Continui să povestesc întâmplările prin care am trecut în vremea tulburărilor din Republica Moldova.

Un poliţist la marginea drumului

Scot din geanta câteva bomboane de ciocolată, doar ca să am ce face. Una o dau taxistului şi una o iau eu. Are gust de nisip umed. Radioul continuă să transmită acelaşi comunicat apăsător, iar noi continuăm să mergem în întâmpinarea înserării. Aştept să apară primii copaci – semnul că Transnistria e aproape. Dar câmpurile continuă să defileze pustii, în stânga şi în dreapta noastră. Moldova şi-a tăiat copacii, pentru ca locuitorii ei să aibă cu ce se încălzi în iernile bântuite de sărăcie ale anilor din urmă. Când trecem prin localităţi, şoferul încetineşte, iar mie mi se face şi mai frică. La un moment dat, ne face semn un poliţist. Eu nici măcar nu-l văzusem – încerc să nu mă uit pe drum, ca să nu dau de bănuit şi ca să nu mă sperii şi mai tare. Taxistul aproape că trecuse de el, apoi m-a întrebat dacă nu vreau să-l luăm, eu nu apuc să mă dumiresc, că a şi început să dea înapoi. În momentul următor înţeleg şi mă cuprinde groaza. Spun că nu, nu trebuie, dar şoferul continuă să meargă în marşarier – lui îi era clar că dacă plecam mai departe fără să-l luăm pe poliţist, am fi dat de bănuit.

<!–[if !supportLists]–>- <!–[endif]–>On dobrîi (e om bun), încearcă să mă liniştească.

Cele câteva secunde, până s-a oprit maşina, durează o veşnicie. Portiera se deschide şi poliţistul ne dă bună seara în limba rusă. Un val de adrenalină îmi trece prin inima şi asta practic mă salvează, pentru că durerea mă pironeşte de spătarul scaunului. Încerc să nu gem, dar probabil că mă schimb la faţă. Şoferul începe o discuţie cu poliţistul, poate în încercarea de a-i distrage atenţia de la mine, poate în încercarea de a-mi da mie posibilitatea să aflu mai multe informaţii, ceea ce m-ar fi liniştit. Încet-încet conştientizez sensul cuvintelor, ca ieşind dintr-o ceaţă mare, undeva pe un teren nesigur, dar măcar real. Poliţistul fusese convocat la Chişinău şi trebuia să ajungă urgent anume în acea seară, pentru că se anunţau noi demonstraţii.

<!–[if !supportLists]–>- <!–[endif]–>Acolo studenţii se strâng din nou în piaţă, a spus el.

Abia ieşise din tură şi nu apucase nici să facă duş. Vag, lucrul acesta se poate constata şi olfactiv. Omul e nemulţumit şi îngrijorat pentru faptul că ar putea fi  nevoit să ridice mâna împotriva alor lui – la fel de săraci şi la fel de lipsiţi de speranţă ca şi el. Coboară din maşina noastră cam o jumătate de oră mai târziu, la o răscruce, mulţumindu-i şoferului şi urându-ne drum bun. Pe mine nu m-a întrebat nimic în tot timpul ăsta. S-a înnoptat şi începuse să plouă. Ne apropiem de Transnistria.

Graniţa

Este noapte şi a început să plouă. Noi suntem încă pe drum. Plouă repede, cu picături mari. Şoferul porneşte ştergătoarele. Ne apropiem de graniţa de la Nistru, unde există posibilitatea ca maşina să fie oprită şi pasagerul – verificat. Pasagerul – adică eu. Atunci totul s-ar termina, aş fi arestată. Încerc să mă gândesc ce va fi după ce trec graniţa – că o să fiu în siguranţă, între prieteni, că o să dorm liniştită, că mâine o să strau de vorbă cu Dima, la el în cabinet, la o ceaşcă de ceai care are gustul acela numai la Tiraspol (madlena lui Proust), că o să ies la fumat cu Radik şi la o bere cu Alisa şi Nadia. Că o să-mi petrec serile pe malul Nistrului. Că o să-mi fie frig, şi Alisa o să-l sune pe Saşa să-mi aducă un ceva de îmbrăcat: “Saşa, prinesti, pojaluista, sveter, u nas Mihaela opiati po letnii”. Că Denis (căruia noi îi spunem crazzy siski) o să-mi spună bancuri, în aşa fel încât să şi înţeleg poanta. (Nadia nu reuşeşte asta. A povestit de trei ori o anecdotă despre oţelari şi metalişti – rockeri – şi nici până acum nu mi-e clar care-i faza amuzantă).

Teama îşi face loc printre toate aceste gânduri. Ne apropiem de postul vamal „intern” al Moldovei. Daca e să se întâmple, aici ar urma să se întâmple faza cu verificarea. Două dintre activistele de la Prorîv, Alena şi Lera, au păţit-o odată. Se întorceau de la Chişinău şi au fost oprite de ofiţeri SIS în civil, care le-au verificat amănunţit bagajele, încercând să le intimideze. Dar atunci încă nu era război.

Taxistul mă întreabă dacă am paşaportul în regulă şi-i spun scurt că da, fără să precizez că e un paşaport românesc.

Deschid telefonul de Transnistria. Am semnal, dar ştiu că nu e bine să sun, pentru că aş fi imediat interceptată. Încep să mă întreb dacă Dima, pe care îl sunasem din Comrat, a înţeles într-adevăr că am probleme şi dacă n-ar trebui să-i dau cumva de veste că mă apropii de graniţă. Îmi vine ideea să procedez ca pe vremea când, în România, mă ocupam de subiecte legate de crimă organizată şi mă aflam în locuri periculoase. Pe atunci era cineva care ştia de mine – unde sunt şi exact ce am de gând să fac. Eu aveam în buzunar un mobil cu numărul fixerului pe apelare rapidă şi, la anumite momente precise, dădeam apel, ceea ce însemna că mă pregătesc să intru undeva, apoi că am ieşit de acolo. Mă gândesc că ăsta ar trebui să fie un cod universal, sau că, în orice caz, cel care primeşte apelul o să-şi dea seama despre ce e vorba. Sau măcar că sunt undeva, în preajmă. Postul moldovenesc unde riscam să fiu controlată şi, eventual, luată prizonieră, e din ce în ce mai aproape. Caut în agendă numărul lui Soin, şi îi dau apel. Las să sune o singură dată, apoi închid telefonul de tot. Şoseaua îmi apare ca un şarpe adormit, învelit de beznă. Ploaia a încetat, lăsând în aer o senzaţie de eliberare, ca de durere alinată de lacrimi. Şoferul încetineşte, chiar aproape de postul moldovensc. Închid ochii şi aştept să se termine totul. Aştept dezastrul. Nu se întâmplă nimic – trecem uşor, de cantonul, ale cărui ferestre nici măcar nu sunt luminate. Ne aflăm pe porţiunea dintre ceea ce înseamnă de fapt Republica Moldova şi Transnistria. Deja satrapii lui Voronin nu mai au cum să pună mâna pe mine. Ştiind că bip-urile trebuie să fie pereche (când intru şi când ies de undeva, când încep să fac un lucru şi când termin, când mă întâlnesc cu cineva şi când închei întâlnirea), redeschid telefonul şi-i dau lui Dima al doilea apel. Teama se risipeşte, şi chiar şi durerea pentru ce am lăsat în urmă – acum mă bucur că am scăpat dintr-un loc periculos. Mă gândesc că în câteva minute, când voi fi cu adevărat în siguranţă, voi putea s-o sun pe mătuşa mea, care nu ştiuse nimic de mine în vremea tulburărilor de stradă. Ajungem la postul de graniţă transnistrean. Grănicerul face semn maşinii să tragă pe dreapta şi ne spune să aşteptăm. Intru în panică. Dacă mă trimit înapoi? Iau mobilul şi îl sun din nou pe Soin. De data asta, îl sun de-a binelea, nu-i mai dau apel. Îmi răspunde cu o voce speriată şi obosită. Îi spun că sunt la graniţă, în partea transnistreană, şi că aştept verificarea documentelor. Mă întreabă dacă e vreo problemă şi-i răspund că aştept şi că sunt îngrijorată. Îmi spune să mă calmez, că n-o să fie nimic, şi dacă totuşi e ceva să sun. Mulţumesc şi închid. Realizez că Soin nu înţelesese de ce i-am dat apel. Probabil îşi imaginase că am căzut în mâinile oamenilor lui Voronin şi că cineva îmi verifică telefonul. Dar totuşi răspunsese atunci când l-am sunat. Grănicerul ne face semn să ne apropiem, verifică rapid documentele şi ne trimite la postul de Miliţie, unde completez formularul, fără nici un fel de întrebări suplimentare, apoi plecăm mai departe. Uşa Transnistriei se deschisese larg, mă înghiţise înăuntru şi apoi se închisese, sec, în spatele meu. Prin toată amestecătura de sentimente de până atunci, răsare, timid, un sentiment de siguranţă.

