui privire la cimitir, cu privire la ce este acolo si cum s-a facut, cel mai bine este sa mearga acolo si sa vada despre ce este vorba. Dupa cate stiu, reactiile referitoare la acest memorial militar, au fost dintre cele mai favorabile. La deschiderea lui au fost si reprezentanti corpului diplomatic, inclusiv din Romania, si acolo sunt ingropati si soldati romani. Daca cineva vede acum acea piata, da, locul unde se afla memorialul militar si il compara cu ceea ce era acum trei ani, acela nu poate sa nu conbstate ca atunci locul era pustiu, darapanat, plin de buruieni si tufe, unde pasteau caprele, era cu totul pustiu, unde oamenii aruncau gunoiul. S-au gasit oameni care in acest pustiu si-au aratat recunostinta, au facut ordine, au pus toate punctele pe I au intreprins o uriasa munca de cercetare, au identificat numele si gradele tuturor soldatilor ingropati acolo – armata ruseasca, romaneasca, prizonierilor de razboi sovietici…

- Asadar, partea in care sunt ingropati romanii s-a pastrat…

- Inca odata, sa spun ca s-a pastrat partea romanesca, eu nu pot, pentru ca cimitirul a fost proiectat cu totul altfel, nu asa cum a fost inainte. Inca odata, mergeti acolo si vedeti. Poate ca o sa vi se para exagerat ce spun, dar acesta este in felul lui un alt Arlington. Este gazon tuns, sunt alei ingrijite, sunt pietre funerare, pe care sunt scrise numele si gradele militare, denumirea, tipul, armata din care a facut parte defunctul – toti cei ingropati acolo sunt mai mult de 5.000 de militari din diferite armate – sovietica, romana, rusa.

Un alt Arlington

- Am inteles…

- Am cautat in arhive – in Rusia, la Chisinau, in Ucraina, la finalizarea acestui memorial militar a luat parte si Ambasada Romaniei, dat fiind ca acolo sunt ingropati soldati romani.

- Nu am stiut asta.

- Va mai spun odata: mai bine sa vezi odata, decat sa asculti de o suta de ori. Eu va recomand sa gasiti timp sa va opriti in Bender si sa vedeti acest memorial si sa va formati propria parere. Nu parerea altcuiva, ci propria Dvs. Parere despre aceasta constructie – de fapt nu este o constructie, ci un intreg complex – capela, placi funerare, alei. Acolo sunt numele toturor celor ingropati. Ele au fost puse acolo conform datelor de arhiva ale Ministerelor Apararii din Rusia, Ucrainei, si din Chisinau.

- Asadar, ultima dintre probleme – moartea acelui soldat moldovean; de asemenea si in legatura cu asta au fost o serie de articole. Desigur ca este de regretat moartea oricarui om, dar cu atat mai regretabil este cand faci din ea un pretext politic. Pe scurt, el a fugit din unitate, afost prins si dupa asta el si-a pierdut viata, nu stiu exact sa spun circumstantele. In general articolele despre asta aratau asa: bietul soldat moldovean a fost omorat din bataie de superiorii rusi. Ce-mi spuneti in legatura cu asta?

- Chestiunea legata de cei doi morti din armata transnistreana, care s-au petrecut in decembrie anul trecut si in ianuarie anul curent, va pot spune ca acolo nu au fost chestiuni legate de nationalitate. Nimeni nu a ridicat aceasta problema – este prima data cand aud formularea “soldatul moldovean”. Este vorba despre un militar al armatei Republicii Moldovenesti Nistrene. Nationalitatea lui nu are nici o legatura cu ce I s-a intamplat. La sfarsitul lui decembrie el a fost incorporat, iar pe 3 ianuarie a fost gasit mort. El a murit practic sub ochii camarazilor. Aceasta a fost concluzia oficiala a doua expertize medico-legale. Prima expertiza a fost facuta aici, in Transnistria, iar a doua, pentru confirmare, a fost facuta la cererea parintilor si a altora – a fost repetata expertiza de catre Biroul de medicina legala din Odesa, care a dat concluzii similare cu cele ale medicilor transnistreni. Procuratura a deschis dosar penal in aceasta cauza, dar nu in chestiunea mortii acestui militar, care a servit in armata cu totul trei zile. Urmarirea penala se desfassoara impotriva lucratorilor comisiei medicale militare, care l-au incorporat si l-au declarat apt pentru serviciul militar, in conditiile in care el avea o afectiune serioasa a inimii si din acest motiv el nu trebuia in nici un caz incorporat. Este vorba despre faptul ca medicii comisiei medicale militare din Dubasari nu si-au indeplinit cu bunacredinta obligatiile si au trimis in armata pe cineva care nu trebuia sa fie trimis acolo. Acesta este primul caz. In ceea ce priveste corpul celui care a fost scos din Nistru, a fost deschisa o ancheta penala a Procuraturii Militare a Republicii Moldovenesti Nistrene – nu poate fi vorba ca cineva sa-l fi lovit din motive de nationalitate.

- A fost incheiata ancheta?

- Eu nu va pot vorbi despre materialele de ancheta, daca aveti intrebari referitoare la circumstante si topt restul, cred ca ar trebui sa va intalniti cu procurorul militar si sa discutati cu el – pentru ca el are si dreptul, si obligatia de a se pronunta in acest caz.

- Am auzit plangeri si dintr-o alta directie: activistii Proriv se plang pentru ca autoritatile ii cenzureaza, ca le-a fost interzis sa desfasoare o actiune, ca pozitiile lor nu sunt prezentate in mass-media de aici. Care este problema in acest caz?

- O plangere pe aceasta tema pe adresa insarcinatului pentru drepturile omului nu a venit. Aceasta in primul rand. In al doilea rand, noi avem legea organizatiilor neguvernamentale, unde sunt prevazute toate aceste lucruri, negru pe alb si daca in cazul uneia din aceste organizatii neguvernamentale legea este incalcata, aceasta organizatie, in cazul prezentat Proriv, are dreptul sa se adreseze instantei de judecata, iar instanta va pune punctul final pe I in disputa intre ei si oficialii sau cei care au instituit cenzura sau care incearca sa o instituie. In acelasi timp, o plangere pe adresa insarcinatului pentru drepturile omului in aceasta problema nu a venit.

“Sa batem in lemn…”

- O ultima chestiune se refera la evenimentele de la Chisinau. Parerea mea este ca ceea ce s-a intamplat acolo are ca motiv si nerespectarea drepturilor omului. Se pot repeta evenimentele de la Chisinau in Transnistria? Este o situatie tensionata aici – de exemplu in zona interetnica sau intre alte categorii sociale?

- La inceputul discutiei, dvs. ati spus ca ati fost in Chisinau in iarna acestui an si chiar de atunci se simtea atmosfera tensionata se simtea ca urmeaza sa se intample ceva, poate ca nu se putea presupune ca va urma ceva de felul evolutiilor din 7 aprilie, dar faptul ca sunt posibile proteste, era cu totul clar. Ati avut posibilitatea sa comparati situatia, temperatura sociala la Tiraspol in aceste zile. Cred ca ati putea sa va raspundeti singura la intrebarea pe care mi-ati pus-o. Eu nu cred ca in Transnistria este posibil sa se intample ceea ce s-a intamplat la Chisinau. Dar ce va fi – stititi, e tare greu sa faci prognoze. Diplomatii au expresie: “Niciodata sa nu spui niciodata”. De aceea… Ce va fi, o sa arate viata, dar sarcina tuturor, si a puterii si a organizatiilor neguvernamentale, si a fiecaruia dintre noi este de a nu crea o situatie similara celei create la Chisinau pe 7 aprilie – repet este sarcina fiecaruia; depinde de fiecare dintre noi: de presedinte, de deputatii Sovietului Suprem, de ministri, de organizatiile neguvenramentale, de fiecare cetatean care traieste pe acest pamant, care se numeste Republica Moldoveneasca Nistreana. Totul depinde de noi. Daca avem destul creier, nu vom ajunge intr-o astfel de situatie si totul o sa fie bine. Eu nu cred ca se poate, dar sa batem in lemn, ca sa nu ajungem la asa ceva. Dar inca odata, nimeni nu poate spune ceva sigur. La Paris de 20 de ori in ultimii 15 ani au fost demonstratii sutdentesti, progromuri si asa mai departe. Si in Los angeles, se stie, au au fost pogromuri, asemenea lucruri se intampla. In timp ce noi stam aici de vorba, nu este exclus ca undeva, in lume sa se intample ceva de felul acesta. Nu demult doar ce au ridicat starea exceptionala in Singapore, in Thailanda.

