Grozăvia situaţiei mele, faptul că am scăpat din mâinile represorilor lui Voronin fugind practic la „separatişti”, aveam să o conştientizez abia câteva zile mai târziu. În dimineaţa următoare sosirii mele la Tiraspol, Soin a rezumat situaţia simplu şi la obiect: „Spune-mi, Mihaela, practic între Moldova şi România este stare de război, nu-i aşa?”. Am confirmat că da, apoi am precizat că România nu a făcut nimic şi că eu în Piaţa Marii Adunări Naţionale am văzut numai ofiţeri SIS infiltraţi printre demonstranţi – nimic altceva. Apoi i-am povestit cum s-au purtat cu jurnaliştii şi am încheiat: „Au spus că expulzează junraliştii, dar asta e o mare prostie. N-au cum să ne expulzeze, pentru că noi suntem oameni obişnuiţi, nu avem imunitate diplomatică”. Soin s-a uitat la mine, amuzat şi cu căldură, înţelegând probabil abia atunci dimensiunile la care traisem spaima în toate acele zile. „Vă deportează”, a completat. Am pufnit în râs. Da, aşa e, de fapt i-au deportat pe jurnalişti, ca pe nişte infractori şi au făcut din asta mare caz, când de fapt, infractorii erau ei, oamenii de ordine care au arestat, intimidat şi lovit manifestanţii şi jurnaliştii. Şi de fapt, nici măcar ei, ci şefii lor şi politicienii care le-au comandat să facă asta. Alena a venit să mă vadă, chiar a doua zi după venirea în Transnistria. Pentru ea, ca şi pentru toţi cei din jurul meu nu era clar cum am să ies de acolo. Dima râdea şi zicea că o să găsească o barcă, eventual cu motor, cu care să mă trimită, dar eu i-am atras atentia că am 90 de kilograme şi că aş scufunda barca. Dar cea mai adecvată reacţie a avut-o Saşa, prietenul Alisei, care atunci când am spus că nu ştiu cum voi ieşi de acolo, a replicat: „Vse normalino. U nas blocada bîlă” (E în regulă, la noi a fost şi blocadă). Ştirile care veneau de peste Nistru erau înspăimântătoare – arestări, cenzura presei, acuzaţii permanente la adresa României. Bucuria că sunt în Transnistria şi că am scăpat din mâinile poliţiştilor s-a risipit repede. Gândul la ce se întâmplă la Chişinău, nu-mi dădea pace. Furia creştea în mine, dar nu puteam face nimic. Ba da, ceva am făcut – toată această amărăciune a izbucnit în afară când am reuşit să mă cert cu Soin, nici nu mai ştiu din ce motiv. Teama că nenorocirea de la Chişinău s-ar putea repeta la Tiraspol m-a făcut să bat la toate uşile oficialilor posibili şi să-i întreb despre asta. Toti au spus că în Tiraspol va fi linişte şi toţi mi-au înţeles şi mi-au îndeplinit dorinţa de a auzi nişte abordări moderate. Peste trei săptămâni, când s-a făcut timpul să plec, mi-am dat seama că s-ar putea să nu mai am cum să mă întorc în Transnistria. Decisesem s-o iau prin Ucraina. I-am spus asta Alisei într-o seară că plec şi că nu ştiu daca mai am cum să mă întorc. Eram amărâtă rău. Alisa a înţeles, dar a încercat s-o ia în glumă:

Paştele din acest an l-am petrecut la Tiraspol

- Venim în România, te luăm într-o geantă şi, aşa, te trecem graniţa. Uite, te cară Saşa.

-Am 90 de kilograme, Saşa o sa zdohnească.

Atunci ea schimbat planul:

Venim în România, cumpărăm un frigider sau altceva mare, te ascundem acolo şi te aducem în Transnistria.

La două zile după asta, cu sufletul greu pentru tot ce lăsam în urmă, am trecut în Ucraina şi, după alte două zile, m-am îmbarcat pe feriboatul Caledonia, cu destinaţia Istambul, pentru a-mi pierde urmele pe drumul înşelător şi tocmai de aceea atât de sigur al Mării Negre. Începusem să cunosc toate potecile şi scurtăturile regiunii de care mă ocup.

Tags: Chisinau, conflictul de la Nistru, Dmitrii Soin, represie, Republica Moldova, sesparatism, Tiraspol, Transnistria

Pe Roman Konoplev l-am descoperit, la Tiraspol, candva, dupa evenimentele violente de la Chisinau. Si eu, care crezusem ca, odata cu Dima Soin, Evgheni Sevciuk, Aleksandru Caraman si Grigori Maracuta s-a terminat sirul transnistrenilor interesentai – al celor carora merita sa le iei interviu. Mai tarziu aveam sa-l cunosc pe Serghei Sirokov, politolog de la centrul Mediator, specializat in relatii internationale, pe ministrul de externe de aici, Vladimir Yastrebceak, un diplomat care pentru prima data m-a facut sa-mi doresc sa se rezolve naibii odata conflictul de la Nistru, astfel incat calitatile profesionale ale acestui om sa fie vazute si recunoscute de cat mai multa lume, si pe Vasilii Kaliko, insarcinatul pentru drepturile omului, un om bland, barbos si cu o incredere nestramutata in cunostintele mele de limba rusa, astfel incat imi spune bancuri, imi povesteste anecdote si foloseste expresii pe care dupa aia trebuie sa le caut in dictionar (dar la fel a facut si Oazu Nantoi din Chisinau, atunci cand i-am cerut sa facem un interviu in limba rusa – am cautat pe Google sa vad ce e cu “delirul calului cenusiu”, ca nici unul dintre prietenii mei nu auzise de asa ceva).

Bun (adica nu prea), eu eram la Tiraspol, iar la Chisinau organele de ordine se indeletniceau cu tabacirea manifestantilor din 7-9 aprilie si cu ascunderea cadavrelor celor care, intamplator, mureau in urma batailor. Asa ceva se intamplase mai demult si in Romania, la Revolutie, si pe 13 – 15 iunie 1990. Ma inchisesem in casa si plangeam. Cu Soin ma certasem, de furie pentru cele intamplate, desi el nu avea nici o vina si atunci am hotarat ca e mai bine sa nu mai vad pe nimeni. Ceva totusi trebuia sa lucrez, asa ca i-am trimis lui Roman un mail cu intrebari. El mi-a raspuns invitandu-ma acasa, unde am cunoscut-o pe sotia lui, Dina, si unde am facut unul dintre interviurile-reper ale carierei mele (poate la fel de bun ca si cel pe care i l-am luat, candva, regretatei Zoe Dumitrescu Busulenga si pe care, cei interesati, il pot citi aici). Am prelucrat fila audio si am urcat-o pe blog direct in rusa. O puteti asculta aici. Ceva mai tarziu, am terminat si traducerea interviului, pe care o puteti citi mai jos.

Foto: www.tiras.ru

-  Roman Evghenievici, este primul nostru interviu, sper ca vor mai fi si altele, chiar multe. Ddeocamdata, acesta este primul, asa ca am sa va rog sa-l descrieti pe Roman Konoplev. Cine este el?