La Bender

că ne vedem mâine şi-i mulţumesc. „Bine, bine”, răspunde el râzând, apoi chiar înainte de a închide telefonul, foarte scurt: „Bravo”. Le telefonez apoi lui Burgudji şi mătuşii mele ca să le spun că sunt în Transnistria şi sunt bine. Adela mă întreabă când mă întorc acasă şi-i spun că nu nu ştiu. Atunci, vrea sî ştie dacă să-mi oprească pască şi-i spun că nu. „Biine”, replică dezamăgită. Mă pufneşete râsul, când îmi dau seama că a folosit această stratagemă ca să afle dacă voi lipsi mult timp. Şoferul mă lasă în staţia de unde urmează să iau microbuzul de Tiraspol. Unul chiar este gata să plece, aşa că mă urc, târând după mine bagajul greu. Maşina porneşte. Un miliţian se ridică de pe scaun şi-mi cedează locul, iar eu nu mă pot împiedica să nu mă gândesc ce diferenţă mare este între organele de pe cele doua maluri ale Nistrului.

Tags: alegeri, conflict inghetat, demonstratii, Nistru, represiune, Republica Moldova, Tiraspol, Transnistria

Întrerup aici şirul poveştii despre cum am scăpat din Republica Moldova sfâşiată de demonstraţiile din aprilie, pentru a face rferire la evenimente mai recente.

foto: www.tiras.ru

Într-o declaraţie recentă, preşedintele Voronin a pretins României să nu mai „corupă” cetăţenii moldoveni, acordându-le paşapoarte şi să nu „aprofundeze scindarea de către Nistru”, a societăţii moldovene. Că liderul de la Chişinău (în măsura în care lider se poate numi cineva care nu mai are susţinerea poporului pe care îl conduce) încearcă să-şi justifice eşecul politic pe seama României, nu e o noutate. Ceea ce totuşi mă surprinde este lipsa totală de bun simţ cu care Vladimir Nicolaevici minte pe seama propriei situaţii. Domnia lui se consideră preşedinte şi pe malul stâng, şi pe malul drept al Nistrului şi vorbeşte despre societatea moldoveană de pe cele două maluri ale Nistrului, când, în realitate, în Transnistria este pur şi simplu cu totul altceva decât Moldova. Oamenii de aici sunt foarte departe de a-l considera pe Voronin preşedinte. Ei au un preşedinte care se numeşte Smirnov, cu care nu sunt întotdeauna de acord, dar care este, totuşi, preşedintele lor. Transnistrenii, pur şi simplu nu se reprezintă pe ei înşişi ca făcând parte din Moldova. Am vorbit cu foarte mulţi tineri de aici, de pe malul stâng al Nistrului, care, în mod clar nu sunt extremişti cu creierele spălate. Ba, destui chiar au citit câte ceva la viaţa lor. Îmi aduc aminte că, într-o seară stăteam de vorbă cu unul dintre băieţi, iar el a spus ceva despre „bani inflaţionişti”. A pronunţat neglijent, iar eu nu am înţeles expresia (vorbeam în rusă, pentru că el română nu ştie) şi am întrebat ce înseamnă. Denis mi-a explicat atunci, scurt, simplu şi la obiect ce e aia inflaţie, într-un mod care m-a făcut să cred că într-adevar ştie cum e cu ştiinţele economice. Iar acest tânăr, care câştigă 130 de dolari pe lună şi se întreabă singur cum poate trăi din atât de puţini bani, este unul dintre susţinătorii independenţei Transnistriei. Altfel, nu e românofob şi nu crede că are ceva de împărţit sau de împărtăşit cu Moldova. Recent, preşedintele Smirnov a vizitat o maternitate din Bender. A stat de vorbă cu două lăuze care născuseră în acea zi, cu asistentele medicale şi cu doctorii. Nu demult, pe Voronin au trebuit să-l apere scutierii de furia mulţimii care s-a săturat să primească minciuni şi propagandă, în locul măcar al speranţei de a trăi mai bine. Despre Voronin, aici, în Transnistria, de asemenea sunt amintiri. El a fost cândva secretar de partid la Bender. Se spune despre el că era un şef dur, grosolan, care presiona oamenii. Pe doi dintre subalternii lui i-au scos din cabinet cu targa, pentru că au făcut infarct, în timpul „discuţiilor tovărăşeşti” cu mai-marele de la Chişinău.

În încercarea de a găsi la Moscova susţinere pentru politica represivă pe care o duce împotriva propriului popor, la ultima vizită în Federaţia Rusă, Voronin s-a adresat către preşedintele Medvedev, utilizând un limbaj servil, ca şi cum ar fi vorbit secretarului general al PCUS. El a aruncat cât colo suveranitatea ţării sale, de care oricum nu-i pasă, pentru a pupa papucul ţarului, ca să fie salvat încă odată. Asta a fost de natură să-l irite pe Medvedev, care doreşte o Rusie modernă, partener de discuţie în termeni egali şi utilizând un limbaj traductibil, atât cu Bruxelles-ul, cât şi cu Washingtonul şi nicidecum o întoarcere în trecut. În ziua întâlnirii dintre preşedintele rus şi Vladimir Nicolaevici, ştirea referitoare la acest eveniment nici nu apărea pe main-ul paginii web a Kremlinului. Dmitrii Medvedev este om de afaceri şi, ca atare, el apreciază eficienţa. Nu a văzut acest lucru la Vladminir Voronin, deci nu are pentru ce să-l respecte. I-a explicat scurt că drumul către stabilitatea ţării trece prin rezolvarea problemelor sociale şi economice şi probabil nici macar nu şi-a făcut iluzii că interlocutorul său ar fi înţeles despre ce e vorba. Nu şi-a făcut, desigur, iluzii nici cu privire la faptul că dl. Voronin va rămâne constant în această abordare, aşa servilă şi ineficientă cum e ea. Pentru Vladimir Nicolaevici, să mintă sau să se dezică de cuvântul dat de îndată ce alte împrejurări i se par mai favorabile este ceva ce ţine pesemne de sistemul său vegetativ – vine reflex, ca respiraţia sau ca impulsul de a merge la baie când te mână acolo o vezică prea plină. Preşedintele rus înţelege foarte bine toate acestea, aşa cum o lume întreagă înţelege deja că Moldova, pentru a-şi rezolva problemele, trebuie să înceteze să mai mintă şi, în primul rând, să se mai mintă cu privire la propria situaţie, vorbind despre „atmosfera de lucru din republică” şi despre „unitatea societăţii de pe cele două maluri ale Nistrului”.Toţi înţeleg aceste lucruri, numai politicienii Moldovei nu. Cât despre creditul pe care Moscova l-a acordat Republicii Moldova, Medvedev a acţionat cât se poate de onest: a avut nişte bani de dat, i-a dat cu împrumut în condiţii cât mai avantajoase pentru ţara lui, că aşaera şi firesc – nimeni nu face acte de caritate, a atras atenţia cu privire la eficienţă şi corupţie şi cu asta, misiunea lui s-a incheiat. Problema nu este în ce condiţii a dat Rusia banii, ci ce va face puterea de la Chişinău cu ei. Iar asta nu e greu de ghicit. Pe 29, luna viitoare, vor fi alegeri, iar Partidului Comunist i s-au cam golit buzunarele şi, fără acest credit, n-ar fi avut de unde să dea şpagă electorală.