- Da, in Thailanda situatia este tensionata demult…

Da, primul ministru a anulat starea exceptionala. In permaneta, undeva, intr-o tara oarecare din lume se intampla ceva, fie in Indonezia, fie in Thailanda, fie la Paris, si in Germania au fost pogromuri, si la Roma – acolo sunt Brigazile Rosii, sunt si acum, peste tot sunt astfel de lucruri. Impotriva lor nu poti sa te asiguri, pur si simplu sarcina politicienilor si a oamenilor de stat consta in a nu crea o situatie extrema de felul celei din 7 aprilie. Acesta nu este un semn de democratie.

- Sa dea Dumnezeu sa nu se intample. Si multumesc.

- Nu e un semn de democratie…

Tags: Chisinau, demonstratii, drepturile omului, Reporter Special, Republica Moldova, Tiraspol, Transnistria, Vasilii Kaliko

Roman Konoplev, un politolog care, oricum s-ar îmbrăca o să fie mereu în pantaloni scurţi

Într-un comentariu postat cu ceva vreme în urmă pe blogul meu, Roman Konoplev îmi atrăgea atenţia că România are parte de acelaşi tip de comportament al Republicii Moldova ca şi Rusia în anii ’90, când cântecul la modă era “Afară cu ruşii ocupanţi”. Roman îmi scria asta î nainte de tulburările de la Chişinău. În aprilie deja, Voronin acuza România de agresiune şi de a fi conspirat împotriva statalităţii moldoveneşti. Într-o altă discuţie, Konoplev îmi vorbea, referindu-se tot la cazul Moldova, despre “complexul valorilor incomplete”, ceea ce noi, în România, numim “zelul neofitului”, pentru a descrie atitudinea cuiva care, de exemplu, după ce se converteşte la Islam respectă tradiţiile musulmane cu mai multă stricteţe decât islamicii din naştere. “Ei au devenit mai nationalişti chiar decât românii”, îşi încheia Roman argumentaţia, revenind la cazul Moldova.

La o discuţie despre războaiele din trecut şi viitorul nesigur al regiunii, deputatul transnistrean Grigori Mărăcuţă îmi explica de ce sunt transnistrenii românofobi: “În ’41 – ’45 pământul acesta a fost sub protectoratul României. Şi atunci (…) multe nebunii au fost făcute, mulţi oameni au fost omorâţi. Oamenii fugeau de la români şi se duceau la fascişti (…) să se jeluie (…) Mulţi, sute şi mii de oameni au fost omorâţi, împuşcaţi, înecaţi în Nistru pentru nimic, numai (pentru că) noi nu am trăit la un loc, din ’18 până-n ’40 cu România, aşa cum a trăit Basarabia, dar am fost (…) comunişti – trăiam în Uniunea Sovietică”. Ceva mai de curând, politologul Oleg Cristal, din Chişinău, îmi vorbea despre faptul că memoria colectivă din Republica Moldova păstrează imaginea jandarmului român din perioada interbelică – “o persoană brutală, care pedepesea pe nedrept moldovenii”.

La începutul acestui an, Masleniţa şi Mărţişorul s-au sărbătorit împreună la Tiraspol

Pe de altă parte, basarabenii refugiaţi în 1945 peste Prut, devenit graniţa a României în urma pactului Ribentropp – Molotov, au ca stereotip de reprezentare imaginea soldatului rus, care le confiscă abuziv bunurile (davai ceas, davai palton), violează femeile şi împuşcă bărbaţii, de obicei făptuind toate acestea în stare de ebrietate. Nu ştiu dacă acelaşi stereotip există şi la populaţia din stânga Prutului, el ar putea fi prezent la populaţia de vârstă foarte înaintată şi probabil este mult atenuat la populaţia de vârstă mijlocie, ca urmare a convieţurii cu etnicii ruşi în condiţii de normalitate şi chiar de bunăstare în perioada Uniunii Sovietice. Stereotipul acesta de reprezentare l-am întâlnit, în orice caz, în Caucaz, la un grup de muncitorii azeri, care se întorceau din Turcia. Era în perioada agresiunii militare a Gruziei în Osetia de Sud, interveniseră forţele ruse de menţinere a păcii şi situaţia era stabilă din punct de vedere militar. Pe fondul propagandei care s-a făcut în jurul acestei nenorociri, însă, constructorii azeri despre care vorbesc erau speriaţi că ar putea fi opriţi de ruşi, “buzunăriţi” şi ar putea pierde burma de agoniseală pe care o aduceau acasă. Ajunsă la Tskinval, unul dintre primele contacte l-am avut cu forţa rusă de menţinere a păcii din oraş, prilej cu care am constatat că militarii ruşi nu se deosebesc cu nimic de cei români, nici prin comportament, nici prin proceduri şi nici prin raportarea la ordine şi superiori. Cu alte cuvinte, sunt membrii unei forţe armate regulate moderne, nu o bandă de tâlhari.

… În vreme ce pe malul drept al Nistrului, chestiunea identităţii provoacă demonstraţii în masă şi pogromuri

Revenind la cazul Republicii Moldova, este evident că istoria complicată a acestei regiuni, sărăcia generatoare de radicalism a populaţiei, lipsa de experienţă în ce priveşte democraţia şi instituţiile insuficient consolidate o recomandă ca un mediu propice pentru propagandă şi discurs politic dezechilibrat. Ceea ce se şi întâmplă la moment.

În această regiune, aflată sute de ani la graniţa Imperiului Rus, trăiesc atât etnici slavi (ruşi, ucrainieni), cât şi etnici români. Administraţiile s-au succedat, dar fie că au fost de partea românească, fie de partea rusească, ele au făptuit în mod egal abuzuri împotriva populaţiei din ambele etnii. În Transnistria au o vorbă: “Beliie idut, krasnie budut sideti; krasniie idut, beliie budut sideti” (Vin albii, roşii vor sta în închisoare; vin roşii, albii vor fi închişi). Ca urmare al acestui comportament perfect similar al autorităţilor care au administrat de-a lungul timpului regiunea, de pe teritoriul actualei Republici Moldova, s-au refugiat, de-a lungul istoriei valuri de locuitori, persecutaţi aparent din motive etnice, dar de fapt, pentru că statul care deţinea această regiune să poată controla teritoriul aflat la graniţa sa. Aceşti refugiati au migrat atat spre vest (România), cât şi spre est (actuala Ucraină, fostă Uniunea Sovietică, fost Imperiul Ţarist). După marea represiune stalinistă, Uniunea Sovietică, statul în componenţa căruia se afla la moment actuala Republică Moldova, a înţeles că reprimarea populaţiei nu este eficientă şi a permis locuitorilor să-şi desfăşoare existenţa cât de cât normal (în condiţiile care erau posibile atunci). Îmi amintesc că bunicii mei aveau rude în Chişinău şi uneori primeau de la aceste rude “chemare” şi călătoreau acolo – ei spuneau despre asta: “Plecăm la ruşi”, deşi discuţiile cu aceste rude se purtau întotdeauna în limba română. Bunicii mei, care s-au refugiat peste Prut în 1945) nu au ştiut niciodată limba rusă.