-  Roman Konoplev? In primul rand, desigur, sunt rus. In al doilea rand sunt transnistriean. In al treilea rand, sunt crestin. Pe langa asta, sunt jurnalist, un pic scriitor, un pic muzicant… Va rog…

-  Dar casatorit? (Noi sedeam pe canapea, iar Dina se asezase in fata noastra, pe un scaun, fiind pur si simplu frumoasa si contempla cum tocmai incepusem sa-i torturez sotul cu intrebarile mele si cu microfonul, despre care ulterior, Roman a scris pe blog ca era urias: “A venit o jurnalista din Romania si mi-a luat 45 de minute interviu in rusa. Avea un microfon urias”).

-  Da, fara discutie, sunt familist, imi iubesc sotia, imi iubesc patria si iubesc pamantul pe care traiesc…

- De ce cartea Dvs., Evanghelia Extremismului, a fost interzisa in Rusia?

- Partidul in care am activat la sfarsitul anilor ’90, Partidul National – Bolsevic, a fost interzis. A aparut un conflict in interiorul acestui partid, care a generat anumite evenimente, schimbarea cursului, apoi s-au luptate de cateva ori grupuri politice din interiorul organizatiei, eu am facut parte din unul dintre aceste grupuri, grupul meu a pierdut, a castigat o grupare ceva mai radicala, iar dupa asta puterea a interzis organizatia. Dat fiind ca in carte figura organizatia si erau multe lucruri care erau prezentate altfel decat se vedeau ele la nivel de oficiali regionali, directori de ziare, militieni regionali, acolo in provincie – din aceste motive cartea… nu a mai ajuns in reteaua de comercializare. Cam asa…

“Extremismul – ca un obiect al artei”

Foto: Roman Konoplev

-  Care este ideea de baza a acestei carti si de ce se numeste Evanghelia extremismului? Va considerati extremist?

Read the rest of this entry »

 Insula Comorii - Rusa: Play Now | Play in Popup | Download

 Insula Comorii - Romana: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: alegeri democratie, Aleksandru Caraman, Chisinau, conflict inghetat, Dmitrii Soin, drepturile omului, Evghenii Sevciuk, Grigorii Maracuta, Nistru, Oazu Nantoi, Reporter Special, Republica Moldova, Roman Konoplev, Serghei Shirokov, Tiraspol, Transnistria, Vasilii Kalko, violente de masa

Am ajuns din nou in Tiraspol, venind din Comrat, dupa ce trecusem prin Chisinau. Vorbisem la Ministerul Informatiilor sa ma anunte la granita si, pentru orice eventualitate, ii scrisesem si lui Dima Soin. Dmitrii nu mi-a raspuns, pentru ca, din pacate, prin partea asta de lume, oamenii se tem sa comunice, pentru ca cine stie, careva dintre ei poate avea necazuri daca a vorbit cu cine nu trebuie. Fetele de la Ministerul Informatiilor, in schimb m-au asigurat ca anunta granicerii si ca n-o sa fie probleme. Data trecuta, cand fusesem sa depun cererea de acreditare, le povestisem cum ma tinusera militienii si cum s-au uitat la mine ca la Jack Spintecatorul calatorii din microbuzul care asteptase un sfert de ora dupa mine. Ne amuzaseram copios, dar de asta imi vine sa rad numai cand sunt in Tiraspol. La granita, incep sa am emotii numai cat vad punctul de control.

In sfarsit, am ajuns, pe inserat si cu toate oasele amortite. Cum spuneam, doar am vazut punctul de frontiera si am si inceput sa am emotii. Mai ales ca nici nu era punctul cu care sunt eu obisnuita – cel dinspre Chisinau. Granicerii mi-au luat pasaportul la control si au inceput sa ma intrebe ce caut acolo. Mi s-a ridicat parul in cap. Mi se pare asa de normal sa fiu in Transnistria, incat nu inteleg nicicum de ce altora li se pare anormal. Le-am spus ca sunt jurnalist si ca ma duc sa-mi iau acreditarea. I-am intrebat la ce punct de frontiera sunt si mi-au spus ca la Bender. Am deschis imediat telefonul de Transnistria, sa anunt la Ministerul Informatiilor, uitand complet ca e duminica. Ei n-au inteles ce vreau sa fac si m-au asigurat ca n-o sa ma aresteze nimeni. “Nu de arestat e vorba – sa nu ma trimiteti inapoi, ca mi s-a mai intamplat”. Au ramas interzisi. In timp ce-mi treceau pasaportul prin scaner, m-au intrebat ce vreau sa fac la Tiraspol, cui ii iau interviu. Eu am tinut-o pe-a mea: “Nu se poate sa faceti asa ceva. De fiecare data patesc acelasi lucru!… Nu mai pot, am obosit!…”. Granicerul, care era mult mai tanar decat mine – si calm, ca orice militar, a replicat flegmatic si usor amuzat: “Doamna, asta e meseria mea – si eu n-am obosit sa mi-o fac. Deci, ce vreti sa faceti la TIraspol, cui vreti sa-i luati interviu?” La moment, nici macar nu am inteles ce-mi spune, asa ca am replicat la intamplare: “Intai sa ma vad cu acreditarea in mana si dupa aia vad eu ce fac”. Daca tot n-au scos-o la capat cu mine, granicerii mi-au dat pasaportul si m-au lasat sa ma duc. La “Migrationaya Slujba” aveau faxul cu acreditarea mea, asa ca probleme nu au fost. Mi-a facut intrarea o militanca frumusica si foarte tanara, care de prima data m-a intrebat ca pe un copil retardat: “Mihaela, razgavarivaem pa russkii?” (Mihaela, vorbim un pic in rusa?) si dupa ce a vazut ca stiu mai mult decat un pic de rusa (e adevarat ca nu foarte corect, dar oricum, deja stiu) si ca sunt venita chiar cu treaba, mi-a urat “sceastlivo vam” si mi-a dat pasaportul, fara sa ma mai tina pe loc.

In Tiraspol am ajuns dupa sase seara si am reusit performanta sa ma cazez in trei sferturi de ora. Nu, nu la hotel – nu mai trag demult la hotel. Am sunat-o pe Nadia si am lasat bagajele la mama ei. Nadia mi-a desenat o schema, ca sa stiu unde sa ma intorc, atunci cand vina sa-mi iau lucrurile, mi-a dat hartia si mi-a spus pe un ton autoritar s-o pastrez cu grija. Am schimbat bani, am alergat la Sheriff sa cumpar un Mackler (acesta este un ziar cu anunturi de toate felurile, inclusiv imobiliare) si am sunat. La primul numar de telefon pe care l-am format, a raspuns Ludmila Aleksandrovna, o mai veche cunostinta, de la care inchiriasem in vara. Am stabilit sa ma astepte in 20 de minute in statia din apropierea locuintei (undeva in raionul Balka), am alergat la mama Nadiei, mi-am luat lucrurile, m-am urcat in marsrutka si, la o ora dupa ce ajunsesem in Tiraspol aveam si un acoperis deasupra capului. L-am sunat pe Vanya Kilcik ca sunt bine, ca sa stea linistiti si cei din Comrat si pe urma am adormit bustean, pe canapea, fara macar sa ma mai dezbrac.

