… Si totusi ultima corespondenta de razboi nu s-a transmis inca

Bine v-am regasit la o noua adresa a blogului Reporter Special. A trecut ceva vreme de cand n-am mai scris, si nu din vina mea.

In urma cu o saptamana, intr-o vineri seara, cotrobaiam in geanta, fara sa ruesesc sa gasesc la timp mobilul care suna intr-o veselie. Doar ce facusem piata. Mi-am pus geanta pe o taraba si am inceput sa scociorasc in ea cu metoda. Intre timp telefonul se oprise. A reinceput sa sune exact cand l-am gasit si am raspuns inainte sa vad cine ma cauta. Era un coleg. M-a anuntat ca la Thrinval a avut loc o explozie, care a ucis 11 oameni. O masina care fusese confiscata pentru verificari a sarit in aer in apropiere de cartierul general al fortelor ruse de mentinere a pacii. Colonelul Ivan Petrik, seful de stat major, se afla la birou si lucra, atunci cand a fost spulberat. Alaturi de el au murit maiorii Igor Kukarin, Ravili Kolcin, Egor Kuzmin, sergentul major Pavel Kurkin, sergentii Aleksabdr Durkin, Viaceslav Horos, Serghei Baklaev, caporalul Serghei Surulia si soldatul Marat Asfandiarov.

Au fost raniti maiorul Serghei Bolociaev, fruntasii Viaceslav Kilincenko si Serghei Popov si sergentii Vladimir Popov si Ivan Soldatenko.

As fi vrut sa public si pozele si ceva mai multe date despre victimele atentatului. Din pacate nu a fost posibil – armata rusa nu publica pozele militarilor morti in lupta; se considera ca acesta ar fi un semn de slabiciune. Interdictia aceasta tacita dateaza din vremea Razboaielor Cecene, cand mortii erau uneori si cu zecile intr-o zi.

Ceea ce pot insa spune este ca, exceptand ofiterii, toti ceilalti (subofiteri, gradati si soldati) au in jur de 20 de ani. In Federatia Rusa serviciul militar este oligatoriu si dureaza doi ani, iar tinerii sunt luati in armata imediat ce termina liceul, adica la 18 ani. Care arata asa cumse vede mai jos. Ei sunt bestiile care trebuie ucise. Pentru Dumnezeu, domnilor decidenti politici, care planificati razboaie, uitati-va bine la chipurile lor, ganditi-va ca asa arata si baietii domneavoastra si intrebati-va daca acestia chiar ar trebui omorati.

3 octombrie a fost o zi in care pamantul Osetiei si-a cerut inca de dimineata tainul de sange. La ora 6.30, intre satele Kvanceabeti (gruzin) si Armaz (osetin) s-a produs un atentat (tot cu masina-capcana), care a avut drept tinta masina sefului administratiei raionului Leningrad, Anatoli Margiev. Soferul si unul dintre pasageri unei alte masini care trecea pe drum au fost raniti.

Doua zile mai tarziu, pe 5 octombrie, in regiunea Nikozi, a fost ucis intr-ul schimb de focuri, Vaduda Mihailovici Nutzerhanov, in varsta de 39 de ani, muncitor al companiei „Cecenstroi” (Companie de constructii care ajuta la refacerea regiunii; cecenii ii considera pe osetini un fel de veri, in orice caz un popor inrudit si din acest motiv i-au ajutat foarte mult, atat in timpul razboiului cat msi dupa aceea, la refacerea regiunii).

In ziua urmatoare, pe 6 octombrie, un dispozitiv artizanal a explodat in apropierea unei coloane de blindate ale fortelor armate ale Federatiei Ruse. Nu au fost, din fericire, victime.

Toate astea imi amintesc de o intalnire avuta la Crucea Rosie putin inainte sa plec din Osetia de Sud. Trebuia sa ies din zona de conflict, viza ruseasca nu aveam si urma sa trec in Georgia, din nou peste linia frontului, expunandu-ma inca odata pericolului de a fi impuscata. Pentru a reduce acet risc am fost sfatuita sa ma adresez la Crucea Rosie, sa ma treaca ei in Georgia, cand ar fi avut primul transport incolo. Oficialul cu care am vorbit se numea Mahomed si era din Ingusetia, o alta zona zbuciumata a Caucazului. I-am spus ca vreau sa plec pe 1 sau 2 septembrie, pentru ca vreau sa prindm inceputul anului scolar – si i-am si explicat de ce: am transmis prima corespondenta din Thrinval cu impuscaturi pe fundal si vreau sa o transmit pe ultima pe un fundal de voci de copii care se joaca. Vreau, i-am spus lui Mahomed, sa inchei asa: „Nadajduiesc ca aceasta este ultima corspondenta de razboi care se mai transmite vreodata din Thrinval” (asa am si facut, de altfel). Mahomed a zambit si mi-a spus: „N-o sa fie”, iar eu i-am raspuns: „Stiu. Dar trebuie macar sa incercam”. Un alt prieten, de aceasta data de aici din Romania mi-a spus foarte detasat: “Stii, criza asta economica n-o sa se rezolve asa, simplu. Intotdeauna in astfel de situatii reasaezarea nu se poae face decat prin forta”, iar eu nu ma gandesc decat la Transnistria. Dumnezeu sa ne ajute pe toti!