Această linişte oarecum impusă, dar în mod cert benefică pentru regiune, care a cunoscut o perioadă de dezvoltare în vremea Uniunii Sovietice, a fost spulberată de valul de nelinişti de la începutul anilor ’90. Administraţia statului nou-apărut, Republica Moldova, nu a ştiut să gestioneze profilul multi-etnic al populaţiei şi a înlocuit propaganda comunistă cu propaganda naţionalistă. A urmat războiul de la Nistru, apoi îngheţarea conflictului, iar împreună cu acest îngheţ, a fost lăsată neclarificată problema identitiăţii naţionale a moldovenilor. Sunt români, sunt ruşi sau ce altceva sunt moldovenii? În legătură cu recensământul din 2004, s-a vorbit despre presiuni făcute asupra populaţiei, ca să se declare moldoveni. Presiunile s-ar fi făcut atât asupra vorbitorilor de limbă română, cât şi a locuitorilor de etnie slavă, ruşi şi ucrainieni. Este trecută într-un plan cu totul îndepărtat chestiunea găgăuzilor, locuitori din sudul Moldovei, vorbitori ai unei limbi turcice, cu toate că şi în această regiune au existat tendinţe separatiste. Din toate aceste motive, sunt mai puţin de acord cu ce îmi spunea Roman Konoplev despre complexul valorilor incomplete de care ar suferi societatea din Republica Moldova. Mai curând, această naţiune este incapabilă să-şi accepte destinul de spaţiu spiritual de tranzit între popoarele slav şi român şi, ca orice naţiune tânără, se teme de viitorul pe care i-l rezervă destinul. Profesorul Dan Dungaciu spunea că Republica Moldova nu poate fi stabilă decât conjunctural, pentru că se află într-o regiune de tensiuni geopolitce. Nici cu asta nu sunt de acord. Republica Moldova va deveni stabila ea însăşi (sama po sebe) atunci când va reuşi să-şi accepte identitatea dublă, în egală măsură română şi slavă. Până atunci, statul moldovean va balansa haotic, îndreptându-se când împotriva unui imaginar ocupant rus, când împotriva unui fals agresor român, reprimând propria populaţie şi generând el însuşi instabilitatea căreia este în pericol să-i cadă victimă.

Tags: alegeri, Chisinau, conflict inghetat, democratie, demonstratii, identitate, nationalism, Republica Moldova, Roman Konoplev, Transnistria

Continui să povestesc întâmplările prin care am trecut în vremea tulburărilor din Republica Moldova.

Un poliţist la marginea drumului

Scot din geanta câteva bomboane de ciocolată, doar ca să am ce face. Una o dau taxistului şi una o iau eu. Are gust de nisip umed. Radioul continuă să transmită acelaşi comunicat apăsător, iar noi continuăm să mergem în întâmpinarea înserării. Aştept să apară primii copaci – semnul că Transnistria e aproape. Dar câmpurile continuă să defileze pustii, în stânga şi în dreapta noastră. Moldova şi-a tăiat copacii, pentru ca locuitorii ei să aibă cu ce se încălzi în iernile bântuite de sărăcie ale anilor din urmă. Când trecem prin localităţi, şoferul încetineşte, iar mie mi se face şi mai frică. La un moment dat, ne face semn un poliţist. Eu nici măcar nu-l văzusem – încerc să nu mă uit pe drum, ca să nu dau de bănuit şi ca să nu mă sperii şi mai tare. Taxistul aproape că trecuse de el, apoi m-a întrebat dacă nu vreau să-l luăm, eu nu apuc să mă dumiresc, că a şi început să dea înapoi. În momentul următor înţeleg şi mă cuprinde groaza. Spun că nu, nu trebuie, dar şoferul continuă să meargă în marşarier – lui îi era clar că dacă plecam mai departe fără să-l luăm pe poliţist, am fi dat de bănuit.

<!–[if !supportLists]–>- <!–[endif]–>On dobrîi (e om bun), încearcă să mă liniştească.

Cele câteva secunde, până s-a oprit maşina, durează o veşnicie. Portiera se deschide şi poliţistul ne dă bună seara în limba rusă. Un val de adrenalină îmi trece prin inima şi asta practic mă salvează, pentru că durerea mă pironeşte de spătarul scaunului. Încerc să nu gem, dar probabil că mă schimb la faţă. Şoferul începe o discuţie cu poliţistul, poate în încercarea de a-i distrage atenţia de la mine, poate în încercarea de a-mi da mie posibilitatea să aflu mai multe informaţii, ceea ce m-ar fi liniştit. Încet-încet conştientizez sensul cuvintelor, ca ieşind dintr-o ceaţă mare, undeva pe un teren nesigur, dar măcar real. Poliţistul fusese convocat la Chişinău şi trebuia să ajungă urgent anume în acea seară, pentru că se anunţau noi demonstraţii.

<!–[if !supportLists]–>- <!–[endif]–>Acolo studenţii se strâng din nou în piaţă, a spus el.

Abia ieşise din tură şi nu apucase nici să facă duş. Vag, lucrul acesta se poate constata şi olfactiv. Omul e nemulţumit şi îngrijorat pentru faptul că ar putea fi  nevoit să ridice mâna împotriva alor lui – la fel de săraci şi la fel de lipsiţi de speranţă ca şi el. Coboară din maşina noastră cam o jumătate de oră mai târziu, la o răscruce, mulţumindu-i şoferului şi urându-ne drum bun. Pe mine nu m-a întrebat nimic în tot timpul ăsta. S-a înnoptat şi începuse să plouă. Ne apropiem de Transnistria.

Graniţa

Este noapte şi a început să plouă. Noi suntem încă pe drum. Plouă repede, cu picături mari. Şoferul porneşte ştergătoarele. Ne apropiem de graniţa de la Nistru, unde există posibilitatea ca maşina să fie oprită şi pasagerul – verificat. Pasagerul – adică eu. Atunci totul s-ar termina, aş fi arestată. Încerc să mă gândesc ce va fi după ce trec graniţa – că o să fiu în siguranţă, între prieteni, că o să dorm liniştită, că mâine o să strau de vorbă cu Dima, la el în cabinet, la o ceaşcă de ceai care are gustul acela numai la Tiraspol (madlena lui Proust), că o să ies la fumat cu Radik şi la o bere cu Alisa şi Nadia. Că o să-mi petrec serile pe malul Nistrului. Că o să-mi fie frig, şi Alisa o să-l sune pe Saşa să-mi aducă un ceva de îmbrăcat: “Saşa, prinesti, pojaluista, sveter, u nas Mihaela opiati po letnii”. Că Denis (căruia noi îi spunem crazzy siski) o să-mi spună bancuri, în aşa fel încât să şi înţeleg poanta. (Nadia nu reuşeşte asta. A povestit de trei ori o anecdotă despre oţelari şi metalişti – rockeri – şi nici până acum nu mi-e clar care-i faza amuzantă).

Teama îşi face loc printre toate aceste gânduri. Ne apropiem de postul vamal „intern” al Moldovei. Daca e să se întâmple, aici ar urma să se întâmple faza cu verificarea. Două dintre activistele de la Prorîv, Alena şi Lera, au păţit-o odată. Se întorceau de la Chişinău şi au fost oprite de ofiţeri SIS în civil, care le-au verificat amănunţit bagajele, încercând să le intimideze. Dar atunci încă nu era război.

Taxistul mă întreabă dacă am paşaportul în regulă şi-i spun scurt că da, fără să precizez că e un paşaport românesc.