A doua zi, la Ministerul Informatiilor, prima intrebare pe care mi-au pus-o fetele de la Olvia (Olvia Press este agentia de presa oficiala si de acolo imi si iau acreditarea) a fost daca am avut probleme la granita. Le-am raspuns ca nu, cum de fapt si fusese cazul.

Ziua de luni a fost un cosmar: Am avut de facut stirile despre Burgudji. Stiind ca cei de la “Proriv” sunt foarte ocupati lunea – este ziua in care ei scot gazeta – nu m-am dus la calculatoarele lor, ci am lucrat de la Internet. A trebuit sa alerg intre un club si altul, pentru ca nu aveau programele care trebuie si nici posibilitate de instalare. Ce mai, a fost cumplit. Oricum, materialele au iesit bine. Le puteti asculta pe Reporter Special.

Nici n-am apucat sa beau coniac, ca am si vazut MGB-ul

Marti am decis sa iau o pauza, dar m-am intalnit cu MGB-ul. Intai sa explic ce e MGB-ul si dupa aia spun si cum s-a intamplat. MGB-ul este serviciul de informatii interne al Transnistriei. Denumirea este de fapt o abreviatie de la “Ministerstvo Gasudarstvenno Bezopasnosti” – Ministerul Securitatii Nationale. Acolo lucreaza, evident, ofiteri de informatii. Care arata exact la fel ca si cei din Romania, sau de oriunde altundeva. Cred ca undeva, in lumea asta foarte mare si complicata, exista un incubator care-i produce si dupa aia ii distribuie in diferite tari. Ii recunosti imediat – dupa pantalonii bine calcati, pantofii perfect lustruiti, geaca demisport si borseta, aproape intotdeauna neagra.

Ramasesem, deci, la ziua de marti – cand, spuneam eu, am decis sa iau o pauza. Am dormit pana tarziu, apoi am cumparat o sticla de coniac si o cutie de bomboane si m-am dus la Adevarul Nistrean, unde am cativa prieteni. M-am dus spre sfarsitul programului, ca sa nu-i tin din treaba. Si, stateam eu linistita in biroul lui Vladimir Koval, si negociam, pentru ca el intentiona sa ma puna sa-mi beau cadoul, iar eu voiam sa plec totusi treaza de la ei din redactie. Nu de alta dar aveam de gand sa-mi petrec seara in parc, cu prietenele, si ultima data se lasase cu dureri mari de cap. Cum negociam, zic, implorand practic indurare, din senin au aparut in birou doi domni care corespund descrierii de mai sus si care au vrut mai intai sa stea de vorba cu Volodea, dar oricum s-au interesat si de mine. Eu am devenit instantaneu ostila: “A vi, kto?” (Si cine sunteti, ma rog?). Unul dintre ei a eschivat in gluma, spunand ca sunt de la o agentie de presa concurenta. Ma, rog, domnii respectivi au intrebat ce-au avut de intrebat si s-au dat dusi destul de repede, iar noi ne-am vazut linistiti de ale noastre.

Asa cum peste tot in lume ofiterii de securitate arata la fel, tot asa oriunde ei starnesc aceeasi reactie: teama, amestecata cu ostilitate si neincredere. Desi fac o munca absolut necesara, ofiterii de informatii nu sunt iubiti sau macar priviti cu bunavointa niciunde – nici in Romania, nici in Statele Unite, nici in Transnistria. Reprezentarea comuna despre ei este aceea de organ de represiune, desi de obicei, in meseria lor chiar nu este vorba despre asta.

Cu unul din cei doi care au venit la Adevarul Nistrean aveam sa ma intalnesc, intamplator sau nu, cateva zile mai tarziu, in statia de microbuz. M-a ajutat sa trec strada, pentru ca eu nu prea vad si era alunecus, mi-a oferit o cafea si am discutat putin. L-a apucat rasul cand a vazut in ce hal (inca!) stalcesc cuvintele rusesti (desi acum inteleg practic tot ce mi se spune). Tot ca si oricare dintre colegii lui care lucreaza in domeniu, si acesta era inteligent si stia sa puna intrebari. Eu oricum nu am ce ascunde, asa ca i-am raspuns la toate intrebarile si i-am dat numarul de telefon pentru eventualitatea ca mai are si altele.

O fi regretat dl. Smirnov gresala mea?

O zi sau doua mai tarziu, am nimerit cu telefonul la Igor Smirnov. Igor Smirnov este, reamintesc, presedintele Transnistriei. Voiam sa-l sun pe consilierul lui pe probleme de economie si industrie. Am gresit o cifra si, cel care mi-a raspuns a spus mai intai ca nu este Anatoli Ivanovici (acesta este numele consilierului), apoi mi-a dat numarul corect (pe care oricum il aveam – repet: formasem gresit), apoi m-a intrebat cine sunt si ce treaba am cu Anatoli Ivanovici. Am spus cine sunt si ce treaba am cu Anatoli Ivanovici. Celalalt a vrut sa stie ce e ala Radio Lynx. I-am explicat. Pe urma m-a intrebat daca stiu cine e el. Nu – de unde sa stiu? Mi-a spus ca e reprezentantul Osetiei de Sud in Transnistria. Eu m-am bucurat (pentru ca intotdeauna ma bucur cand intalnesc osetini) si i-am propus sa ne intalnim. I-am spus ca am fost acolo in august, imediat dupa razboi. El m-a intrebat care a fost impresia mea si eu i-am mai spus odata ca vreau sa ne intalnim. Pur si simplu, despre Osetia nu pot sa vorbesc in cateva propozitii – am vazut acolo tot: si durere, si caldura omeneasca, si sperante, si lacrimi, si moarte, si frica, si din nou foarte multe sperante. Deci, pentru ca nu pot sa-i spun toate astea unui necunoscut, la telefon, i-am cerut sa ne intalnim. El a schimbat insa vorba. M-a intrebat de ce vreau sa vorbesc cu consilierul lui Smirnov si nu merg la cineva din Guvern. Asta m-a enervat. L-am intrebat, la urma urmelor, cine e. Un osetin n-ar fi reactionat asa. Cel de la celalalt capat al firului m-a intrebat: chiar nu stiu cine e? Am repetat ca nu. A spus ca e Igor Nicolaevici Smirnov. Deja ma pacalise odata si intr-un mod in care nu ar fi trebuit s-o faca, asa ca nu eram dispusa sa-l mai cred. I-am spus ca nu cred si m-a intrebat de ce. “Pentru ca nu aveti glasul la fel cu al lui Smirnov”, am replicat. Omul a mai vrut sa spuna ceva, dar eu m-am enervat de-a binelea: “Uitati ce e: la revedere!”. Interlocutorul meu a replicat calm: “La revedere”, apoi eu am inchis. Dupa cinci minute, mi-am dat seama de gresala, pentru ca am comparat telefonul pe care mi-l daduse (cel a consilierului) cu telefonul pe care il aveam eu notat in carnetel si am vazut ca erau la fel. Pe urma m-am uitat in telefon si am vazut ca gresisem o cifra. M-am gandit ca este foarte posibil sa fi vorbit chiar cu Smirnov si am sunat din nou, sa-mi cer, oricum, scuze, dar nu mi-a mai raspuns nimeni. Probabil ca dl. Smirnov isi regreta gresala de a fi raspuns la telefon. Sau poate ca regreta gresala mea de a fi format alt numar.