Chiar dincolo de această problemă, se iveşte o îngrijorare şi mai mare. S-au formulat temeri, şi acesta este şi părerea mea, cu privire la faptul că ceea ce s-a întâmplat pe 7 – 9 aprilie, a fost organizat chiar de serviciul de informaţii al Moldovei, la comanda conducerii politice a acestei ţări. Că a fost o lovitură de stat împotriva propriului popor. Iniţial am crezut că scopul ar fi putut fi presionarea elementului pro-român din societate, considerat de Voronin ca fiind periculos. Există însă un element adăugător: Constituţia Republicii Molldova nu permite a doua oară dizolvarea Parlamentului, iar dacă, după alegerile din 29 iulie, Legislativul nu reuşeşte să aleagă preşedintele ţării, atunci rămâne şef al statului cel care este în exerciţiu. Respectiv, dl. Voronin. Aceasta ar putea fi şi temeiul înţelegerii cu dl. Iurie Roşca, privind nominalizarea acestuia din urmă pentru funcţia de şef al statului. Este cât se poate de clar că nimeni nu-l va vota pe dl. Roşca, deci, dl. Voronin ar trebui să rămână preşedinte, pentru un termen nedefinit, în cazul în care conspiraţia reuşeşte. Recent, spunea preşedintele Voronin că vrea să umble la şliţul lui Chirtoacă, să vadă ce are el acolo. Declaraţia este tipică pentru grosolonia şefului statului moldovaean, care este şi preşedintele Legislativului, printr-un cumul absolut ilegal de funcţii. Într-o declaraţie de presă din 2008, preşedintele moldovean enumera calităţile aliatului său politic, trecut şi prezent, Iurie Roşca. Elogiul suna aşa: „Roşca nu leagănă coada (…) El e bărbat. (…) Dacă faci o treabă cu el, ştii că ai facut o treabă cu un bărbat”. La râsetele şi rumoarea sălii, vizavi de involuntara tentă de homosexualitate a afirmaţiei, Vladimir Nicolaevici s-a sprijinit de spătarul scaunului de preşedinte al unui stat suveran şi a exclamat, într-un fel care s-a vrut bonom: „Rebiata, vî şto?”. Echivalenţa de sens în limba romana a expresiei ar fi: „Ce-aveţi, băi, nene?”. Dl. Voronin a dorit să fie informal, dar a reuşit să fie dezgustător. Aruncată de la înălţimea funcţiei celui care a emis-o, expresia sună, oricum, ca şi cum ar fi fost vomitată într-o bodegă încărcată de fum şi de mirosul stomacelor pline de băutură ieftină. Momentul aminteşte, de asemenea, de prostraţia unui creier tâmpit de samagon, şi care nu mai poate genera alt gând, decât această stupoare amuzată şi uşor înspăimântată, care este un fals apel la bun simţ. Îmi vine să cred că acelaşi lucru îl va spune preşedintele în exerciţiu al Republicii Moldova şi la momentul în care, la judecata pământească sau divină i se va prezenta nota de plată pentru faptele sale din această viaţă.

Înainte de a publica acest articol, l-am trimis unor analişti, cerându-le să-şi exprime părerea. Puţin după asta, am primit de la Oleg Cristal link-ul comentariului pe care l-a postat el pe blog. Puteti citi aici materialul poliotologului moldovean, care este, trebuie, să recunosc, remarcabil. Atât politologul, cât şi materialul.

Tags: alegeri, Chisinau, democratie, Igor Smirnov, Nistru, Republica Moldova, Transnistria, Vladimir Voronin

Foto: www.tiras.ru

Astazi, locuitorii orasului Bender si oficialii din Transnistria au comemorat vicitmele operatiunii care, in urma cu 17 ani, a condus la declansarea de facto a razboiului civil de la Nistru. Cumse vad acum evenimentele care au condus la separarea Transnistriei de restul Republicii Moldova in urma cu aproape doua decenii - in corespondenta de la fata locului.

 corespondenta Bender: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: Bender, conflict inghetat, Nistru, Reoublica Moldova, Reporter Special, Trananistria

Pe Roman Konoplev l-am descoperit, la Tiraspol, candva, dupa evenimentele violente de la Chisinau. Si eu, care crezusem ca, odata cu Dima Soin, Evgheni Sevciuk, Aleksandru Caraman si Grigori Maracuta s-a terminat sirul transnistrenilor interesentai – al celor carora merita sa le iei interviu. Mai tarziu aveam sa-l cunosc pe Serghei Sirokov, politolog de la centrul Mediator, specializat in relatii internationale, pe ministrul de externe de aici, Vladimir Yastrebceak, un diplomat care pentru prima data m-a facut sa-mi doresc sa se rezolve naibii odata conflictul de la Nistru, astfel incat calitatile profesionale ale acestui om sa fie vazute si recunoscute de cat mai multa lume, si pe Vasilii Kaliko, insarcinatul pentru drepturile omului, un om bland, barbos si cu o incredere nestramutata in cunostintele mele de limba rusa, astfel incat imi spune bancuri, imi povesteste anecdote si foloseste expresii pe care dupa aia trebuie sa le caut in dictionar (dar la fel a facut si Oazu Nantoi din Chisinau, atunci cand i-am cerut sa facem un interviu in limba rusa – am cautat pe Google sa vad ce e cu “delirul calului cenusiu”, ca nici unul dintre prietenii mei nu auzise de asa ceva).

Bun (adica nu prea), eu eram la Tiraspol, iar la Chisinau organele de ordine se indeletniceau cu tabacirea manifestantilor din 7-9 aprilie si cu ascunderea cadavrelor celor care, intamplator, mureau in urma batailor. Asa ceva se intamplase mai demult si in Romania, la Revolutie, si pe 13 – 15 iunie 1990. Ma inchisesem in casa si plangeam. Cu Soin ma certasem, de furie pentru cele intamplate, desi el nu avea nici o vina si atunci am hotarat ca e mai bine sa nu mai vad pe nimeni. Ceva totusi trebuia sa lucrez, asa ca i-am trimis lui Roman un mail cu intrebari. El mi-a raspuns invitandu-ma acasa, unde am cunoscut-o pe sotia lui, Dina, si unde am facut unul dintre interviurile-reper ale carierei mele (poate la fel de bun ca si cel pe care i l-am luat, candva, regretatei Zoe Dumitrescu Busulenga si pe care, cei interesati, il pot citi aici). Am prelucrat fila audio si am urcat-o pe blog direct in rusa. O puteti asculta aici. Ceva mai tarziu, am terminat si traducerea interviului, pe care o puteti citi mai jos.

Foto: www.tiras.ru

-  Roman Evghenievici, este primul nostru interviu, sper ca vor mai fi si altele, chiar multe. Ddeocamdata, acesta este primul, asa ca am sa va rog sa-l descrieti pe Roman Konoplev. Cine este el?