Deschid telefonul de Transnistria. Am semnal, dar ştiu că nu e bine să sun, pentru că aş fi imediat interceptată. Încep să mă întreb dacă Dima, pe care îl sunasem din Comrat, a înţeles într-adevăr că am probleme şi dacă n-ar trebui să-i dau cumva de veste că mă apropii de graniţă. Îmi vine ideea să procedez ca pe vremea când, în România, mă ocupam de subiecte legate de crimă organizată şi mă aflam în locuri periculoase. Pe atunci era cineva care ştia de mine – unde sunt şi exact ce am de gând să fac. Eu aveam în buzunar un mobil cu numărul fixerului pe apelare rapidă şi, la anumite momente precise, dădeam apel, ceea ce însemna că mă pregătesc să intru undeva, apoi că am ieşit de acolo. Mă gândesc că ăsta ar trebui să fie un cod universal, sau că, în orice caz, cel care primeşte apelul o să-şi dea seama despre ce e vorba. Sau măcar că sunt undeva, în preajmă. Postul moldovenesc unde riscam să fiu controlată şi, eventual, luată prizonieră, e din ce în ce mai aproape. Caut în agendă numărul lui Soin, şi îi dau apel. Las să sune o singură dată, apoi închid telefonul de tot. Şoseaua îmi apare ca un şarpe adormit, învelit de beznă. Ploaia a încetat, lăsând în aer o senzaţie de eliberare, ca de durere alinată de lacrimi. Şoferul încetineşte, chiar aproape de postul moldovensc. Închid ochii şi aştept să se termine totul. Aştept dezastrul. Nu se întâmplă nimic – trecem uşor, de cantonul, ale cărui ferestre nici măcar nu sunt luminate. Ne aflăm pe porţiunea dintre ceea ce înseamnă de fapt Republica Moldova şi Transnistria. Deja satrapii lui Voronin nu mai au cum să pună mâna pe mine. Ştiind că bip-urile trebuie să fie pereche (când intru şi când ies de undeva, când încep să fac un lucru şi când termin, când mă întâlnesc cu cineva şi când închei întâlnirea), redeschid telefonul şi-i dau lui Dima al doilea apel. Teama se risipeşte, şi chiar şi durerea pentru ce am lăsat în urmă – acum mă bucur că am scăpat dintr-un loc periculos. Mă gândesc că în câteva minute, când voi fi cu adevărat în siguranţă, voi putea s-o sun pe mătuşa mea, care nu ştiuse nimic de mine în vremea tulburărilor de stradă. Ajungem la postul de graniţă transnistrean. Grănicerul face semn maşinii să tragă pe dreapta şi ne spune să aşteptăm. Intru în panică. Dacă mă trimit înapoi? Iau mobilul şi îl sun din nou pe Soin. De data asta, îl sun de-a binelea, nu-i mai dau apel. Îmi răspunde cu o voce speriată şi obosită. Îi spun că sunt la graniţă, în partea transnistreană, şi că aştept verificarea documentelor. Mă întreabă dacă e vreo problemă şi-i răspund că aştept şi că sunt îngrijorată. Îmi spune să mă calmez, că n-o să fie nimic, şi dacă totuşi e ceva să sun. Mulţumesc şi închid. Realizez că Soin nu înţelesese de ce i-am dat apel. Probabil îşi imaginase că am căzut în mâinile oamenilor lui Voronin şi că cineva îmi verifică telefonul. Dar totuşi răspunsese atunci când l-am sunat. Grănicerul ne face semn să ne apropiem, verifică rapid documentele şi ne trimite la postul de Miliţie, unde completez formularul, fără nici un fel de întrebări suplimentare, apoi plecăm mai departe. Uşa Transnistriei se deschisese larg, mă înghiţise înăuntru şi apoi se închisese, sec, în spatele meu. Prin toată amestecătura de sentimente de până atunci, răsare, timid, un sentiment de siguranţă.

La Bender

că ne vedem mâine şi-i mulţumesc. „Bine, bine”, răspunde el râzând, apoi chiar înainte de a închide telefonul, foarte scurt: „Bravo”. Le telefonez apoi lui Burgudji şi mătuşii mele ca să le spun că sunt în Transnistria şi sunt bine. Adela mă întreabă când mă întorc acasă şi-i spun că nu nu ştiu. Atunci, vrea sî ştie dacă să-mi oprească pască şi-i spun că nu. „Biine”, replică dezamăgită. Mă pufneşete râsul, când îmi dau seama că a folosit această stratagemă ca să afle dacă voi lipsi mult timp. Şoferul mă lasă în staţia de unde urmează să iau microbuzul de Tiraspol. Unul chiar este gata să plece, aşa că mă urc, târând după mine bagajul greu. Maşina porneşte. Un miliţian se ridică de pe scaun şi-mi cedează locul, iar eu nu mă pot împiedica să nu mă gândesc ce diferenţă mare este între organele de pe cele doua maluri ale Nistrului.

Tags: alegeri, conflict inghetat, demonstratii, Nistru, represiune, Republica Moldova, Tiraspol, Transnistria

Foarte repede am ajuns la autogara din Comrat. M-am oprit la cârciuma lui Kâlcik, să-i spun că plec din Moldova. El se uita la televizor. Mi-a spus că i se pare că e bine: comuniştii or să plece, şi o să fie mai bine pentru toată lumea. „Nu Vanya, n-o să fie bine – ţara asta o să fie tăvălită de n-o să se mai cunoască nimic din ea”, i-am răspuns. Mă străduiam să nu plâng. Vanya m-a întrebat unde plec şi când mă întorc. I-am răspuns că nu ştiu când mă întorc, pentru că pe români îi hăituiesc şi că o să încerc să trec în Transnistria. Mi-a luat amândouă mâinile şi mi-a spus să am grijă. I-am răspuns că mai multă grijă decât acum n-am cum să am. Aveam sufletul greu. L-am îmbrăţişat, neştiind când o să-l mai văd şi am plecat înainte de a izbucni în hohote. M-am oprit la poştă. Am băgat cartela în telefonul public şi am format numărul lui Dima Soin. I-am spus, scurt că vin în Transnistria şi să-mi înlesnească drumul, apoi am închis, sperând că nu a interceptat nimeni convorbirea. Îmi răsuna în urechi bucuria lui Dima când mi-a auzit vocea. Reacţia lui la spaima cu care i-am transmis acel scurt mesaj, n-am s-o aflu probabil niciodată. Maia era acasă. Era cineva la ea, o fată. Am trecut dincolo şi m-a întrebat ce e cu mine. Îşi făcuse griji, văzuse ce e la televizor. Am apucat să-i spun că trebuie să plec, apoi furtuna de lacrimi din pieptul meu şi-a făcut loc afară. M-a luat în braţe, iar eu m-am sprijinit de umărul ei, continuând să plâng cu suspine, aşa cum îmi dorisem de atâta vreme.

- Rămâi aici. O să stai la mine până se termină, că de aici n-o să te ieie nimeni.

I-am spus că nu se poate. Maia încă nu înţelegea. Ea văzuse totul la televizor, dar eu fusesem pe străzi, simţisem durerea şi disperarea oamenilor şi îmi dădeam seama că pentru ei nu e nici o soluţie, că o să mai dureze şi că o să fie încă rău.

- Mihaela, ţi-i viaţa în pericol?

Ce puteam să-i răspund la asta? Că nu mai mult decât a celorlalţi care au fost în piaţă? Că nu, câtă vreme nu mă prinde SIS-ul? I-am spus pur şi simplu că nu. Atunci de ce plâng?, a vrut ea să ştie.

- Pentru că îmi pare rău de ce se întâmplă cu voi. O să fie rău, i-am răspuns.

- Ce poate să fie mai rău decât comuniştii?

- O să fie rău, pentru că ţara asta nu are conducători, n-are cine s-o scoată din situaţia în care e. Nu vezi, că au pus vize şi cu România?

- Şi ce, parcă românii tot aşa or să facă şi cu copiii noştri care învaţă acolo – or să-i arunce înapoi? Sigur că nu, şi-a dat tot ea răspunsul.

- Tu nu vezi că ăştia sunt nişte oameni nenormali?