Daca la Smirnov n-am avut succes, le-am sunat pe Alisa si pe Nadia si ne-am intalnit catestrele in parcul din centru. Am stat pana seara tarziu, iar cand am ajuns acasa, am constatat ca usa de la intrarea in bloc era inchisa cu un zavor electronic, iar eu nu aveam nici cartela, nici chei. M-am invartit ce m-am invartit in jur, am batut cu o moneda in usa, dar nu a iesit nimeni. Era trecut de 11 noaptea. Nestiind ce altceva sa fac, am plecat sa caut niste militieni. Ca un facut, nu erau de gasit. Cineva mi-a dat numarul de telefon de la sectia de Militie din apropiere si am sunat. Le-am explicat ce s-a intamplat si mi-au spus sa ma urc intr-un taxi si sa vin la ei. Eu ma tem sa iau taxi, mai ales noaptea. In Bucuresti, cel putin, e periculos. La inceput n-am vrut, le-am cerut sa dea prin statie la patrula, iar eu sa-i astept in fata centrului de convorbiri telefonice. Militianul a insistat sa vin cu taxiul pana la sectie. “Slishaite, mne strashna”, i-am spus (Uitati ce e, deja mi-e frica). Dar m-am conformat. In timp ce inca vorbeam la telefon, am urcat intr-un taxi si am dat adresa sectiei de militie, balbaindu-ma copios. Militianul cu care vorbisem la telefon, ma astepta in fata sediului, sa ma recupereze, pentru orice eventualitate. Mi-au verificat actele, mi-au cerut numarul de telefon al gazdei, au sunat-o – la 11 si jumatate noaptea! – si au aflat codul zavorului de la intrare. Pe urma m-au dus acasa cu masina de interventii – un OAZ vechi. Toata situatia cu militienii din Tiraspol, inclusiv plimbarea cu masina veche a echipei operative, a semanat foarte bine cu reportajele cu politisti pe care le faceam prin anii ’96 – ’98, cnad lucram la Tinerama. Si acolo era vorba despre acelasi lucru: oameni cu salarii mici, care incercau sa apere legea si sa-si faca datoria fata de concetateni cu resurse mai mult decat limitate si, in plus sa salveze cumva aparentele. Si acesti militieni din Tiraspol, ca si politistii “mei” de atunci, inainte sa ma conduca acasa cu masina – ca sa nu mi se intample, totusi, ceva -s-au intrebat mai intai daca masina are destula benzina. M-a durut sufletul vazand repetata si aici experienta dureroasa prin care a trecut tara mea.

Tiraspolul sub zapada

Cateva zile mai tarziu, aveam sa vad pentru prima data Tiraspolul sub zapada. Dar nu orice fel de zapada. In acea zi, peste Transnistria a nins cu fulgi mari, pufosi, usori si cumva calzi, care mangaiau privirea si sufletul. A fost atat de frumos, ca mi-a venit sa plang. In aceasi zi in care a nins in Tiraspol, am avut interviu cu Mihail Burla, deputat din Verhovnovo Soveta. Am facut interviul in rusa – despre asta am povestit deja. Ce nu am spus este ca, din cauza nestiintei mele in materie de limba rusa, era cat pe ce sa-i fac omului avansuri. Incantata ca interviul mi-a iesit, dar mai ales ca Serviciul de Presa al Verhovnovo Seveta, la anuntul despre despre intalnirea lui Burla cu mine a pus sigla raldioului meu pe site, m-am hotarat sa fac subiectul in rusa. Asa – m-am dus la Internet si, timp de doua ore, m-am chinuit sa scriu articolul, compus, in total din 12 fraze. L-am scris. Pusesem titlul “Burla a fost un dulce”, ceea ce in romana e normal – se poate spune, daca vrei sa te adresezi la modul foarte prietenos si informal. Tradus in rusa, titlul avea insa contoatie sexuala. Norocul a fost ca l-am rugat pe Radik (Rodion Kalinkin – secretarul general de redactie de la agentia de presa Lenta PMR – URL: www.tiras.ru) sa-mi corecteze subiectul. Radik mi-a dat explicatia despre ce inseamna “sladkii” – dulce in auzul intregii redactii, de mi-a venit sa intru in pamant de rusine, dar oricum mi-a corectat cu grija subiectul.

Cateva zile dupa, colegii si prietenele, carora, bineinteles ca le-am povestit, inca mai radeau de mine. Intr-o seara, m-am intalnit cu Alisa, am stat ce am stat de vorba, si pe urma le-am spus ca eu ma duc acasa, dar sa nu ma conduca – eu noaptea vad destul de prost, de fapt corect ar fi sa spun ca nu vad deloc si, de aceea, cel mai adesea prietenii ma conduc cel putin pana la masina. Alisa a vrut sa stie sigur:

- Te descurci?

- Da, am sigurat-o.

- N-ai sa mai sperii militienii nevinovati?

- Nu

- Nici pe Smirnov n-ai sa-l suni? (Alisa a presupus ca, dupa ce i-am inchis telefonul, Smirnov a plans, singur, in cabinetul lui: “De ce nu vrea sa stea de vorba cu mineeee??!!!”)

- Nu, am curmat sirul intrebarilor. Si nici macar lui Burla n-am sa-i spun ca a fost un dulce.

A doua zi plecam spre Ucraina – inca unul din drumurile mele foarte lungi si incarcate de spaime.

Cumva, atunci sau mai tarziu, am inteles ca Transnistria mi-a devenit deja draga – nu peste noapte, ci, cum se spune pe aici, “pa-tihonicico”. Cel mai probabil – pentru ca este atat de mica incat poti sa te intalnesti in statie cu “organul de represiune”, care sa te ajute sa treci pe trotuarul celalalt, printre masini si baltoace, apoi sa-ti dea o cafea la barul din colt. Iar daca gresesti o cifra atunci cand formezi la mobil, poti sa dai peste mai-marele locului, pe care sa nu-l crezi ca e el si sa-i trantesti telefonul in nas.

