Tragedia de la Petrila a repetat-o pe cea de la Anina. Cate altele vor mai urma?
Cautand prin documente electronice mai vechi, am gasit un articol pe care l-am scris despre accidentul minier de la Anina, in ianuarie 2006. La momentul exploziei, accidentul s-a soldat cu sapte morti. Alti cinci mineri au fost spitalizati. La momentul la care se produce un accident in mina, toata presa este acolo. Apoi, toata lumea uita, nimeni nu mai tine socoteala ce se intampla cu cei care au fost internati in spital si de fapt nu se afla niciodata cati au murit intr-un accident de mina.
In articolul de atunci spuneam ca, daca nu vom avea curajul sa spunem adevarul despre mineritul romanesc, cele sapte lumanari care au ars la gura minei anina si-au plans degeaba lacrimile de ceara. Doi ani m-ai tarziu, nenorocirea s-a repetat la Petrila. Au fost exploziile, apoi galagia multa pe care a facut-o presa si pe urma… nimic. 12 mineri au murit, apoi inca unul dintre cei 13 spitalizati, s-a dus si el dupa mai multe zile de chin. Cu ceilalti nu se stie ce s-a mai intamplat. despre inca cinci dintre ei se spunea ca nu au sanse de supravietuire. Iar nu stim cati au murit de fapt la Petrila.
Si pentru ca tot am gasit acel articol mai vechi, despre accidentul de la Anina, il public, cu regretul ca cele ce le-am spus atunci si-au dovedit adevarul. Probabil ca de foarte multe ori in cariera un ziarist isi doreste sa fi evaluat gresit. Iata, asadar, cum scriam atunci…
Lumanarile au terminat de ars la Anina
S-au spus vorbe multe despre nenorocirea de la Anina. Vorbele descriu frumos durerea a sapte despartiri fara drept de ramas bun si uimirea ca totul s-a petrecut prea repede. Lumanarile au terminat de ars pe mormintele proaspete. Le-au aratat in fiecre jurnal – sapte, una langa alta, cu flacarile palmuite de vant. Au mai fost si bocetele vaduvelor, expuse cu sfasietoare obscenitate. Si justificarile sefilor, prea bogati sa priceapa ce s-a intamplat. Noaptea de dupa inmormantare a ingropat in somn orasul si femeile, obosite de cat au urlat si de cat le-a durut, de zbuciumul din ultimele zile si de alergatura pentru inmormantare. Se spune ca pentru morti prima noapte in cimitir e cea mai grea. Probabil ca atunci realizeaza ca totul s-a terminat si nu mai e cale de intoarcere. Pentru cei ingropati la Anina se poate sa fi fost mai simpla prima noapte, pentru ca ei au coborat toata viata sub pamant – cum ar fi exersat, de mii de ori, aceasta ultima coborare.
S-a asternut noaptea si peste paturile moi si ingrijorarile surde ale directorilor minei. Se simt amenintati de ancheta care tocmai a inceput, dar nu foarte tare – au bani si, daca ai bani, se poate rezolva orice, atata ca o sa fie o plictiseala in plus pentru ei. Odata cu lumanarile care au terminat de ars peste cripta proaspat inchisa, s-a asternut noaptea si peste secretul mortii celor sapte mineri, care poate ca n-o sa fie aflat niciodata. Si mania celor inca vii, care stiu cum e sa cobori dupa carbune s-a ingropat in tacerea odihnei din noaptea de dupa inmormantare.
Adevarurile despre Anina, nu s-au spus. Povestea de la mina mortii e povestea unor oameni care se lupta zi de zi cu bezna si cu goraza si, de aceea, nu prea au frica. Nu merge sa-i sperii sau sa-i pacalesti, pentru ca nu se lasa dusi cu una cu doua. Se aprind repede, cum repede se aprinde si grizu, si atunci e vai si amar. Inginerul-sef ii ameninta cu sabia, ca sa-i tina in frau. Pe director se pare ca nu prea-l interesa decat sa-si dea prime mari. Pentru el, minerii nici nu existau. Erau sub nivelul lui intelectual, niste brute, sortite sa munceasca, pentru ca el sa aiba vila, si masina si celular mic, polifonic, cu camera de luat vederi. S-a auzit sunand, pe cand dadea interviu la televizor. O melodie de bun gust, relaxanta, nu manele, cum ascultau, probabil, subalternii lui. Ce poate sa spuna un om cu celular polifonic unuia care asculta manele, face multi copii si n-are nici dupa ce bea apa? Cei care au murit in explozie, trebuie sa fi murit aproape dezbracati. In pantecele de carbune al pamantului e cald ca-n cuptor. Sunt peste 50 de grade Celsius si aproape ca nu se poate respira. Aerul, putin care este, refuza sa intre in plamani. Gatul e lesios, din cauza prafului de carbune. Cand iesi de acolo, nu mai conteaza nimic. Cand esti acolo, nu mai conteaza, probabil, decat sa se termine. Oricum. Si s-a terminat.
Dincolo de asta a ramas, lipicioasa ca praful de carbune, ura, simpla, a unuia care, pana una-alta, a iesit viu din galerie. “Nu vreau decat sa-l vad legat”, spune minerul, despre directorul care-i forteaza sa intre sub pamant. E ura dintotdeauna a celor ce muncesc peste puteri, pentru domnii care-i fura si-i dispretuiesc, pentru ca-i considera sub nivelul lor intelectual. Pana la urma, povestea ortacilor nu e cu nimic diferita de fiecare dintree povestile noastre. In Romania asa a fost mereu – domnii si-au batut joc de prostime pentru ca au avut mai mult decat prostimea. Cine sa tina seama de unii care asculta manele, faca multi copii si sunt prea saraci ca sa-i creasca? Incrancenarea lor, iscata de dispretul noastru i-a adus pa mineri la Bucuresti in anii ’90. Cele sapte morti de la Anina au picurat iertare peste amintirile de atunci. Dar daca nu vor aduce lumina adevarului si curajul de a-l rosti intreg, degeaba au mai ars cele sapte lumini de la Anina.
… Linistea care s-a cobort peste Vale este insa aparenta. Pentru ca ascunde multe secrete murdare – murdare de sange, nu de praf de carbune. Toti cei care au habar despre ce e vorba acolo stiu si ca linistea aceasta va fi candva, nu peste foarte mult timp, spulberata de bubuitura unei alte explozii in subteran.