Chiar în acel moment m-a fulgerat amintirea că Maia are o soră în Rusia şi că mereu îmi spunea: dacă ai noştrii or să se întoarcă împotriva ruşilor, eu ce, ar trebui să mă întorc împotriva surorii mele? Iată că aici nu se întorseseră împotriva ruşilor, doar că moldovenii se luptau unii cu alţii. Situaţia mi se părea disperat de fără ieşire.

Probabil că la un moment dat Maia mi-a dat un calmant şi probabil că l-am luat, pentru că îmi amintesc că după asta m-am liniştit – o stare de calm nefiresc a pus stăpânire pe mine.

Am trecut dincolo şi ea mi-a dat să mănânc ceva, parcă brânză şi nişte bomboane de ciocolată. Am mâncat în silă, îmi era rău de la ficat, îmi venea să vomit. Dar mi se părea că nu trebuie s-o refuz – îmi oferise cu toată inima această ultimă masă. De fapt chiar mă simţeam ca un condamnat la moarte care-şi ia ultima masă. Nu ştiam ce-o să fie mai departe. Apucasem să-i spun că am de gând să trec în Transnistria. Era spre seară – nu mai erau microbuze. M-a întrebat de ce nu vreau să rămân până mâine. Mie mi se părea că fiecare minut în plus petrecut în Găgăuzia sporeşte riscul ca un ofiţer SIS să bată în uşa prietenei mele şi să ne aresteze pe amândouă. În plus, apucasem să-mi anunţ venirea în Transnistria. Am ţinut-o una, că plec imediat. Am apucat amândouă de torţile bagajului şi am ieşit din mica garsonieră. În stradă, deja, Maia mi-a spus să nu mai vorbesc româneşte. Am mers la autogară, iar ea s-a tocmit pentru un taxi. Am mers la un valutist, am schimbat bani (că nici casele de schimb nu mai erau deschise la ora aceea) si, iată-mă în drum spre Tiraspol, gonind pe drumurile pustii, prin noaptea care se lăsa cu repeziciune, peste spaima mea şi peste nedumerirea şoferului, căruia îi spusesem că mă doare capul, ca să nu fiu obligată să pălăvrăgesc. El şi-a dat seama că e ceva în neregulă, dar n-a pus întrebări. A deschis geamul şi radioul. Ca să am aer şi să aud ştirile. Asta m-a făcut să cred că de fapt ştia de unde vin şi că ştia că mă sufoc de spaimă şi că am nevoie să aud ultimele noutăţi. La radio se transmite periodic un comunicat care condamnă actele de huliganism. Ca în perioada când a căzut Ceauşescu. Amintirea Maiei, a lui Vanya Kîlcik şi a Comratului se dizolvă. În faţa mea sunt doar contururile neclare ale amurgului.

Tags: alegeri, Chisinau, Comrat, demonstratii, drepturile omului, Ivan Kilcik, remocratie, represie, Republica Moldova, SIS, Transnistria

Am hotărât, aşadar, să plec din Moldova. Dar unde aş fi putut să scap? La graniţă mă aşteptau satrapii lui Voronin şi simţeam că în cazul meu ar fi putut avea careva abordări speciale, dat fiind că îl apărasem pe Burgudji şi dat fiind că sunt prietenă cu „separatiştii” din Transnistria.

… Ceea ce lasasem in urma

L-am sunat pe directorul meu şi, fără să reuşesc să-mi stăpânesc lacrimile, l-am rugat să asculte materialul pe care îl trimisesem. Reportajul meu se încheia aşa: „Poate că aceasta este ultima mea corespondeţă specială, dar cu siguranţă este cea mai completă”. Nu puteam să-i spun direct că mă simt în pericol, dar speram să înţeleagă. Mi-a spsu că, da, o să asculte, şi m-a întrebat dacă mă mai poate ajuta cu ceva. Nu, nu mă mai poate ajuta cu nimic, am răspuns.

Despre cei arestaţi circula informaţia că au fost torturaţi, dar din punctul ăsta de vedere eram liniştită: eu leşin foarte uşor, mai ales la durere şi am şi probleme cu inima, aşa că aş fi scăpat foarte ieftin din mâinile SIS-ului; nu apucau să-mi facă mare lucru înainte de a trece ultima dintre foarte multele graniţe pe care le-am trecut într-o viaţă de reporter special. Ceea ce m-ar fi durut foarte tare era să mă prindă şi să mă fluture pe la televizor, ca pe o rufă murdară: uitaţi diversionistul român – l-am prins. Mai bine muream decât să mi se întâmple aşa ceva.

M-am dus la autogară şi am luat marşrutka spre  Comrat. Şoferul m-a pus să cumpăr bilet, iar eu am înţeles că erau controale pe drum. N-aş fi avut nici o şansă la cea mai sumară verificare a actelor. M-am aşezat pe scaunul îngust şi incomod, încercând să rămân cât mai liniştită. Simţeam că mă sufoc şi mă treceau când valuri de căldură, când fiori de gheaţă. Aş fi vrut să mă ghemui într-un colţ şi să pot tremura în voie. Mă uitam pe fereastră. Toată autogara era plină de poliţişti în civil. Erau mai mulţi decât călătorii, mult mai mulţi. Câţiva stăteau de vorbă chiar lângă maşina mea. Secundele se scurgeau greu şi noi nu mai plecam odată de pe loc. La un moment dat, unul dintre gardişti s-a urcat şi el în marşutkă. O să mi-l amintesc toată viaţa venind spre mine – solid, nu foarte înalt, îmbrăcat într-o geacă de piele destul de uzată şi cu un tricou roşu pe dedesubt. Evident tuns scurt, evident cu pantaloni la dungă, dar nu excelent călcaţi. Şi cu un dosar în loc de borsetă. Credeam că vine să mă ia. Dar nu, a trecut de mine şi s-a aşezat pe unul dintre scaunele din spate. Îl simţeam direct în  cârca mea. Maşina a pornit în sfârşit, iar eu nu înţelegeam ce se întâmplă. Dacă tot a venit după mine, de ce nu mă arestează? Înseamnă că îmi pregăteşte ceva mai rău, dar ce? Aşteaptă să vadă unde mă duc? O durere acută îmi strângea inima din ce în ce mai tare; aerul nu-mi ajungea şi aveam impresia că în curând o să-mi cadă umărul stâng. În spate, razvedcikul se tot foia. Pentru cei care nu ştiu rusă: razvedcik se numeşte ofiţerul de informaţii, iar militarii din trupele speciale tot ofiţeri de informaţii sunt consideraţi.

Nu făcusem nici două sute de metri de la ieşirea din autogară, că omul din spatele meu a strigat la şofer: „Auziţi, da’ maşina n-are condiţioner?” (aer condiţionat). Cu tot dramatismul situaţiei, mi-a venit să pufnesc în râs. Maşina în care eram, mai avea puţin şi-şi pierdea tablele pe drum, iar individul ăsta, deghizat în cetăţean obişnuit, voia aer condiţionat, exact ca la el în birou, acolo, la serviciul de informaţii. Un lucru îmi era clar, că nici lui nu îi e bine, aşa cum nici mie nu-mi e. Asta mi s-a părut un semn şi mai rău. Eram convinsă că el era acolo pentru mine şi că cine ştie ce lucru îngrozitor îmi pregătea.

