Am hotărât, aşadar, să plec din Moldova. Dar unde aş fi putut să scap? La graniţă mă aşteptau satrapii lui Voronin şi simţeam că în cazul meu ar fi putut avea careva abordări speciale, dat fiind că îl apărasem pe Burgudji şi dat fiind că sunt prietenă cu „separatiştii” din Transnistria.
… Ceea ce lasasem in urma
L-am sunat pe directorul meu şi, fără să reuşesc să-mi stăpânesc lacrimile, l-am rugat să asculte materialul pe care îl trimisesem. Reportajul meu se încheia aşa: „Poate că aceasta este ultima mea corespondeţă specială, dar cu siguranţă este cea mai completă”. Nu puteam să-i spun direct că mă simt în pericol, dar speram să înţeleagă. Mi-a spsu că, da, o să asculte, şi m-a întrebat dacă mă mai poate ajuta cu ceva. Nu, nu mă mai poate ajuta cu nimic, am răspuns.
Despre cei arestaţi circula informaţia că au fost torturaţi, dar din punctul ăsta de vedere eram liniştită: eu leşin foarte uşor, mai ales la durere şi am şi probleme cu inima, aşa că aş fi scăpat foarte ieftin din mâinile SIS-ului; nu apucau să-mi facă mare lucru înainte de a trece ultima dintre foarte multele graniţe pe care le-am trecut într-o viaţă de reporter special. Ceea ce m-ar fi durut foarte tare era să mă prindă şi să mă fluture pe la televizor, ca pe o rufă murdară: uitaţi diversionistul român – l-am prins. Mai bine muream decât să mi se întâmple aşa ceva.
M-am dus la autogară şi am luat marşrutka spre Comrat. Şoferul m-a pus să cumpăr bilet, iar eu am înţeles că erau controale pe drum. N-aş fi avut nici o şansă la cea mai sumară verificare a actelor. M-am aşezat pe scaunul îngust şi incomod, încercând să rămân cât mai liniştită. Simţeam că mă sufoc şi mă treceau când valuri de căldură, când fiori de gheaţă. Aş fi vrut să mă ghemui într-un colţ şi să pot tremura în voie. Mă uitam pe fereastră. Toată autogara era plină de poliţişti în civil. Erau mai mulţi decât călătorii, mult mai mulţi. Câţiva stăteau de vorbă chiar lângă maşina mea. Secundele se scurgeau greu şi noi nu mai plecam odată de pe loc. La un moment dat, unul dintre gardişti s-a urcat şi el în marşutkă. O să mi-l amintesc toată viaţa venind spre mine – solid, nu foarte înalt, îmbrăcat într-o geacă de piele destul de uzată şi cu un tricou roşu pe dedesubt. Evident tuns scurt, evident cu pantaloni la dungă, dar nu excelent călcaţi. Şi cu un dosar în loc de borsetă. Credeam că vine să mă ia. Dar nu, a trecut de mine şi s-a aşezat pe unul dintre scaunele din spate. Îl simţeam direct în cârca mea. Maşina a pornit în sfârşit, iar eu nu înţelegeam ce se întâmplă. Dacă tot a venit după mine, de ce nu mă arestează? Înseamnă că îmi pregăteşte ceva mai rău, dar ce? Aşteaptă să vadă unde mă duc? O durere acută îmi strângea inima din ce în ce mai tare; aerul nu-mi ajungea şi aveam impresia că în curând o să-mi cadă umărul stâng. În spate, razvedcikul se tot foia. Pentru cei care nu ştiu rusă: razvedcik se numeşte ofiţerul de informaţii, iar militarii din trupele speciale tot ofiţeri de informaţii sunt consideraţi.
Nu făcusem nici două sute de metri de la ieşirea din autogară, că omul din spatele meu a strigat la şofer: „Auziţi, da’ maşina n-are condiţioner?” (aer condiţionat). Cu tot dramatismul situaţiei, mi-a venit să pufnesc în râs. Maşina în care eram, mai avea puţin şi-şi pierdea tablele pe drum, iar individul ăsta, deghizat în cetăţean obişnuit, voia aer condiţionat, exact ca la el în birou, acolo, la serviciul de informaţii. Un lucru îmi era clar, că nici lui nu îi e bine, aşa cum nici mie nu-mi e. Asta mi s-a părut un semn şi mai rău. Eram convinsă că el era acolo pentru mine şi că cine ştie ce lucru îngrozitor îmi pregătea.
A mai trecut puţin şi razvedcikul s-a dus în faţă, lângă şofer, pentru că a spus el, acolo e mai mult aer. Maşina continua să se hurducăie pe drumurile proaste şi pustii, iar eu simţeam că mor de spaimă, cu fiecare kilometru parcurs. Încă nu luasem o hotărâre unde să mă duc. Afară era soare. La un moment dat, insul pe care îl consideram urmăritorul meu, l-a întrebat pe şofer ceva despre o declaraţie a başkanului. Găgăuzul a răspuns foare scurt – ei sunt omani inteligenţi, dar nu le plac poliţiştii, indiferent de care fel ar fi aceştia. Soarle urca spre crucea cerului, iar mie mi se părea să sunt faţa unei sentinţe care se tot amână. Vedeam ceafa răsfrântă, acoperită cu ţepi negri şi gulerul ros al hainei de piele pe care o purta omul aşezat lângă şofer. Au trecut aşa, cam trei ore. Deja ne apropiam de Comrat. Undeva, la o intersecţie, din care se făcea un drum lăturalnic, maşina a oprit, iar omul a coborât. A acţionat o telecomandă, iar în parcare s-au aprins farurile unei maşini albe, destul de scumpă şi… cu număr de Transnistria.
Comrat – destinaţia de primă urgenţă
Am înţeles dintr-o dată că nu eu fusesem ţinta, că omul acela probabil nici măcar nu mă văzuse şi că, nenorocitul, era pesemne la fel de înspăimântat ca şi mine. Fusese la Chişinău să se informeze, să vadă ce se întâmplă acolo, ceea ce era perfect normal, pentru că Tiraspolul e la o aruncătură de băţ de oraşul care tocmai fusese măturat de un val de revoltă populară şi de un alt val de represiune. Dintr-o dată, îl priveam cu alţi ochi pe omul acela, care avusese curajul să vină pe un teritoriu unde era considerat duşman şi să vadă dacă nu e vreun pericol care să-i ameninţe pe ai lui. Pe tot parcursul drumului, la fel ca şi mine, şi el se sufocase de spaimă. De asta se mutase de pe locul din spate şi de asta îl întrebase pe şofer dacă nu e condiţioner în maşină. Un pic prea târziu, am avut impulsul de a-l ruga să mă ia cu el, să mă ajute, să mă scoată de acolo. Nu şiu dacă ar fi făcut-o – probabil că da, pentru că cei din Transnistria sunt foarte sufletişti. Dar, cum am spus, ideea mi-a venit un pic prea târziu, maşina în care eram pornise deja, şi la fel şi maşina în care el se urcase. Eu mergeam mai departe spre Comrat.
Doua bucati din sufletul meu
Printre urarile pe care Ivan Burgudji mi le-a facut de Anul Nou a fost aceea de a avea prieteni adevarati si devotati care niciodata sa nu ma vanda si sa nu ma tradeze. Sa nu simt gustul amar al deziluziei. Stiam inca de atunci ca povestea lui este povestea unei tradari – in momentul in care statul pe al carui teritoriu traiesti iti insceneaza un caz de terorism, asa cum i s-a intamplat lui, asta nu se poate numi decat tradare.