Tags: Adevarul Nistrean, Chisinau, Comrat, conflict inghetat, Dmitrii Soin, Igor Smirnov, Lenta PMR, MGB, Mihail Burla, Nistru, Republica Moldova, Rodion Kalinkin, separatism, Tiraspol, Transnistria, Verhovnovo Soveta, Vladimir Koval

Ca fost ofiter de informatii, Dmitrii Soin si-a prezentat, in exclusivitate pentru Radio Lynx, parerea asupra cazului de spionaj anchetat de autoritatile romane. Reamintim ca subofiţerul Achim Floricel si consilierul bulgar Zikolov Marinov, sunt acuzati ca ar fi furnizat informatii militare secrete unui stat nealiat. In urma acestui scandal, atasatul militar ucrainean a fost invitat sa paraseasca Romania.

Dmitrii Soin, aflat in prezent in rezerva, a lucrat, timp de 15 ani in cadrul serviciului de informatii din Tiraspol. Fila audio contine interviul cu domnia lui, neprelucrat si netradus.

 Interviu Dmitrii Soin: Play Now | Play in Popup | Download

Traducerea interviului:

“In vremurile moderne spionajul se face cu acoperire diplomatica”

Stimate Dmitrii Yurevici, va rog sa ne spuneti, in calitate de specialist in domeniu, parerea Dvs. cu privire la cazul expunerii de informatii clasificate NATO in Romania.

Cred ca in vremurile moderne, ofiterii de informatii nu actioneaza asa cum ne-am obisnuit sa vedem in filmele vechi din anii ’30, ’40, ’50. De regula, spionajul modern se face sub acoperire diplomatica. Ofiterii au imunitate diplomatica – sunt fie consilieri, fie atasati ai ambasadelor. Exista o intelegere secreta intre state, ca oficialitatile sa nu se atinga de acesti oameni – ei detin imunitate. Si daca se intampla ca unul dintre ei sa fie arestat, undeva intr-o tara oarecare si sa fie expulzat pentru activitati neconforme cu statutul diplomatic, aici se poate vorbi mai curand despre o tensionare a relatiilor dintre cele doua tari, iar aceasta tensionare trebuie sustinuta de acest tip de actiuni – arestarea si expulzarea unui diplomat. Cred ca orice incident de acest fel, exceptand cazurile grave, cand ofiterul de informatii cade in mod obiectiv, la modul grosier, toate incidentele de acest fel, pot fi legate de ceea ce se intampla in sfera politica.

Legat de acest caz, mai intai s-a vorbit despre implicarea Rusiei, apoi despre implicarea Ucrainei, ca beneficiar al informatiilor extrase de la Ministerul Roman al Apararii. Date certe nu s-au publicat, au circulat numai informatii bazate pe surse sub protectia anonimatului. Care dintre cele doua state ar fi fost mai interesat de aceste informatii si de ce?

De fapt, propriu vorbind, si Rusia si Ucraina au propriile lor interese regionale si, anume aceste interese sunt diferite de cele ale Romaniei. Dupa parerea mea, la momentul actual, Ucraina are o relatie mai dificila cu Romania decat Rusia. Dupa cum stim, nu demult, s-a incheiat procesul in chestiunea Insulei Serpilor si a platoului din jurul ei si, dupa cum stim, acest platou are in subsol rezerve consistente de petrol si gaze naturale si, de fapt de la asta a si pornit conflictul. Aceasta concurenta pentru teritoriu in Marea Neagra desigur ca a afectat relatiile dintre Kiev si Bucuresti si actionat tragaciul unui conflict la nivel de informatii de securitate, la nivel de institutii diplomatice.

“Fara sa vad materialele de cercetare operativa nu pot spune daca a fost recrutare sub steag strain”

Romania l-a expulzat pe atasatul militar ucrainian. De asemenea, in caz a fost implicat si un cetatean bulgar. Pe baza datelor prezentate in mass-media, puteti spune daca in acest caz poate fi vorba despre o recrutare sub steag strain?

Aveti in vedere ca Ucraina a recrutat un cetatean bulgar pentru Rusia?

Fie aceasta, fie Ucraina a recrutat un cetatean roman sub steagul Bulgariei.

Aceasta chestiune este pur si simplu legata de tehnologia de lucru in spionaj. De la distanta, imi este dificil sa-mi dau seama daca a fost vorba despre o recrutare sub steag strain sau daca intr-adevar a fost o recrutare. Ca sa ma pronunt in acest caz ar trebui sa vad materialele de cercetare operativa. Numai pe baza acestora as putea sa dau o evaluare completa si profesionala. Ceea ce pot sa spun este ca aceasta tehnologie exista. Nu pot sa precizez daca ea a fost aplicata in cazul concret al Romaniei, pentru ca, inca odata, noi, cei care nu am fost implicati in mod nemijlocit in caz, avem posibilitati limitate de evaluare. Eu nu as putea sa-mi asum raspunderea si sa ma pronunt daca a fost sau nu recrutare sub steag strain. De altfel, aici se ridica intrebarea daca a fost intr-adevar vorba despre recrutare. Stiti, sunt si alte tehnologii in domeniu – de exemplu sa expui in mod special un colaborator al ambasadei, sa desfasori impotriva lui o operatiune speciala, chiar sa creezi o situatie ca si cum ar fi vorba de recrutare, sa-l invinuiesti de asta si apoi sa-l expulzezi. Pana la urma, toate tehnologiile Ordinului Iezuitilor, care au fost create acum mai bine de 300 de ani se aplica foarte bine in lumea informatiilor moderne, in diplomatie si, in general, in relatiile internationale.

“Chiar si in interiorul tarilor dintr-un bloc se produce colectarea reciproca de informatii”

Reamintesc ca Bulgaria si Romania sunt membri NATO. Cu toate acestea, in acest caz de expunere a unor informaii secrete NATO a fost implicat un cetatean bulgar – Marinov Zikolov. Mai demult a fost de asemenea o investigatie a organelor de drept din Romania in legatura cu deconspirarea de informatii privilegiate. Acolo a fost implicat tot un bulgar, Stamen Stancev, de asemenea consilier, ca si Zikolov. Dupa parerea Dvs., ca fost ofiter operativ, aceasta este o simpla coincidenta sau se poate deja vorbi de mai mult? Este posibil ca acest element sa fie legat de interesele statului bulgar sau de relatiile dintre structurile de informatii din aceste doua state?

Va referiti la Bulgaria si Romania?

Da, la Bulgaria si Romania.

Desigur ca istoria relatiilor dintre Bulgaria si Romania, nu este simpla, in lumina celor mai diferite cazuri circumstantiale si, prorpiu vorbind, acest fapt poate sta la baza acestor dezvoltari ale relatiilor moderne. Aici trebuie sa intelegem ca, efectiv, Bulgaria si Romania sunt in NATO si ca ambele tari au ales vectorul european de dezvoltare. Sa presupui ca intre ele pot sa fie divergente fundamentale este dificil. Chiar daca, propriu vorbind, in sfera economica, in sfera proprietatii intelectuale, chiar si in interiorul tarilor dintr-un bloc se produce colectarea reciproca de informatii si asa mai departe – in aceasta directie se manifesta unele interese. Dar, inca odata, vreau sa subliniez ca, in cazul dat, chiar ca expert aflat la distanta, neimplicat nemijlocit in situatie, cunosc multe cazuri, cand, de exemplu Israelul a furat secrete ale SUA, desi Israelul si SUA sunt parteneri strategici in Orientul Apropiat, stiu ca francezii au furat secrete nemtilor, nemtii francezilor si impreuna au furat secrete din Anglia, care si ea le-a facut acelasi lucru. Aceasta este, pana la urma o practica absolut normala si pur si simplu ea trebuie sa decurga in asa mod incat sa nu intre in cadrul concret al unei infractiuni penale.