A mai trecut puţin şi razvedcikul s-a dus în faţă, lângă şofer, pentru că a spus el, acolo e mai mult aer. Maşina continua să se hurducăie pe drumurile proaste şi pustii, iar eu simţeam că mor de spaimă, cu fiecare kilometru parcurs. Încă nu luasem o hotărâre unde să mă duc. Afară era soare. La un moment dat, insul pe care îl consideram urmăritorul meu, l-a întrebat pe şofer ceva despre o declaraţie a başkanului. Găgăuzul a răspuns foare scurt – ei sunt omani inteligenţi, dar nu le plac poliţiştii, indiferent de care fel ar fi aceştia. Soarle urca spre crucea cerului, iar mie mi se părea să sunt faţa unei sentinţe care se tot amână. Vedeam ceafa răsfrântă, acoperită cu ţepi negri şi gulerul ros al hainei de piele pe care o purta omul aşezat lângă şofer. Au trecut aşa, cam trei ore. Deja ne apropiam de Comrat. Undeva, la o intersecţie, din care se făcea un drum lăturalnic, maşina a oprit, iar omul a coborât. A acţionat o telecomandă, iar în parcare s-au aprins farurile unei maşini albe, destul de scumpă şi… cu număr de Transnistria.

Comrat – destinaţia de primă urgenţă

Am înţeles dintr-o dată că nu eu fusesem ţinta, că omul acela probabil nici măcar nu mă văzuse şi că, nenorocitul, era pesemne la fel de înspăimântat ca şi mine. Fusese la Chişinău să se informeze, să vadă ce se întâmplă acolo, ceea ce era perfect normal, pentru că Tiraspolul e la o aruncătură de băţ de oraşul care tocmai fusese măturat de un val de revoltă populară şi de un alt val de represiune. Dintr-o dată, îl priveam cu alţi ochi pe omul acela, care avusese curajul să vină pe un teritoriu unde era considerat duşman şi să vadă dacă nu e vreun pericol care să-i ameninţe pe ai lui. Pe tot parcursul drumului, la fel ca şi mine, şi el se sufocase de spaimă. De asta se mutase de pe locul din spate şi de asta îl întrebase pe şofer dacă nu e condiţioner în maşină. Un pic prea târziu, am avut impulsul de a-l ruga să mă ia cu el, să mă ajute, să mă scoată de acolo. Nu şiu dacă ar fi făcut-o – probabil că da, pentru că cei din Transnistria sunt foarte sufletişti. Dar, cum am spus, ideea mi-a venit un pic prea târziu, maşina în care eram pornise deja, şi la fel şi maşina în care el se urcase. Eu mergeam mai departe spre Comrat.

Tags: alegeri, Autonomia Gagauza, Chisinau, Comrat, democratie, demonstratii, derepturile omului, Gagauzia, Republica Moldova, Transnistria

La periferie, Chişinăul arăta normal. Am intrat într-o farmacie, să cumpăr un plasture, pentru că mă roseseră foarte tare pantofii. Era coadă – oamenii cumpărau diverse medicamente. Când să plătesc, m-a sunat Kîlcik să vadă dacă sunt în regulă. La televizor se transmiteau ştiri îngrijorătoare, dar nu foarte clare. În orice caz, demonstraţia din centru continua. Mi-a spus să fiu atentă. I-am promis că o să fiu, apoi am închis, fiind în pericol vital iminent: câteva cucoane din spatele meu şi farmacista se enervaseră că nu plătesc mai repede şi protestau vehement. Am ieşit în soarele de afară şi am căutat o bancă, să mă aşez şi să-mi dofotoricesc piciorul, apoi am luat o rutieră spre centru. Deja, pe Bulevardul Şefan cel Mare nu mai circulau troleibuzele.
M-am dus în piaţă, iar ce am văzut acolo m-a speriat de-a binelea. Niciodată nu văzusem Chişinăul agitat. Capitala Republicii Moldova e un oraş liniştit şi patriarhal, iar moldovenii pur şi simplu nu sunt făcuţi pentru proteste – sunt nişte oameni blajini de felul lor, indiferent daca sunt tineri sau bătrâni. Acum, ce se întâmpla în piaţa mi se părea aşa de fără rost şi nebunesc, iar sentimentul că o să se termine rău, s-a accentuat.

Oamenii care agitau pumnul în timp ce strigau “Noi suntem români” mi se păreau nefireşti, mi se părea că… pur şi simplu nu sunt ei. Aveam sentimentul că toată această violenţă nu vine din interioul lor, al oamenilor, ci că altcineva îi face să se agite în felul ăsta.

Şi încă nu ştiam nimic – nu aflasem despre atacul asupra Parlamentului. Aveam sentimentul straniu că este ceva nenatural în “kartinkă” (fotografie), că este, ascuns, un element în plus, dar în acelaşi timp esenţial. Ca întotdeauna când nu înţeleg, am pus mâna pe telefon. L-am sunat pe Nantoi, dar avea mobilul închis. De dimineaţă, înainte să plec de la Comrat, vorbisem cu el. Îl întrebasem ce se întâmplă şi el mi-a spus că oamenii au ieşit să protesteze, pentru că s-au săturat de comunişti. Mi-a spus-o ca şi cum ar fi un lucru normal, iar eu i-am replicat că nu e bine ce se întâmplă. Am primit un răspuns tăios, însoţit de lămurirea că trebuie să încheie convorbirea, pentru că se întâlneşte cu cineva. “Să dea Dumnezeu să fie linişte!”, am adăugat eu, iar Nantoi, pe un ton şi mai aspru: “În orice caz, linişte va fi”. Acum nu mai răspundea deloc, iar eu ştiam că avusesem dreptate – nu era bine. Seara se lăsa cu repeziciune. La tribună se succedau vorbitorii, dar era cât se poate de clar că nici unul dintre ei nu e Liderul. Liderul cu “L” mare. Şi atunci cine?… Nu mi-am pus întrebarea la momentul respectiv. Logica îmi intrase într-o totală pauză, sub presiunea durerii că cineva face politică pe seama sentimentelor mulţimii de protestatari disperaţi adunaţi în piaţă. Mă temeam şi pentru Transnistria, pentru că îmi dădeam seama cu câtă spaimă se uită oamenii de acolo la ceea ce se întâmplă la Chişinău. Am plecat din piaţă, să caut un Internet café, dar SIS-ul blocase accesul la web în aproape tot oraşul. Şi telefoanele funcţionau cu intermitenţe. În cele din urmă am găsit un wireless funcţional, într-un magazin Orange şi am intrat de acolo.

Aveam să rămân la Chişinău trei zile – cele mai fierbinţi din istoria Republicii Moldova, de după războiul de la Nistru: de pe 7, până pe 9 aprilie. A doua zi l-am văzut pe Nantoi, care abia putea vorbi de supărare. El mi-a spus despre provocatori strecuraţi în rândul manisfestanţilor şi mi-a dat de înţeles că aceştia ar fi făcut parte din organele de ordine ale republicii, dar eu tot n-am înţeles. Nu pricepeam nimic, cred că nici măcar nu am conştientizat informaţia, pentru că eram într-o stare de durere stupefiată, ca atunci când îţi moare cineva drag: nu pricepeam cum de s-a putut întâmpla aşa ceva. Ar fi putut Nantoi, sau oricare altul să-mi deseneze, să-mi urle sau să-mi silabisească informaţiile, pentru că eu tot n-aş fi priceput. Ştiam două: că mi-e frică pentru Transnistria şi că-mi vine să plâng. Mult, cu suspine. Asta şi făceam, oricum, seara, înainte de a adormi. Şi, altfel vorbind, cum puteam eu, care veneam dintr-o ţară democratică, unde politicienii au treabă unul cu altul şi, odată la patru ani cu alegătorii, cum puteam eu să înţeleg că aici, în Moldova, SIS-ul organizase o conspiraţie împotriva propriului popor, pentru a neutraliza elementul pro-român din societate, pe care ei îl considerau cel mai periculos? Văzusem cazul Burgudji, vazusem cum au procedat acolo, ce înscenare grosolană făcuseră, dar tot nu eram capabilă să înţeleg. Nu-i credeam în stare să meargă chiar mai departe de atât.