-  Roman Konoplev? In primul rand, desigur, sunt rus. In al doilea rand sunt transnistriean. In al treilea rand, sunt crestin. Pe langa asta, sunt jurnalist, un pic scriitor, un pic muzicant… Va rog…

-  Dar casatorit? (Noi sedeam pe canapea, iar Dina se asezase in fata noastra, pe un scaun, fiind pur si simplu frumoasa si contempla cum tocmai incepusem sa-i torturez sotul cu intrebarile mele si cu microfonul, despre care ulterior, Roman a scris pe blog ca era urias: “A venit o jurnalista din Romania si mi-a luat 45 de minute interviu in rusa. Avea un microfon urias”).

-  Da, fara discutie, sunt familist, imi iubesc sotia, imi iubesc patria si iubesc pamantul pe care traiesc…

- De ce cartea Dvs., Evanghelia Extremismului, a fost interzisa in Rusia?

- Partidul in care am activat la sfarsitul anilor ’90, Partidul National – Bolsevic, a fost interzis. A aparut un conflict in interiorul acestui partid, care a generat anumite evenimente, schimbarea cursului, apoi s-au luptate de cateva ori grupuri politice din interiorul organizatiei, eu am facut parte din unul dintre aceste grupuri, grupul meu a pierdut, a castigat o grupare ceva mai radicala, iar dupa asta puterea a interzis organizatia. Dat fiind ca in carte figura organizatia si erau multe lucruri care erau prezentate altfel decat se vedeau ele la nivel de oficiali regionali, directori de ziare, militieni regionali, acolo in provincie – din aceste motive cartea… nu a mai ajuns in reteaua de comercializare. Cam asa…

“Extremismul – ca un obiect al artei”

Foto: Roman Konoplev

-  Care este ideea de baza a acestei carti si de ce se numeste Evanghelia extremismului? Va considerati extremist?

Read the rest of this entry »

 Insula Comorii - Rusa: Play Now | Play in Popup | Download

 Insula Comorii - Romana: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: alegeri democratie, Aleksandru Caraman, Chisinau, conflict inghetat, Dmitrii Soin, drepturile omului, Evghenii Sevciuk, Grigorii Maracuta, Nistru, Oazu Nantoi, Reporter Special, Republica Moldova, Roman Konoplev, Serghei Shirokov, Tiraspol, Transnistria, Vasilii Kalko, violente de masa

… M-am intors in Transnistria, de aceasta data prin Ucraina, ca prin Moldova nu se mai poate. Ucrainienii s-au speriat foarte tare de viza de Afganistan din pasaportul meu (da, plec in Afganistan peste doua luni!)  si mi-au verificat actele si bagajele in fel si chip.

A doua zi dupa ce am ajuns la Tiraspol, am fost la Militie, la Katovskaya 2A, sa ma inregistrez. Nu aveau program si a trebuit sa revin mai tarziu. Dupa ce am plecat de acolo, nu stiu cum, am ratacit pe strazi si am nimerit pe malul Nistrului. Filmul pe care l-am facut mai departe este despre cum isi traiesc transnistrenii viata pe malul apei, la aceasta vreme a anului, cand toata lumea e in “otpusk” (concediu).

 Plavaya na Dnistre [3:41m]: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: conflict inghetat, demicratie, drepturile omului, Nistru, Republica Moldova, rezolvarea conflictului de la Nistru, Tiraspol, Transnistria

In aceasta dimineata, orasul Tiraspol a sarbatorit 65 de ani de la eliberarea de ocupantii fascisti. La monumentul eroilor din centrul orasului oficialitatile si oamenii obisnuiti au depus flori in memoria cazuti in cel de al doilea Razboi Mondial. O intrecere sportiva si mai multe spectacole au urmat comemorarii. Mai mult nu pot sa scriu. Mintea si sufletul meu sunt la ceea ce se itampla acum dincolo de Nistru.

P.S: Seara s-a incheiat cu un foc de artificii, de care tinerii adunati in piata s-au bucurat foarte mult. Copacii Tiraspolului au explodat si ei in valuri de flori, parca anume pentru aceasta sarbatoare a orasului din Duminica Floriilor. Doamne, ai mila de noi toti!

Tags: Chisinau, democratie, Nistru, Republica Moldova, Tiraspol, Transnistria

Am ajuns din nou in Tiraspol, venind din Comrat, dupa ce trecusem prin Chisinau. Vorbisem la Ministerul Informatiilor sa ma anunte la granita si, pentru orice eventualitate, ii scrisesem si lui Dima Soin. Dmitrii nu mi-a raspuns, pentru ca, din pacate, prin partea asta de lume, oamenii se tem sa comunice, pentru ca cine stie, careva dintre ei poate avea necazuri daca a vorbit cu cine nu trebuie. Fetele de la Ministerul Informatiilor, in schimb m-au asigurat ca anunta granicerii si ca n-o sa fie probleme. Data trecuta, cand fusesem sa depun cererea de acreditare, le povestisem cum ma tinusera militienii si cum s-au uitat la mine ca la Jack Spintecatorul calatorii din microbuzul care asteptase un sfert de ora dupa mine. Ne amuzaseram copios, dar de asta imi vine sa rad numai cand sunt in Tiraspol. La granita, incep sa am emotii numai cat vad punctul de control.

In sfarsit, am ajuns, pe inserat si cu toate oasele amortite. Cum spuneam, doar am vazut punctul de frontiera si am si inceput sa am emotii. Mai ales ca nici nu era punctul cu care sunt eu obisnuita – cel dinspre Chisinau. Granicerii mi-au luat pasaportul la control si au inceput sa ma intrebe ce caut acolo. Mi s-a ridicat parul in cap. Mi se pare asa de normal sa fiu in Transnistria, incat nu inteleg nicicum de ce altora li se pare anormal. Le-am spus ca sunt jurnalist si ca ma duc sa-mi iau acreditarea. I-am intrebat la ce punct de frontiera sunt si mi-au spus ca la Bender. Am deschis imediat telefonul de Transnistria, sa anunt la Ministerul Informatiilor, uitand complet ca e duminica. Ei n-au inteles ce vreau sa fac si m-au asigurat ca n-o sa ma aresteze nimeni. “Nu de arestat e vorba – sa nu ma trimiteti inapoi, ca mi s-a mai intamplat”. Au ramas interzisi. In timp ce-mi treceau pasaportul prin scaner, m-au intrebat ce vreau sa fac la Tiraspol, cui ii iau interviu. Eu am tinut-o pe-a mea: “Nu se poate sa faceti asa ceva. De fiecare data patesc acelasi lucru!… Nu mai pot, am obosit!…”. Granicerul, care era mult mai tanar decat mine – si calm, ca orice militar, a replicat flegmatic si usor amuzat: “Doamna, asta e meseria mea – si eu n-am obosit sa mi-o fac. Deci, ce vreti sa faceti la TIraspol, cui vreti sa-i luati interviu?” La moment, nici macar nu am inteles ce-mi spune, asa ca am replicat la intamplare: “Intai sa ma vad cu acreditarea in mana si dupa aia vad eu ce fac”. Daca tot n-au scos-o la capat cu mine, granicerii mi-au dat pasaportul si m-au lasat sa ma duc. La “Migrationaya Slujba” aveau faxul cu acreditarea mea, asa ca probleme nu au fost. Mi-a facut intrarea o militanca frumusica si foarte tanara, care de prima data m-a intrebat ca pe un copil retardat: “Mihaela, razgavarivaem pa russkii?” (Mihaela, vorbim un pic in rusa?) si dupa ce a vazut ca stiu mai mult decat un pic de rusa (e adevarat ca nu foarte corect, dar oricum, deja stiu) si ca sunt venita chiar cu treaba, mi-a urat “sceastlivo vam” si mi-a dat pasaportul, fara sa ma mai tina pe loc.