Foto explicatie: camera video disimulata intr-o samara de artar

In general, agentii dintr-un spatiu de operare sunt arestati inainte de razboi. Din cate stiu, aceasta s-a intamplat la atat la Moscova, cat si la Tbilisi, inaintea razboiului din Caucaz. Ultima mea intrebare: cum va influenta acest caz asupra securitatii in regiunea noastra si asupra relatiilor diplomatice ale Romaniei?

Aveti in vedere relatiile cu Ucraina?

In principiu da.

Va pot spune ca este o astfel de practica: atunci cand o tara expulzeaza diplomatul unei alte tari, cea din urma procedeaza in acelasi mod. Sunt asa-numitele masuri de raspuns; masuri simetrice de raspuns. Au fost, de exemplu, expulzati trei diplomati rusi de undeva, atunci Rusia trebuia si ea sa expulzeze exact trei diplomati. Imi este greu sa spun daca Ucraina va proceda sau nu in acest mod, dar reciprocitatea acestui fel de actiuni, cum ar fi daca expulzam un diplomat ucrainean, in cazul respectiv atasatul militar, sa fie urmata de masuri similare din partea Kievului, poate, in general actiona tragaciul unui razboi diplomatic intre Bucuresti si Kiev. Aceasta se poate intampla. Eu nu pot afirm ca anume asa se va intampla, dar, precedente in acest sens sunt. Exista aceasta procedura. In cazul dat, scandalul diplomatic si conflictul la nivel de informatii se circumscrie coflictului geopolitic in jurul Insulei Serpilor si al tensiunilor care generate de revendivcarile Romaniei privind Bucovina de Nord si Sudul Basarabiei. Si lantul acestor evenimente, fara indoiala poate tensiona situtia politica. Aceasta se poate intampla. Insa, in mare, finalul acestor tensionari depinde de pragmatismul care ar trebui sa fie prezent atat la conducatorii politici ai Romaniei, cat si ai Ucrainei, Cred ca acest conflict, pana la urma nu este util nici uneia dintre cele doua tari.

Dmitrii Soin, va multumesc mult pentru raspunsuri.

Tags: Dmitrii Soin, Reporter Special, spionaj, Tiraspol, Transnistria, Ucraina

… Cum spuneam. Am ajuns in Kiev. Unde ma asteptam sa vina si Basescu. Voiam sa fac reportajul despre vizita lui, vazuta din strada. Data trecuta am inteles ca i-au facut ceva desene pe pereti ministrului nostru de externe si voiam sa vad daca se manifesta si de data asta acelasi impuls artistic. Basescu n-a venit, poate si pentru ca marti, cand ar fi trebuit sa-l intalneasca pe Iuscenko, acesta s-a dres dupa betia de cu o zi inainte, cand a sarbatorit implinirea a 53 de ani. Pe aici a doua zi dupa betie se numeste pahmelie si la fel se numeste si starea respectiva, careia noi ii spunem mahmureala. Despre asta e o anecdota – cica un american nimereste undeva in spatiul slav si scrie in jurnal: “Ieri am baut cu rusii. Aproape am murit. Azi am pahmelit cu rusii. Mai bine muream ieri”.

Kiev – in piata Maidan Nezalejnosti, unde s-a petrecut, uin 2004, Revolutia Orange, continua protestele. De aceasta data impotriva coruptiei si a crizei

„Sa-l f… in gura pe ala care umbla“

In sfarsit, lasata cu buza umflata de prezidentele meu, m-am gandit sa fac un material despre vizita la Chisinau a lui Serghei Lavrov, ministrul rus de externe.
Ieri seara m-am dus la Internet, in Maidan Nezalejnosti, unde au compuere destul de bune si m-am apucat sa caut ce-a iesit in presa in legatura cu subiectul. La un moment dat imi suna telefonul. Pe ecran – un numar de Romania. De obicei ma sperii cand vad numar din tara, pentru ca cei dragi ma suna numai in situatii exceptionnale, ca sa nu consum roamingul. Raspund. Era un prieten, care m-a intrebat, netam-nesam, daca sunt suparata pe el. I-am raspuns ca nu, iar sentimentul ca nu e de bine s-a acutizat. “Atunci de ce tot intri si iesi de pe Messenger? Si de ce nu-mi raspunzi, cand iti scriu?“. Am raspuns ca n-am mai intrat demult pe Yahoo Messenger. „Acum, de exemplu, esti on-line“, mi-a replicat el. Am simtit ca mi se taie picioarele si respiratia si am mai spus odata ca nu am intrat eu pe Messenger. Apoi legatura telefonica s-a intrerupt. Linistitor. Am instalat Messengerul pe calculator (pe aici, acest program nu se foloseste, asa ca trebuie instalat) si am deschis contul meu. Era in mod evident un atac. Fusesera sterse toate contactele cu care luasem legatura in ultima vreme. Fusese sters si folderul “Transnisria”. M-am speriat de-a binelea si l-am sunat pe directorul meu, care mi-a spus sa schimb parola. Ceea ce am si facut. Acum parola este “sa-l f… in gura pe ala care umbla” si contul nu se mai deschide deloc. De exceptie.
Peste noapte m-am trezit de trei ori, scaldata in propria transpiratie, din pricina aceluiasi cosmar care se tot repeta de ceva vreme: un om fara fata voia sa ma omoare pentru ca vazusem ceva ce nu trebuia sa vad. Uneori viesez asta chiar si cand sunt acasa si de aceea ma gandesc ca, poate, este mai mult decat propria mea spaima – poate este o premonitie.
Dimineata, am iesit ca din pusca pe usa, fara sa fi mancat ceva, pentru ca nu avusesem timp sa-mi cumpar si nu mai aveam nici bani schimbati. Cu ultimele grivine, am cumparat cartela de telefon, pentru ca voiam sa sun la Chisinau si Tiraspol, sa-i pun pe Nantoi si Soin sa comenteze vizita lui Lavrov. Era ger si batea si vantul. Am gasit, cartela, am gasit si “taxofon” (asa se numeste pe aici telefonul cu cartela; telefonul fix se numeste “stationarinii”) si… am constatat ca nu reusesc sa formez. Am incercat odata, de doua, de zece ori. Nimic. Pana la urma am intrebat pe cineva. Pe urma pe inca cineva. Minutele treceau fara sa reusesc sa fac legatura cu Chisinaul. In plus, imi era din ce in ce mai frig. In sfarsit, am aflat ca trebuie sa formez codul 8-10 inaintea numarului si am nimerit.