Tags: , , , , , ,

Documente verificate la lumina lumanarii

Inainte de a continua, vreau sa repet cateva lucruri, pentru ca ele sa fie bine intelese.

Mai intai, in postul de control osetin am fost verificata de singurul militar neinarmat. Evident ca nu s-a purtat prietenos, dar a avut grija sa-si previna colegii care urmau sa ma verifice mai departe ca sunt foarte speriata. In plus, m-a dus la MVD si nu direct la KGB, in speranta ca poate totusi nu se considera sa ma ia KGB-ul in primire.

La MVD nu mi s-au pus intrebari suplimentare, pentru ca oricum urma sa se clarifice KGB-ul cu mine. In sfarsit, la KGB mi s-a luat interogatoriu fara sa simt acest lucru. De fapt, dupa vreo trei zile m-am prins ca ala a fost interogatoriu.

M-am intrebat de ce s-au purtat cu mine asa osetinii si am o singura explicatie: oamenii aia au simtit cu adevart frica in timpul bombardamentelor gruzine. Pentru ca stiau ce inseamna asta si cat e de rau, pur si simplu s-au straduit sa nu ma sperie mai mult decat e necesar.

Oricum, odata ajunsa la hotel, primul lucru a fost sa ma asigur ca pot ramane acolo cateva zile. Am vorbit cu directoarea, care m-a asigurat ca se poate, apoi m-am dus in camera. Usa nu se incuia. De altfel, toate usile din hotel nu se puteau incuia, pentru ca broastele se strambasera in timpul bombardamentelor. Lumina electrica nu era, iar pe tavan am vazut cateva gauri de gloante. In schimb, zugraveala era proaspata, si camera era curata. M-am apucat sa spal – nu-mi place sa calatoresc carand dupa mine un bagaj urias, asa ca nu aveam multe haine, iar cele pe care le aveam se murdarisera.

Pentru inceput, am rasturnat continutul gentii pe jos, ca sa aleg ce e curat de ce nu. Ceva mi-a trebuit si din poseta – nu stiu ce, cert este ca pixurile, carnetelele, reportofonul, documentele si aparatul de fotografiat au ajuns, si ele, tot pe podea.

In fine, am strans hainele murdare si am inceput sa le fac felul in cada. Intre timp se intunecase de-a binelea, iar camera mea arata ca dupa perchezitie – adica exact asa cum arata de obicei orice camera de-a mea. Lumina nu aveam, ca sa fac ordine. Nu-i nimic, mi-am zis, o sa strang maine dimineata. Tocmai cand incercam sa gasesc o modalitate de a intinde la uscat ce spalasem (ceea ce intr-o camera de hotel nu e tocmai la indemana), aud o bataie in usa. Deschid. Era femeia care face de serviciu pe etaj si inca doi barbati in tinute de camuflaj. Femeia si-a cerut scuze si a spus ca “dansii vor sa-mi verifice documentele”. Ii poftesc pe toti inauntru, matur cu un gest ce era pe pat si-I rog sa ia loc. Dupa aia orbecai dupa pasaport si legitimatia de presa. Militarii au cu ei o lumanare. Se uita pe pasaport, ma intreaba cand va fi gata acreditarea, iar eu le spun ce mi s-a spus si mie de la central de presa: maine. Isi mai cer odata scuze si pleaca. In usa, camerista se scuza si ea. Ii spun ca nu-i nimic, apoi inchid usa. Atunci nu m-am speriat, dar peste cateva ore aveam sa trag o spaima adevarata.

M-am culcat, lasand usa deschisa, pentru ca-mi era cam rau de la inima, dupa emotiile de peste zi. M-am trezit devreme, odata cu zorile si m-am apucat scris. Pe la 9 si ceva inca eram in pat si continuam sa scriu, cand, la un moment dat, am auzit usa. Din pat nu puteam vedea daca a intrat intr-adevar cineva, dar, oricum, m-am gandit ca doar a deschis usa, a vazut ca e alta camera si a iesit. Dupa vreo 30 de secunde m-am dat jos, sa vad daca nu e totusi cineva. M-am pomenit fata in fata cu un militar in tinuta de camuflaj. Fie ca intr-adevar gresise camera, fie venise sa-mi verifice bagajele, crezand ca deja iesisem. Am dus amandoua mainile la gura ca sa nu tip si am simtit ca lesin. El a spus foarte bland, “Ya izvinyayusi” (imi cer scuze). I-am raspuns: “nicevo” (nu-i nimic). El ar fi vrut sa se explice, dar n-a gasit rapid cuvintele cu care s-o faca, asa ca a mai spus odata, apasat: “Ya izvinyayusi”, iar eu i-am raspuns, tot apasat: “nicevo” si i-am facut semn din priviri sa iasa. A iesit. A fost ultima data cand m-am speriat de un militar osetin.

Tags: , ,

Jurnal de Caucaz

 

Zilele acestea, ma aflu in Caucaz, pe spinarile frumoase ale muntilor din Georgia. Aici cenusa razboiului inca este calda. Voi incerca sa ajung si in Osetia de Sud, dar nu stiu daca voi reusi. Despre toate astea puteti citi jurnalul meu de Caucaz pe blogul reporterului special: www.radiolynx.ro/blogs/reporter-special

Tags: , , ,

© 2009 Reporter Special. All Rights Reserved.

This blog is powered by Wordpress and Magatheme by Bryan Helmig.