Cândva, cred că tot în ziua de opt, am sunat la Ambasada României, să văd dacă acolo totul este în regulă. Cu o noapte înaninte, Spetsnazul intrase peste manifestanţii din piaţă. Se făcuseră arestări şi se vorbea că prizonierii fuseseră foarte rău bătuţi, iar eu mă temeam, ca, după acuzaţiile care fuseseră împotriva României, organele de ordine să nu trimită vreo grupă de comando şi peste reprezentanţa noastră diplomatică. Măcar atât înţelesesem din cazul Burgudji, că în Moldova reprezentanţii organelor de ordine pot să fie foarte brutali. Ştiam ce făcuseră din casa lui Vanya la percheziţie şi, de aceea, îmi era clar că de la poliţiştii moldoveni te poţi aştepta nu la orice, dar la ce e mai rău. La telefon mi-a răspuns consilierul de presă, Ioan Gaborean, care mi-a spus că deocamdată ei sunt bine şi că-mi mulţumeşte pentru grijă. I-am lăsat numărul de telefon şi i-am spus să mă sune dacă se întâmplă ceva. În acea zi am rămas la cafeneaua Orange, să-mi pun ordine în ce interviuri aveam. De câteva ori m-am dus în piaţă să văd ce mai e. Oamenii erau tot acolo, scandau. Câţiva îşi desenaseră pe obraz tricolorul, care, la urma urmei, este şi steagul lor. Seara, deja, în piaţă nu mai era nimeni – doar foarte multe hârtii pe asfalt şi o echipă de televiziune, care filma, Dumnezeu ştie ce.

M-am dus la hotel să-mi iau cameră. Eu dădeam camera în fiecare zi, crezând că totul o să se liniştească şi o să pot pleca. Era târziu, aproape de 12. La Chişinău trag de fiecare dată la “Zarea”, cel mai ieftin hotel din oraş. În primă fază, la recepţie a fost greu să atrag atenţia cuiva, pentru că toţi se uitau la un meci de fotbal pe Antena 1. Am rămas stupefiată că după tot scandalul şi acuzaţiile împotriva României cineva se uită la un post de televiziune românesc. L-am întrebat pe portar ce-i cu asta, iar el mi-a răspuns, în glumă că oricum nu bate… (una dinte cele două echipe, nu mai ştiu care), iar la alegerile moldoveneşti tot comuniştii ies. Am pornit să glumim pe tema asta – era prima rază de optimism din ultimele zile, când recepţia a fost străbătută de o suflare de gheaţă. Uşa de la intrare s-a deschis larg şi au intrat ei. Îi văzusem în ultimele două zile, pe colegii lor peste tot în piaţă, printre demonstranţi, dar tot nu înţelesesem nimic. Desigur, ştiam cine sunt – îi pot recunoaşte când îi văd. Ofiţerii SIS umblă totdeauna în grup. Sunt înalţi, solizi, îmbrăcaţi la costum, cu pantofii foarte bine făcuţi şi cu borsetă. Aşa erau şi aceştia. Eu încremenisem lângă recepţie, incapabilă să respir. Au cerut lista celor cazaţi, s-au uitat pe ea şi au plecat spunând: da, nu sunt ţigani din România. Cel care a spus asta avea mustaţă, era foarte lat în umeri şi purta un sacou pepit. Părea să fie şeful celorlalţi. Eu nu apucasem să mă cazez, iar ei, dacă m-au văzut doar cu poşeta au crezut că am deja cameră, deci sunt pe listă, aşa că nu m-au legitimat. Am înghiţit în sec, încercând să mă arăt cât mai calmă. M-am întors spre recepţioneră, care se speriase ca lumea. “Ştiţi, cred că oamenii ăştia arată peste tot la fel. E undeva un incubator care-i scoate câte zece, câte zece, şi-i repartizează după aia pe ţări. Şi în România tot aşa arată”. Femeia a râs, palid.

Mai târziu aveam să-mi dau seama că spusesem pur şi simplu un neadevăr. Ofiţerii de informaţii din România nu arată aşa. Ai noştri sunt nişte birocraţi, pe când aceştia erau membrii unui organ de represiune, care presionaseră societatea, până când revolta a izbucnit ca aburul dintr-un cazan închis ermetic, sub care s-au băgat prea mulţi cărbuni. Ai noştri sunt cam ineficienţi şi uneori dezinteresaţi de ce fac, pe când aceştia, din Moldova, mi-au apărut ca nişte vătafi de sclavi gata să biciuie până la moarte pe oricine s-ar fi împotrivit unei puteri care, fiind profund ilegitimă, este, pe cale de consecinţă şi extrem de represivă.

Un alt lucru pe care aveam să-l înţeleg doar după ce am ajuns în cameră, a fost că fetele de la recepţie, şi portarul, au ştiut cine sunt. Doar trăsesem de atâtea ori la hotelul acela, mă cazasem pe bază de paşaport, stătusem de vorbă cu oamenii, deci toată lumea ştia că sunt din România şi că sunt jurnalistă. Au ştiut, dar nu m-au trădat. Cred că toată viaţa voi fi mişcată atunci când îmi voi aminti de acest gest de solidaritate.

Ajunsă în cameră, n-am putut nici să mănânc, atât eram de speriată. Am adormit greu, şi m-am trezit foarte devreme, buimacă de oboseală şi cu un sentiment intens de pericol. M-am îmbrăcat în grabă, mi-am luat geanta şi am ieşit fără să mă mai spăl pe dinţi. La recepţie am lăsat doar cheia. N-am cerut bon de decont, sperând că poate nu fusesem nici înregistrată. Nu era încă şase dimineaţa. Piaţa Marii Adunări Naţionale era pustie. Am rătăcit pe străzi, pentru că nu era nici o cafenea deschisă. La opt şi jumătate m-am dus la Orange café şi am trimis nişte mailuri. Oamenii începuseră deja să se adune în piaţă. Pe la nouă, l-am sunat din nou pe consilierul de presă de la Ambasada României şi i-am spus că aş vrea un interviu cu dl. Filip Teodorescu, ambasadorul nostru la Chişinău. De obicei nu iau interviuri diplomaţilor din ţările pe unde umblu, pentru că e destul de multă birocraţie şi în domeniul acesta, trebuiesc cerute aprobări şi mie nu-mi place să stau să aştept până când se mişcă o structură de stat. Care este, aşa cum îi arată şi numele “de stat”. De data asta, după toate acuzaţiile care fuseseră aduse ţării mele, eram dispusă să suport chiar şi hachiţele unor birocraţi, doar pentru a demonstra neadevărul acelor învinuiri. Răspunsul lui Gaborean avea însă să mă năucească: “Domnul ambasador este în drum spre graniţă şi eu la fel”. Am făcut o pauză, apoi am întrebat: “Aţi fost rechemaţi sau… aceea”. A urmat un alt moment de tăcere, apoi am auzit: “Nu, n-am fost rechemaţi. Uitaţi-vă pe internet”. Am închis telefonul şi am deschis pagina ProTV Moldova. Cu o zi în urmă circulaseră zvonuri despre expulzarea ambasadorului României, dar am crezut că sunt doar dezinformări, în scopul de a ameninţa odată în plus România. Ştirea despre expulzarea ambasadorului nostru era însă main-ul paginii televiziunii din Chişinău. Am decis să mă întorc la Comrat, să-mi iau lucrurile şi să ies cumva din Moldova, care se închidea în jurul meu ca o capcană.

Tags: alegeri, Chisinau, democratie, demonstratii, drepturile omului, Republica Moldova

Am rămas în Găgăuzia în ziua alegerilor, şi, pentru că nu aveam acreditare, am lucrat pe laptop în cârciuma lui Kîlcik, care din când în când îmi aducea veşti proaspete din secţiile de votare. Se îmbrăcase la marele fix, cu un sacou pepit, care-i venea tare bine şi pun pariu că-şi pieptănase şi barba. Vorbea împotriva comuniştilor, ba în găgăuză, ba în rusă şi le tot explica muşteriilor cum stă treaba cu politica. De fapt, la Comrat, cam toată lumea se îmbrăcase de sărbătoare. Cumva, Vanya Burgudji era parcă mai prezent ca niciodată. Era acolo – putam să mi-l reprezint, între acei bărbaţi negricioşi, stând de vorbă despre politcă în cafeneaua întunecoasă şi îmbâcsită de fum. Oricum, erau toţi foarte convinşi de politica lor.