Tiraspol: un loc de care o sa-mi pese intotdeauna

“Medlenna i pa-russki”

Nantoi era undeva la tara. Mi-a spus ca Lavrov a venit la Chisinau sa-i faca reclama electorala lui Voronin si de aceea a participat la deschiderea Centrului Cultural Rus, “unde vodka se da gratis”. Un moment de destindere a fost atunci cand am spus ca eu obisnuiesc coniac, iar Nantoi a raspuns, asa cum ma si asteptam, ca e normal, din moment ce am prieteni in stanga Nistrului. Intotdeauna imi face placere cand cineva imi aminteste despre relatia mea buna cu nistrenii, lucru pe care, din cate stiu, nu l-a reusit nici un alt jurnalist din afara spatiului post-sovietic. N-am apucat sa-mi iau rams bun de la Nantoi, ca s-a terminat cartela. Am alergat sa cumpar alta si a durat ceva pana am gasit.
Pe Dmitrii Soin, din Tiraspol, a trebuit sa-l sun de doua ori, pentru ca avea nu stiu ce sedinta. Deja nu ma mai puteam misca de frig si era zece si jumatate. In sfarsit am dat de Soin, caruia i-am spus ce vreau si i-am cerut sa-mi spuna “medlenna i pa-russki” (incet si in rusa”) ce comentarii are de facut. “Harasho, medlenna i pa-russki”, a repetat el, jumatate amuzat, jumatate nervos, pe mine, sau poate din cu totul alte motive.
De obicei, Soin, cand spune ceva, foloseste locutiuni si sinonime rare – ese un adevarat cosmar sa-l traduci. Chiar si cand am ceva normal de vorbit cu el, fata in fata, in cabinetul lui Soin nu am curajul sa intru decat cu dictionarul dupa mine, cum n-as avea curajul sa patrund intr-un cuib de vampiri, fara cel putin un catel de usturoi in buzunar. Acum insa nu aveam nici o posibilitate tehnica sa fac, fie si o inregistrare de lucru, fie si in conditii tehnice proaste, pentru ca vorbeam de la “taxofon”, deci nu aveam cum sa dau pe Speak On. In orice caz, Soin a inceput sa-si spuna comentariul. Cu mana amortita de frig, scriam in carnetel traducerea. Mi-a spus ca Lavrov a abordat chestiunea conflictului de la Nistru si a subliniat necesitatea ca el sa se rezolve la masa negocierilor, in conditii satisfacatoare, atat pentru Chisinau, cat si pentru Tiraspol. Mi-a mai spus inca ceva, dar n-am inteles un cuvant si mi-a fost rusine sa intreb. Oricum, in timp ce eu scriam, Soin mai vorbea cu inca cineva, cu un sictir total in glas, si am simtit, cumva, ca sictirul mi se adreseaza mie, poate pentru ca-l sunasem pe nepusa masa din Kiev, poate din cine stie ce alt motiv.
Am mai vrut sa stiu daca vizita lui Lavrov a schimbat ceva. Cumva, am construit propozitia aiurea, dar oricum inerlocutorul meu a inteles si mi-a raspuns ca “schimbari semnificative nu au survenit, asa ca mult-asteptata, sau neasptata (n-am inteles bine) revolutie nu se va produce”. Taxofonul m-a lasat cu replica la jumatate, pentru ca din nou s-a terminat cartela. Uneori, atunci cand simte ca draga lui Transnistrie este vulnerabila, mai vulnerabila decat in mod obisnuit, Soin este rautacios cu mine. Il stiu de destula vreme ca sa-mi dau seama cum gandeste – i se pare ca ma invart prin preajma, ca un corb, deasupra unui animal pe moarte. El nu intelege ca si mie imi pasa, iar eu nu am cum sa-i explic si atunci las lucrurile asa cum sunt. Si oricum, Transnistria nu e pe moarte. O sa fie totul bine pana la urma, eu stiu asta. Doar ca, atunci cand situatia politica de la Nistru se va dezgheta (anume situatia politica, nu conflictul trebuie sa se dezghete) si sloiurile vor incepe sa alunece unul peste altul, e important ca nimeni sa nu fie strivit intre ele – si eu de asta incerc sa ma ocup, pentru ca sunt ziarist si fac asta de 18 ani. De asta merg atat de des acolo (nu atat de des pe cat as dori), mai ales in momentele delicate.
Am alergat sa cumpar alta cartela, destul de departe de locul de unde telefonam, m-am intors si m-am apucat s-o sun pe Catalina. Care nu raspundea, pentru ca pe ecran ii aparea “numar privat”, iar ea nu raspunde la astfel de apeluri. Am incercat jos, in studioul de productie. Nici acolo nu raspundea nimeni. Minutele continuau sa treaca. Era deja 11 fara un sfert. Intr-un final mi-am amintit numarul de la secretariat si am sunat acolo. Flori, secretara a chemat-o pe Catalina. Eu plangeam in hohote, pentru ca-mi era frig (dar nu frig, degerasem) si credeam ca n-am sa mai apuc sa dau stirea pentru jurnalul de 12 (care este jurnalul principal). I-am spus ca am stire si sa ma sune productia. Ea nu m-a lasat sa inchid pana nu i-am spus de ce plang, desi oricum nu mai avea nici o importanta, si asa s-a mai terminat o cartela. In sarsit, la 11, a aparut Icsu, care a binevoit sa ma sune pe la si 20. Mi-a explicat ca a tot incercat, dar la un alt numar, pe care nu-l mai am in funciune de doua saptamani – si nu e prima data cand imi face figura asta. Telefonul s-a interupt de cateva ori, eu am avut cateva interesante izbucniri de temperament, din cele care il sperie de moarte pe Icsu (care e rapper si stie sa injure cu foarte mare arta, dar nu mai bine decat mine). Pana la urma materialul s-a auzit bine, fara sa se simta tot zbuciumul din spatele lui. Asta n-am aflat-o insa dacat la 10 seara, cand am reusit sa gasesc un calculator cu sunet. Pana atunci am stat cu emotii.

 Relatare - vizita lui Lavrov la Chisinau: Play Now | Play in Popup | Download

“Tipati dumneavoastra, ca eu nu stiu rusa”

Tot restul zilei mi-a fost rau, m-a durut inima si mi-a venit sa plang. Seara m-am intalnit cu Evgheni Ihelzon, de la Sevodnya, cu care m-am cunoscut in Bucuresti, la Summitul NATO. Am intarziat. Cand a trebuit sa cobor din masina, ceilalti calatori mi-au spus ca trebuie sa strig la sofer, pentru ca altfel nu opreste. Eram in spatele masinii si am simtit ca am sa mor de rusine daca-mi expun in auzul unui microbuz arhiplin accentul ne-rus si declinarile care au ramas fabuloase. Asa ca am rugat un barbat: “tipati dumneavoastra, ca eu nu stiu rusa si mi-e rusine”. L-am rugat asta in rusa. Omul s-a conformat si a racnit la sofer: „Pad mostam“ (sub pod), iar eu am coborat.
Jenia a ramas surprins, cum am reusit sa gasesc redactia ziarului, ca pana si kievenii se incurca, iar eu i-am explicat ca de 18 ani gasesc lucruri. Colegul meu a fost de curand in Kenya, unde a facut un interviu cu bunica lui Barack Obama.