In Tiraspol am ajuns dupa sase seara si am reusit performanta sa ma cazez in trei sferturi de ora. Nu, nu la hotel – nu mai trag demult la hotel. Am sunat-o pe Nadia si am lasat bagajele la mama ei. Nadia mi-a desenat o schema, ca sa stiu unde sa ma intorc, atunci cand vina sa-mi iau lucrurile, mi-a dat hartia si mi-a spus pe un ton autoritar s-o pastrez cu grija. Am schimbat bani, am alergat la Sheriff sa cumpar un Mackler (acesta este un ziar cu anunturi de toate felurile, inclusiv imobiliare) si am sunat. La primul numar de telefon pe care l-am format, a raspuns Ludmila Aleksandrovna, o mai veche cunostinta, de la care inchiriasem in vara. Am stabilit sa ma astepte in 20 de minute in statia din apropierea locuintei (undeva in raionul Balka), am alergat la mama Nadiei, mi-am luat lucrurile, m-am urcat in marsrutka si, la o ora dupa ce ajunsesem in Tiraspol aveam si un acoperis deasupra capului. L-am sunat pe Vanya Kilcik ca sunt bine, ca sa stea linistiti si cei din Comrat si pe urma am adormit bustean, pe canapea, fara macar sa ma mai dezbrac.

A doua zi, la Ministerul Informatiilor, prima intrebare pe care mi-au pus-o fetele de la Olvia (Olvia Press este agentia de presa oficiala si de acolo imi si iau acreditarea) a fost daca am avut probleme la granita. Le-am raspuns ca nu, cum de fapt si fusese cazul.

Ziua de luni a fost un cosmar: Am avut de facut stirile despre Burgudji. Stiind ca cei de la “Proriv” sunt foarte ocupati lunea – este ziua in care ei scot gazeta – nu m-am dus la calculatoarele lor, ci am lucrat de la Internet. A trebuit sa alerg intre un club si altul, pentru ca nu aveau programele care trebuie si nici posibilitate de instalare. Ce mai, a fost cumplit. Oricum, materialele au iesit bine. Le puteti asculta pe Reporter Special.

Nici n-am apucat sa beau coniac, ca am si vazut MGB-ul

Marti am decis sa iau o pauza, dar m-am intalnit cu MGB-ul. Intai sa explic ce e MGB-ul si dupa aia spun si cum s-a intamplat. MGB-ul este serviciul de informatii interne al Transnistriei. Denumirea este de fapt o abreviatie de la “Ministerstvo Gasudarstvenno Bezopasnosti” – Ministerul Securitatii Nationale. Acolo lucreaza, evident, ofiteri de informatii. Care arata exact la fel ca si cei din Romania, sau de oriunde altundeva. Cred ca undeva, in lumea asta foarte mare si complicata, exista un incubator care-i produce si dupa aia ii distribuie in diferite tari. Ii recunosti imediat – dupa pantalonii bine calcati, pantofii perfect lustruiti, geaca demisport si borseta, aproape intotdeauna neagra.

Ramasesem, deci, la ziua de marti – cand, spuneam eu, am decis sa iau o pauza. Am dormit pana tarziu, apoi am cumparat o sticla de coniac si o cutie de bomboane si m-am dus la Adevarul Nistrean, unde am cativa prieteni. M-am dus spre sfarsitul programului, ca sa nu-i tin din treaba. Si, stateam eu linistita in biroul lui Vladimir Koval, si negociam, pentru ca el intentiona sa ma puna sa-mi beau cadoul, iar eu voiam sa plec totusi treaza de la ei din redactie. Nu de alta dar aveam de gand sa-mi petrec seara in parc, cu prietenele, si ultima data se lasase cu dureri mari de cap. Cum negociam, zic, implorand practic indurare, din senin au aparut in birou doi domni care corespund descrierii de mai sus si care au vrut mai intai sa stea de vorba cu Volodea, dar oricum s-au interesat si de mine. Eu am devenit instantaneu ostila: “A vi, kto?” (Si cine sunteti, ma rog?). Unul dintre ei a eschivat in gluma, spunand ca sunt de la o agentie de presa concurenta. Ma, rog, domnii respectivi au intrebat ce-au avut de intrebat si s-au dat dusi destul de repede, iar noi ne-am vazut linistiti de ale noastre.

Asa cum peste tot in lume ofiterii de securitate arata la fel, tot asa oriunde ei starnesc aceeasi reactie: teama, amestecata cu ostilitate si neincredere. Desi fac o munca absolut necesara, ofiterii de informatii nu sunt iubiti sau macar priviti cu bunavointa niciunde – nici in Romania, nici in Statele Unite, nici in Transnistria. Reprezentarea comuna despre ei este aceea de organ de represiune, desi de obicei, in meseria lor chiar nu este vorba despre asta.

Cu unul din cei doi care au venit la Adevarul Nistrean aveam sa ma intalnesc, intamplator sau nu, cateva zile mai tarziu, in statia de microbuz. M-a ajutat sa trec strada, pentru ca eu nu prea vad si era alunecus, mi-a oferit o cafea si am discutat putin. L-a apucat rasul cand a vazut in ce hal (inca!) stalcesc cuvintele rusesti (desi acum inteleg practic tot ce mi se spune). Tot ca si oricare dintre colegii lui care lucreaza in domeniu, si acesta era inteligent si stia sa puna intrebari. Eu oricum nu am ce ascunde, asa ca i-am raspuns la toate intrebarile si i-am dat numarul de telefon pentru eventualitatea ca mai are si altele.

O fi regretat dl. Smirnov gresala mea?

O zi sau doua mai tarziu, am nimerit cu telefonul la Igor Smirnov. Igor Smirnov este, reamintesc, presedintele Transnistriei. Voiam sa-l sun pe consilierul lui pe probleme de economie si industrie. Am gresit o cifra si, cel care mi-a raspuns a spus mai intai ca nu este Anatoli Ivanovici (acesta este numele consilierului), apoi mi-a dat numarul corect (pe care oricum il aveam – repet: formasem gresit), apoi m-a intrebat cine sunt si ce treaba am cu Anatoli Ivanovici. Am spus cine sunt si ce treaba am cu Anatoli Ivanovici. Celalalt a vrut sa stie ce e ala Radio Lynx. I-am explicat. Pe urma m-a intrebat daca stiu cine e el. Nu – de unde sa stiu? Mi-a spus ca e reprezentantul Osetiei de Sud in Transnistria. Eu m-am bucurat (pentru ca intotdeauna ma bucur cand intalnesc osetini) si i-am propus sa ne intalnim. I-am spus ca am fost acolo in august, imediat dupa razboi. El m-a intrebat care a fost impresia mea si eu i-am mai spus odata ca vreau sa ne intalnim. Pur si simplu, despre Osetia nu pot sa vorbesc in cateva propozitii – am vazut acolo tot: si durere, si caldura omeneasca, si sperante, si lacrimi, si moarte, si frica, si din nou foarte multe sperante. Deci, pentru ca nu pot sa-i spun toate astea unui necunoscut, la telefon, i-am cerut sa ne intalnim. El a schimbat insa vorba. M-a intrebat de ce vreau sa vorbesc cu consilierul lui Smirnov si nu merg la cineva din Guvern. Asta m-a enervat. L-am intrebat, la urma urmelor, cine e. Un osetin n-ar fi reactionat asa. Cel de la celalalt capat al firului m-a intrebat: chiar nu stiu cine e? Am repetat ca nu. A spus ca e Igor Nicolaevici Smirnov. Deja ma pacalise odata si intr-un mod in care nu ar fi trebuit s-o faca, asa ca nu eram dispusa sa-l mai cred. I-am spus ca nu cred si m-a intrebat de ce. “Pentru ca nu aveti glasul la fel cu al lui Smirnov”, am replicat. Omul a mai vrut sa spuna ceva, dar eu m-am enervat de-a binelea: “Uitati ce e: la revedere!”. Interlocutorul meu a replicat calm: “La revedere”, apoi eu am inchis. Dupa cinci minute, mi-am dat seama de gresala, pentru ca am comparat telefonul pe care mi-l daduse (cel a consilierului) cu telefonul pe care il aveam eu notat in carnetel si am vazut ca erau la fel. Pe urma m-am uitat in telefon si am vazut ca gresisem o cifra. M-am gandit ca este foarte posibil sa fi vorbit chiar cu Smirnov si am sunat din nou, sa-mi cer, oricum, scuze, dar nu mi-a mai raspuns nimeni. Probabil ca dl. Smirnov isi regreta gresala de a fi raspuns la telefon. Sau poate ca regreta gresala mea de a fi format alt numar.