Linistea de la Comrat…

Seara, Maia m-a dus la o vecerinkă – era ziua unei prietene. Odată ce s-au anunţat rezultatele preliminare, m-am retras într-un colţ mai liniştiti şi l-am pus pe Oleg Cristal să-mi le comenteze, pentru ca a doua zi să pot urca pe blog un post despre asta chiar de dimineaţă. Cu Maia, am ajuns acasă târziu şi niţeluş cam cherchelite. Ea a făcut un pic de instrucţie cu mine, pentru că apa caldă se opreşte după ora 12 noaptea, aşa că am făcut duş în mare viteză. Odată ce toată lumea s-a îmbăiat, ne-am băgat în pat şi am adormit buştean, pentru că eram rupte de oboseală.
În următoarea zi m-am dus la başkanat. Voiam un comentariu de la Formuzal despre rezultatele alegerilor. La guvernul Atonomiei Găgăuze, toată lumea era supărată – se temeau că această victorie categorică a comuniştilor va aduce încă şi mai multă represie în regiune. Pe când stăteam la taclalale cu purtătorul de cuvânt, a apărut şi Formuzal, care mi-a zâmbit (au găgăuzii un fel de a zâmbi!…) şi le-a spus subalternilor lui: după ce terminaţi cu doamna, să veniţi până la mine.
În ziua aceea, başkanul nu a avut timp de declaraţii şi a rămas că revin. M-am dus apoi la o televiziune din regiune, ca să-mi lucrez nişte materiale. Şi acolo toată lumea era morcovită: încă patru ani sub comunişti. Nici măcar nu mi se mai părea ciudat că atât pro-ruşii, cât şi pro-românii din Republica Moldova erau împotriva comuniştilor.
Spre seară a început. Eu eram în studio, trăgeam un intro, despre războiul din Osetia de Sud. Mă năpădiseră amintirile şi mă străduiam să nu plâng. Simion, şeful televiziunii, a venit foarte bucuros şi ne-a anunţat că la Chişinău a ieşit lumea în stradă. Eu am ştiut de atunci că nu e bine şi am şi zis asta. Speram că lucrurile se vor linişti. Am ajuns acasă seara târziu. Maia făcuse friptură cu piure. În Moldova, oricât ar fi de săraci, atunci când au musafiri, oamenii pun tot ce au mai bun pe masă. Am vorbit mult înainte să ne culcăm – despre Roma, băiatul Maiei, care este student la Chişinău, despre viaţa de la Comrat, despre Rusia, despre manifestările de la Chişinău. Ca şi mine, Maia crede că Basarabia nu se va uni cu România, în ciuda faptului că pro-ruşii din Republica Moldova se tem foarte tare de acest lucru. „Eu, aici, în Găgăuzia, le-am spus: staţi liniştiţi, că ei sînguri nu vă iau”, mi-a zis Maia. Ei, adică românii. I-am dat dreptate. Tot vorbind, am aţipit, dar au început să mă chinuie coşmarurile şi atunci a trebuit să stau o vreme trează, ca să fiu sigură că alunec direct într-un somn adânc atunci când adorm. Altfel, riscam să mă trezesc ţipând şi s-o sperii şi pe Maia. A doua zi dimineaţă, soarele strălucea de parcă ar fi vrut să împrăştie toate nedumeririle lumii ăsteia. La Chişinău contiuau demonstraţiile şi situaţia era din ce în ce mai tensionată. Maia era la servici, eu rămăsesem acasă, pentru că era Internet şi voiam să transmit nişte ştiri. Când am văzut încăerarea de la Parlament le-am lăsat naibii de ştiri, am sunat-o pe Maia că plec la Chişinău, am lăsat cheia la portar şi m-am dus glonţ la autogară. În drum am trecut pe la cârciuma lu Kîlcik şi i-am spus şi lui că plec. Nu a fost foarte încântat de idee, dar şi-a dat seama că nu are cum să mă oprească. „Tu eşti fată deşteaptă şi atentă. N-ai să păţeşti nimic, da?”, mi-a spus la despărţire. Parcă depindea de mine dacă păţesc sau nuu ceva, când acolo se deschiseseră porţile iadului! M-am urcat în rutieră. Aveam la mine numai poşeta, pentru că îmi imagineam că seara sau cel târziu a doua zi aveam să mă întorc. Nu avea să fie aşa, dar faptul că am călătorit fără bagaje avea să mă salveze din ghearele organelor de ordine. Pe drum, aproape de Chilşinău, maşina în care eram a fost oprită de poliţişti, care s-au uitat înăuntru să vadă cine călătoreşte. Lucrurile începeau să devină serioase.

… si demonstraţiile de la Chişinău

Tags: alegeri, Chisnau, democratie, demonstratii, drepturile omului, pogromuri, proteste, Republica Molova

O liniste care este numai aparenta s-a instapanit in Chisinau. Tensiunea continua sa mocneasca pe dedesubt. In Piata Marii Adunari Nationale astazi nu mai sunt demonstranti, nici scutieri, dar pentru maine se anunta o noua demonstratie. Pe adresele de mail a fost transmis un apel de aveni in centrul Chisinaului la orele 10. Institutiile statului sunt pazite de militari in bronejilet. Serviciul de Informatii si Securitate verifica hotelurile in cautarea romanilor care au mai ramas in Chisinau. Nu stiu ce fac cu cei pe care ii gasesc, dat totul arata oricum foarte inspaimantator. Oamenii de pe strada nu cred in propaganda oficiala despre implicarea Romaniei in demonstratiile de strada.

… Dincolo de spaime si lipsa de speranta, la Chisinau au inflorit copacii. Eu ma ascund. Dumnezeu sa ne miluie pe toti.

Tags: alegeri, Chisinau, comunisti, demonstratii, regim nedemocratic, represie, represiune, Republica Moldova

Demonstratiile violente care au inceput la Chisinau imediat dupa anuntarea rezultatelor scrutinului de duminica, sunt expresia disperarii unor oameni carora conducatorii le-a luat tot – chiar si speranta.  Solutia pentru iesirea din actuala situatie ar fi un guvern de uniune nationala, dar comunistii, care au iesit invingatori in alegerile din 5 aprilie curent nu vor sa cedeze puterea. Granitele tarii au fost inchise, iar in interior tensiunea este din ce in ce mai mare. In disperarea ei de a gasi o solutie care pare ca nu exista, Moldova este gata sa se arunce in bratele vecinului dinspre vest, Romania, cu care a format candva un stat unitar. In acelasi timp, opozantii acuza tara vecina de provocarea acestor manifestatii.  Daca politistii fac gresala de a interveni in forta impotriva demonstrantilor, aici va fi din nou razboi civil. Nicio iesire din Moldova nu pare sa fie… pentru Moldova.

Foto: Ivan Kilcik, Mihaela Onofrei

 Demonstratii de strada la Chisinau: Play Now | Play in Popup | Download

 Corespondenta din Chisinau: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: alegeri parlamentare, Chisinau, comunisti, demonstratii, Republica Moldova, Vladimir Voronin

   La Chisinau, tineri au iesit in strada, scandand “Noi suntem romani” si “Jos comunismul!”. De cealalta parte, in spatele scuturilor si imbracati in bronejilet, alti tineri sunt obligati sa apere structurile statului comunist represiv, pentru ca asa au jurat, atunci cand au imbracat haina militara. Sa dea Dumnezeu sa nu inceapa sa se lupte unii cu altii.  

Tags: Chisinau, comunisti, demonstratii, Republica Moldova