M-am mutat in hotelul garii, care e cel mai ieftin din oras (am ajuns la aceasta concluzie dupa un minutios studiu de piata, efectuat ieri). In camera, pe care o impart cu mai multe femei, miroase pregnant a parfum, folosit insistent, ca sa acopere lipsa celor 20 de grivine – pretul unui dus. Mai am cam doua saptamani din proiect si deja simt ca nu mai pot. Astazi sintagma „la capatul puterilor“ a capatat sensuri pe care nu le-as fi banuit vreodata. Insa, dat fiind ca dupa asta, vreau sa plec in Afganistan si, nu as putea sa le spun sefilor mei ca pot sa ma descurc acolo, daca cedez in Kiev, rabd.

Mihaela Onofrei,
Kiev, 25.02.2009

Tags: Afganistan, campanie electorala, Chisinau, conflict inghetat, Dmitrii Soin, Federatia Rusa, Kiev, Moscova, Nistru, Oazu Nantoi, Reporter Special, Republica Moldova, separatisti, Serghei Lavrov, Tiraspol, Traian Basescu, Transnistria, Ucraina, Vladimir Voronin

Oazu Nantoi (politolog) / Alena Arsinova (sociolog):

Ideea mi-a venit treptat. Mai intai a fost interviul cu Dl. Nantoi. Facut in mare graba, ca ultima salvare, pentru ca eu tot incercasem la Gazprom, fara sa tin seama ca la ei sunt sarbatori si n-avea cine sa-mi raspunda la telefoanele alea. Asa ca, Dl. Nantoi, care a devenit un salvator profesionist in materia de a-mi scoate urechile din informatiile intre care mi le prind sistemcatic (l-am sunat sa-l intreb si de Thailanda, cand acolo era criza; si omul n-avea de unde sa stie, ca doar nu era chinez, acolo chinezii au interese; si avea altceva de facut si atunci chiar s-a enervat pe mine) mi-a dat un interviu foarte bun despre criza gazelor, salvandu-ma de la oprobiul sefei mele, Catalina.

Asa, dupa ce s-au terminat stirile, m-am apucat sa fac inserturi pentru ziua urmatoare. Am vorbit cu Alena sa-mi dea declaratie, tot legat de razboiul gazelor. Cand ma pregateam sa intru in “borcan”, sa inregistrez declaratia, a aparut Mihaela Luca, directoarea de programe, sa ne intrebe cine are ceva pentru interviul saptamanii. Am intrebat-o daca vrea cu Gaza sau cu gazul si ramas ca fac cu gazul. I-am explicat ca e vorba de doi inteerlocutori si au trebuit facute inventii: pozele lipite in Photoshop, headline dat cu “slash”. Rezultatul il puteti vedea si asculta pe www.radiolynx.ro, la rubrica “Interviul saptamanii”. Eu cred ca Alena si Oazu arata foarte, foarte bine impreuna si abia astept sa-i vad la aceeasi masa de dezbateri pe tema procesului de pace la Nistru. O sa ma bucur mult atunci, dar m-am bucurat si acum, cand i-am vazut in aceeasi poza, “lipiti” in Photoshop. A fost o bucurie din aceea mare, copilareasca. In primele cateva ore, dupa ce au fost “urcati” pe site, am stat cu pagina de web a Radio Lynx “in bara” si din cand in cand dadeam “Alt+Tab” si ma uitam la ea, ba de vreo doua ori am si ascultat materialul, desi il stiam aproape pe dinafara, ca doar eu il lucrasem.

Oricum, am scandalizat toata redactia atunci cand, dupa ce colegul Dan Iancu mi-a spus ca se poate face inventia cu poza dubla si headul dublu, am declarat in gura mare ca-l iubesc. Pe Dan l-am indignat si totodata l-am speriat de moarte: imediat ce materialul a fost uploadat, m-am napustit sa-l pup si era sa-i zbor laptopul de pe birou si pe urma sa-i dau jos biroul cu totul.

Iata interviul:

Alena Arsinova/ Oazu Nantoi
Asculta mai multe audio Politica »

Si, sa nu uit: in incheiere, trebuie sa precizez ca, atat Alena Arsinova, cat si Oazu Nantoi, si-au dat acordul sa apara impreuna, in acelasi interviu. Respectiv: i-am sunat, i-am intrebat daca se poate si ei au zis “Da”. Pentru mine a fost nu numai o mare bucurie, dar si o mare onoare sa-i intervievez pe cei doi analisti. Si, dat fiind ca acesta este primul post din anul cel nou, cred ca transnistria.imagine-romania.ro a pasit cu dreptul in 2009.

Tags: Alena Arsinova, criza gazului, Dmitrii Soin, Nistru, Oazu Nantoi, separatism, Transnistria

Dmitri Iurevici Soin este unul dintre liderii mişcării Proriv, director al înaltei Şcoli de Lidership Politic „Ernesto Che Guevara“ şi candidat (master) în ştiinţe sociologice. Potrivit unor surse media, Proriv este un partid avĺnd o largă bază de tineret, care beneficiază de stipendii substanţiale de la Moscova. Este, totodată, singurul partid politic vizibil din Transnistria, avĺnd un sediu cu firmă, pe care este lipit un afiş cu Che Guevara, semnul electoral, şi un alt afiş, al partidului.

În interior, sediul arată chiar mai bine decât pe dinafară – dotări informatice foarte moderne, cum probabil un are niciun alt partid politic din Tiraspol (am putut face comparaţia cu sediul înghesuit al Partidului Patriotic) şi câteva fete, membre de partid, pe care sigur colegii din redacţie ar fi dorit să le cunoască. Să mai adaug şi că Soin e tânăr frumos şi… din păcate, însurat. Proriv editează un ziar, „Rusiiskii Proriv“ („Rusia înainte“), care este chiar frumos paginat.

Jurnalele din Chişinău scriu despre Soin că este ca ofiţer acoperit în Ministerul Securităţii de la Tiraspol, fiind văzut ca posibil succesor al lui Antiufeev la şefia ministerului. Discuţia cu el a decurs relaxat, fiind purtată într-o anglo-rusă perfect inteligibilă de ambele părţi. Totuşi, pentru orice eventualitate, am fost asistaţi de una dintre fete, Aliona Arsinova, care ne-a corectat în mod democratic greşelile de limba engleză şi către care Soin ridica o privire neajutorată ori de câte ori engleza nu-l ajuta, îi spunea ce vrea în rusă şi fata traducea. Eu n-aveam cui să spun nimic în română, aşa că a trebuit să mă descurc cu engleza pe care-o ştiam şi cu ajutorul lui Dumnezeu.
Read the rest of this entry »

Tags: Che Guevara, Dmitrii Soin, Proriv, Tiraspol, Transnistria