Daca la Smirnov n-am avut succes, le-am sunat pe Alisa si pe Nadia si ne-am intalnit catestrele in parcul din centru. Am stat pana seara tarziu, iar cand am ajuns acasa, am constatat ca usa de la intrarea in bloc era inchisa cu un zavor electronic, iar eu nu aveam nici cartela, nici chei. M-am invartit ce m-am invartit in jur, am batut cu o moneda in usa, dar nu a iesit nimeni. Era trecut de 11 noaptea. Nestiind ce altceva sa fac, am plecat sa caut niste militieni. Ca un facut, nu erau de gasit. Cineva mi-a dat numarul de telefon de la sectia de Militie din apropiere si am sunat. Le-am explicat ce s-a intamplat si mi-au spus sa ma urc intr-un taxi si sa vin la ei. Eu ma tem sa iau taxi, mai ales noaptea. In Bucuresti, cel putin, e periculos. La inceput n-am vrut, le-am cerut sa dea prin statie la patrula, iar eu sa-i astept in fata centrului de convorbiri telefonice. Militianul a insistat sa vin cu taxiul pana la sectie. “Slishaite, mne strashna”, i-am spus (Uitati ce e, deja mi-e frica). Dar m-am conformat. In timp ce inca vorbeam la telefon, am urcat intr-un taxi si am dat adresa sectiei de militie, balbaindu-ma copios. Militianul cu care vorbisem la telefon, ma astepta in fata sediului, sa ma recupereze, pentru orice eventualitate. Mi-au verificat actele, mi-au cerut numarul de telefon al gazdei, au sunat-o – la 11 si jumatate noaptea! – si au aflat codul zavorului de la intrare. Pe urma m-au dus acasa cu masina de interventii – un OAZ vechi. Toata situatia cu militienii din Tiraspol, inclusiv plimbarea cu masina veche a echipei operative, a semanat foarte bine cu reportajele cu politisti pe care le faceam prin anii ’96 – ’98, cnad lucram la Tinerama. Si acolo era vorba despre acelasi lucru: oameni cu salarii mici, care incercau sa apere legea si sa-si faca datoria fata de concetateni cu resurse mai mult decat limitate si, in plus sa salveze cumva aparentele. Si acesti militieni din Tiraspol, ca si politistii “mei” de atunci, inainte sa ma conduca acasa cu masina – ca sa nu mi se intample, totusi, ceva -s-au intrebat mai intai daca masina are destula benzina. M-a durut sufletul vazand repetata si aici experienta dureroasa prin care a trecut tara mea.

Tiraspolul sub zapada

Cateva zile mai tarziu, aveam sa vad pentru prima data Tiraspolul sub zapada. Dar nu orice fel de zapada. In acea zi, peste Transnistria a nins cu fulgi mari, pufosi, usori si cumva calzi, care mangaiau privirea si sufletul. A fost atat de frumos, ca mi-a venit sa plang. In aceasi zi in care a nins in Tiraspol, am avut interviu cu Mihail Burla, deputat din Verhovnovo Soveta. Am facut interviul in rusa – despre asta am povestit deja. Ce nu am spus este ca, din cauza nestiintei mele in materie de limba rusa, era cat pe ce sa-i fac omului avansuri. Incantata ca interviul mi-a iesit, dar mai ales ca Serviciul de Presa al Verhovnovo Seveta, la anuntul despre despre intalnirea lui Burla cu mine a pus sigla raldioului meu pe site, m-am hotarat sa fac subiectul in rusa. Asa – m-am dus la Internet si, timp de doua ore, m-am chinuit sa scriu articolul, compus, in total din 12 fraze. L-am scris. Pusesem titlul “Burla a fost un dulce”, ceea ce in romana e normal – se poate spune, daca vrei sa te adresezi la modul foarte prietenos si informal. Tradus in rusa, titlul avea insa contoatie sexuala. Norocul a fost ca l-am rugat pe Radik (Rodion Kalinkin – secretarul general de redactie de la agentia de presa Lenta PMR – URL: www.tiras.ru) sa-mi corecteze subiectul. Radik mi-a dat explicatia despre ce inseamna “sladkii” – dulce in auzul intregii redactii, de mi-a venit sa intru in pamant de rusine, dar oricum mi-a corectat cu grija subiectul.

Cateva zile dupa, colegii si prietenele, carora, bineinteles ca le-am povestit, inca mai radeau de mine. Intr-o seara, m-am intalnit cu Alisa, am stat ce am stat de vorba, si pe urma le-am spus ca eu ma duc acasa, dar sa nu ma conduca – eu noaptea vad destul de prost, de fapt corect ar fi sa spun ca nu vad deloc si, de aceea, cel mai adesea prietenii ma conduc cel putin pana la masina. Alisa a vrut sa stie sigur:

- Te descurci?

- Da, am sigurat-o.

- N-ai sa mai sperii militienii nevinovati?

- Nu

- Nici pe Smirnov n-ai sa-l suni? (Alisa a presupus ca, dupa ce i-am inchis telefonul, Smirnov a plans, singur, in cabinetul lui: “De ce nu vrea sa stea de vorba cu mineeee??!!!”)

- Nu, am curmat sirul intrebarilor. Si nici macar lui Burla n-am sa-i spun ca a fost un dulce.

A doua zi plecam spre Ucraina – inca unul din drumurile mele foarte lungi si incarcate de spaime.

Cumva, atunci sau mai tarziu, am inteles ca Transnistria mi-a devenit deja draga – nu peste noapte, ci, cum se spune pe aici, “pa-tihonicico”. Cel mai probabil – pentru ca este atat de mica incat poti sa te intalnesti in statie cu “organul de represiune”, care sa te ajute sa treci pe trotuarul celalalt, printre masini si baltoace, apoi sa-ti dea o cafea la barul din colt. Iar daca gresesti o cifra atunci cand formezi la mobil, poti sa dai peste mai-marele locului, pe care sa nu-l crezi ca e el si sa-i trantesti telefonul in nas.

Tags: Adevarul Nistrean, Chisinau, Comrat, conflict inghetat, Dmitrii Soin, Igor Smirnov, Lenta PMR, MGB, Mihail Burla, Nistru, Republica Moldova, Rodion Kalinkin, separatism, Tiraspol, Transnistria, Verhovnovo Soveta, Vladimir Koval

Maslenita – o sarbatoare gustoasa si Martisorul – o sarbatoare delicate s-au praznuit impreuna ieri la Tiraspol. Ambele saluta venirea primaverii. De Maslenita rusii si ucrainienii  pregatesc blinciki, un fel de mancare facut din coca umpluta cu tot felul de lucruri: carne, cartofi, branza sau dulceata. De Martisor, moldovenii isi prind in piept snururi ros-albe. Tot Tiraspolul a fost ieri in Piata Suvorov. Oamenii au mancat blinciki si gratar, au dansat si au facut un concurs de furat palarii.

Cei mai fericit au fost copii – s-au bucurat de vremea frrumoasa, de spatial larg pe care sa se poata juca, de dulciuri si de muzica. Au fost multi copii ieri, in Piata Suvorov, probabil toti copiii Tiraspolului. Pentru ei adultii sunt datori sa construiasca o lume mai simpla. In ciuda primaverii care se apropie, la Nistru inca este un conflict inghetat. Si multe sperante ca el se va termina in curand cu bine, indiferent ce inseamna acest bine.

Tags: Martisorul, Maslenita, Nistru, separatism, tensiuni interetnice, Tiraspol, Transnistria

… Cum spuneam. Am ajuns in Kiev. Unde ma asteptam sa vina si Basescu. Voiam sa fac reportajul despre vizita lui, vazuta din strada. Data trecuta am inteles ca i-au facut ceva desene pe pereti ministrului nostru de externe si voiam sa vad daca se manifesta si de data asta acelasi impuls artistic. Basescu n-a venit, poate si pentru ca marti, cand ar fi trebuit sa-l intalneasca pe Iuscenko, acesta s-a dres dupa betia de cu o zi inainte, cand a sarbatorit implinirea a 53 de ani. Pe aici a doua zi dupa betie se numeste pahmelie si la fel se numeste si starea respectiva, careia noi ii spunem mahmureala. Despre asta e o anecdota – cica un american nimereste undeva in spatiul slav si scrie in jurnal: “Ieri am baut cu rusii. Aproape am murit. Azi am pahmelit cu rusii. Mai bine muream ieri”.

Kiev – in piata Maidan Nezalejnosti, unde s-a petrecut, uin 2004, Revolutia Orange, continua protestele. De aceasta data impotriva coruptiei si a crizei

„Sa-l f… in gura pe ala care umbla“

In sfarsit, lasata cu buza umflata de prezidentele meu, m-am gandit sa fac un material despre vizita la Chisinau a lui Serghei Lavrov, ministrul rus de externe.
Ieri seara m-am dus la Internet, in Maidan Nezalejnosti, unde au compuere destul de bune si m-am apucat sa caut ce-a iesit in presa in legatura cu subiectul. La un moment dat imi suna telefonul. Pe ecran – un numar de Romania. De obicei ma sperii cand vad numar din tara, pentru ca cei dragi ma suna numai in situatii exceptionnale, ca sa nu consum roamingul. Raspund. Era un prieten, care m-a intrebat, netam-nesam, daca sunt suparata pe el. I-am raspuns ca nu, iar sentimentul ca nu e de bine s-a acutizat. “Atunci de ce tot intri si iesi de pe Messenger? Si de ce nu-mi raspunzi, cand iti scriu?“. Am raspuns ca n-am mai intrat demult pe Yahoo Messenger. „Acum, de exemplu, esti on-line“, mi-a replicat el. Am simtit ca mi se taie picioarele si respiratia si am mai spus odata ca nu am intrat eu pe Messenger. Apoi legatura telefonica s-a intrerupt. Linistitor. Am instalat Messengerul pe calculator (pe aici, acest program nu se foloseste, asa ca trebuie instalat) si am deschis contul meu. Era in mod evident un atac. Fusesera sterse toate contactele cu care luasem legatura in ultima vreme. Fusese sters si folderul “Transnisria”. M-am speriat de-a binelea si l-am sunat pe directorul meu, care mi-a spus sa schimb parola. Ceea ce am si facut. Acum parola este “sa-l f… in gura pe ala care umbla” si contul nu se mai deschide deloc. De exceptie.
Peste noapte m-am trezit de trei ori, scaldata in propria transpiratie, din pricina aceluiasi cosmar care se tot repeta de ceva vreme: un om fara fata voia sa ma omoare pentru ca vazusem ceva ce nu trebuia sa vad. Uneori viesez asta chiar si cand sunt acasa si de aceea ma gandesc ca, poate, este mai mult decat propria mea spaima – poate este o premonitie.
Dimineata, am iesit ca din pusca pe usa, fara sa fi mancat ceva, pentru ca nu avusesem timp sa-mi cumpar si nu mai aveam nici bani schimbati. Cu ultimele grivine, am cumparat cartela de telefon, pentru ca voiam sa sun la Chisinau si Tiraspol, sa-i pun pe Nantoi si Soin sa comenteze vizita lui Lavrov. Era ger si batea si vantul. Am gasit, cartela, am gasit si “taxofon” (asa se numeste pe aici telefonul cu cartela; telefonul fix se numeste “stationarinii”) si… am constatat ca nu reusesc sa formez. Am incercat odata, de doua, de zece ori. Nimic. Pana la urma am intrebat pe cineva. Pe urma pe inca cineva. Minutele treceau fara sa reusesc sa fac legatura cu Chisinaul. In plus, imi era din ce in ce mai frig. In sfarsit, am aflat ca trebuie sa formez codul 8-10 inaintea numarului si am nimerit.

Tiraspol: un loc de care o sa-mi pese intotdeauna

“Medlenna i pa-russki”

Nantoi era undeva la tara. Mi-a spus ca Lavrov a venit la Chisinau sa-i faca reclama electorala lui Voronin si de aceea a participat la deschiderea Centrului Cultural Rus, “unde vodka se da gratis”. Un moment de destindere a fost atunci cand am spus ca eu obisnuiesc coniac, iar Nantoi a raspuns, asa cum ma si asteptam, ca e normal, din moment ce am prieteni in stanga Nistrului. Intotdeauna imi face placere cand cineva imi aminteste despre relatia mea buna cu nistrenii, lucru pe care, din cate stiu, nu l-a reusit nici un alt jurnalist din afara spatiului post-sovietic. N-am apucat sa-mi iau rams bun de la Nantoi, ca s-a terminat cartela. Am alergat sa cumpar alta si a durat ceva pana am gasit.
Pe Dmitrii Soin, din Tiraspol, a trebuit sa-l sun de doua ori, pentru ca avea nu stiu ce sedinta. Deja nu ma mai puteam misca de frig si era zece si jumatate. In sfarsit am dat de Soin, caruia i-am spus ce vreau si i-am cerut sa-mi spuna “medlenna i pa-russki” (incet si in rusa”) ce comentarii are de facut. “Harasho, medlenna i pa-russki”, a repetat el, jumatate amuzat, jumatate nervos, pe mine, sau poate din cu totul alte motive.
De obicei, Soin, cand spune ceva, foloseste locutiuni si sinonime rare – ese un adevarat cosmar sa-l traduci. Chiar si cand am ceva normal de vorbit cu el, fata in fata, in cabinetul lui Soin nu am curajul sa intru decat cu dictionarul dupa mine, cum n-as avea curajul sa patrund intr-un cuib de vampiri, fara cel putin un catel de usturoi in buzunar. Acum insa nu aveam nici o posibilitate tehnica sa fac, fie si o inregistrare de lucru, fie si in conditii tehnice proaste, pentru ca vorbeam de la “taxofon”, deci nu aveam cum sa dau pe Speak On. In orice caz, Soin a inceput sa-si spuna comentariul. Cu mana amortita de frig, scriam in carnetel traducerea. Mi-a spus ca Lavrov a abordat chestiunea conflictului de la Nistru si a subliniat necesitatea ca el sa se rezolve la masa negocierilor, in conditii satisfacatoare, atat pentru Chisinau, cat si pentru Tiraspol. Mi-a mai spus inca ceva, dar n-am inteles un cuvant si mi-a fost rusine sa intreb. Oricum, in timp ce eu scriam, Soin mai vorbea cu inca cineva, cu un sictir total in glas, si am simtit, cumva, ca sictirul mi se adreseaza mie, poate pentru ca-l sunasem pe nepusa masa din Kiev, poate din cine stie ce alt motiv.
Am mai vrut sa stiu daca vizita lui Lavrov a schimbat ceva. Cumva, am construit propozitia aiurea, dar oricum inerlocutorul meu a inteles si mi-a raspuns ca “schimbari semnificative nu au survenit, asa ca mult-asteptata, sau neasptata (n-am inteles bine) revolutie nu se va produce”. Taxofonul m-a lasat cu replica la jumatate, pentru ca din nou s-a terminat cartela. Uneori, atunci cand simte ca draga lui Transnistrie este vulnerabila, mai vulnerabila decat in mod obisnuit, Soin este rautacios cu mine. Il stiu de destula vreme ca sa-mi dau seama cum gandeste – i se pare ca ma invart prin preajma, ca un corb, deasupra unui animal pe moarte. El nu intelege ca si mie imi pasa, iar eu nu am cum sa-i explic si atunci las lucrurile asa cum sunt. Si oricum, Transnistria nu e pe moarte. O sa fie totul bine pana la urma, eu stiu asta. Doar ca, atunci cand situatia politica de la Nistru se va dezgheta (anume situatia politica, nu conflictul trebuie sa se dezghete) si sloiurile vor incepe sa alunece unul peste altul, e important ca nimeni sa nu fie strivit intre ele – si eu de asta incerc sa ma ocup, pentru ca sunt ziarist si fac asta de 18 ani. De asta merg atat de des acolo (nu atat de des pe cat as dori), mai ales in momentele delicate.
Am alergat sa cumpar alta cartela, destul de departe de locul de unde telefonam, m-am intors si m-am apucat s-o sun pe Catalina. Care nu raspundea, pentru ca pe ecran ii aparea “numar privat”, iar ea nu raspunde la astfel de apeluri. Am incercat jos, in studioul de productie. Nici acolo nu raspundea nimeni. Minutele continuau sa treaca. Era deja 11 fara un sfert. Intr-un final mi-am amintit numarul de la secretariat si am sunat acolo. Flori, secretara a chemat-o pe Catalina. Eu plangeam in hohote, pentru ca-mi era frig (dar nu frig, degerasem) si credeam ca n-am sa mai apuc sa dau stirea pentru jurnalul de 12 (care este jurnalul principal). I-am spus ca am stire si sa ma sune productia. Ea nu m-a lasat sa inchid pana nu i-am spus de ce plang, desi oricum nu mai avea nici o importanta, si asa s-a mai terminat o cartela. In sarsit, la 11, a aparut Icsu, care a binevoit sa ma sune pe la si 20. Mi-a explicat ca a tot incercat, dar la un alt numar, pe care nu-l mai am in funciune de doua saptamani – si nu e prima data cand imi face figura asta. Telefonul s-a interupt de cateva ori, eu am avut cateva interesante izbucniri de temperament, din cele care il sperie de moarte pe Icsu (care e rapper si stie sa injure cu foarte mare arta, dar nu mai bine decat mine). Pana la urma materialul s-a auzit bine, fara sa se simta tot zbuciumul din spatele lui. Asta n-am aflat-o insa dacat la 10 seara, cand am reusit sa gasesc un calculator cu sunet. Pana atunci am stat cu emotii.

 Relatare - vizita lui Lavrov la Chisinau: Play Now | Play in Popup | Download

“Tipati dumneavoastra, ca eu nu stiu rusa”

Tot restul zilei mi-a fost rau, m-a durut inima si mi-a venit sa plang. Seara m-am intalnit cu Evgheni Ihelzon, de la Sevodnya, cu care m-am cunoscut in Bucuresti, la Summitul NATO. Am intarziat. Cand a trebuit sa cobor din masina, ceilalti calatori mi-au spus ca trebuie sa strig la sofer, pentru ca altfel nu opreste. Eram in spatele masinii si am simtit ca am sa mor de rusine daca-mi expun in auzul unui microbuz arhiplin accentul ne-rus si declinarile care au ramas fabuloase. Asa ca am rugat un barbat: “tipati dumneavoastra, ca eu nu stiu rusa si mi-e rusine”. L-am rugat asta in rusa. Omul s-a conformat si a racnit la sofer: „Pad mostam“ (sub pod), iar eu am coborat.
Jenia a ramas surprins, cum am reusit sa gasesc redactia ziarului, ca pana si kievenii se incurca, iar eu i-am explicat ca de 18 ani gasesc lucruri. Colegul meu a fost de curand in Kenya, unde a facut un interviu cu bunica lui Barack Obama.

M-am mutat in hotelul garii, care e cel mai ieftin din oras (am ajuns la aceasta concluzie dupa un minutios studiu de piata, efectuat ieri). In camera, pe care o impart cu mai multe femei, miroase pregnant a parfum, folosit insistent, ca sa acopere lipsa celor 20 de grivine – pretul unui dus. Mai am cam doua saptamani din proiect si deja simt ca nu mai pot. Astazi sintagma „la capatul puterilor“ a capatat sensuri pe care nu le-as fi banuit vreodata. Insa, dat fiind ca dupa asta, vreau sa plec in Afganistan si, nu as putea sa le spun sefilor mei ca pot sa ma descurc acolo, daca cedez in Kiev, rabd.

Mihaela Onofrei,
Kiev, 25.02.2009

Tags: Afganistan, campanie electorala, Chisinau, conflict inghetat, Dmitrii Soin, Federatia Rusa, Kiev, Moscova, Nistru, Oazu Nantoi, Reporter Special, Republica Moldova, separatisti, Serghei Lavrov, Tiraspol, Traian Basescu, Transnistria, Ucraina, Vladimir Voronin

Interviu cu Mihail Burla – prima parte
Asculta mai multe audio Politica »
 «Где хотите мучать меня?» - спросил он, щурясь глазами. 

До начала интервью, Михаил Порфирович Бурла, председатель Комитета по экономической политике, бюджету и финансам, хотел узнать, где более удобно будет для меня вести свой “хитрый” диалог. Я сказала, что вообще никого не пытаю, но он мне не поверил. Я перешла к вопросам, но он продолжал шутить, и мне показалось что не смогу его понимать,- не отличая серьезное от шутки . Попросила его не говорить в переносным смысле,- ” а я потом все переводу”, – ответил Бурла, оставляя меня без слова.
После того как мои коллеги из пресс-службы Верховного Совета вынудили господина Бурла двигать кресло, которе им мешало снимать на видеокамеру, худо-бедно, интервью продолжал, но все равно Бурла не прекратил шутить. Иногда, вставлял одно-два слова по-румынски, чтобы я не потеряла смысл. Только в конце интервью, проведенного на русском, он открыл мне секрет что владеет румынским языком. По национальности он румын. Тогда справедливости ради я спросила: “кто кого пытал?”, и мы еще раз посмеялись. Этот приднестровский политик, всегда улыбающийся, который не любит ссориться, но любит серьезные дела, дал мне урок русского языка, экономики и… жизни. На самом деле, интервью с ним был очень полезным и приятным. По крайней мере, надеюсь, что я его пытала… не страшно. Только чуть-чуть.

Interviul cu Mihail Burla – partea a 2-a
Asculta mai multe audio Politica »

 

Interviu cu Mihail Burla – partea a 3-a
Asculta mai multe audio Politica »

  

Tags: arme, conflict inghetat, Mihail Burla, Nistru, separatisti, Tiraspol, Transnistria