Iata, in intregime, interviul realizat cu parintele Tariel Sichicialashvili, preotul georgian, care s-a ocupat de recuperarea cadavrelor din zona unde s-a purtat razboiul.
O poza din orasul georgian Gori….
… Si una din Thrinval.
- Author: Mihaela Onofrei
- Published: Nov 17th, 2008
- Category: Jurnal de Caucaz
- Comments: None
Parintele Tariel Sichicialashvili: "Doresc ca fiecare sa ramana biruitor in tara lui"
- Author: Mihaela Onofrei
- Published: Nov 13th, 2008
- Category: Jurnal de Caucaz
- Comments: 1
Tbilisi s-a auzit asa la Radio Lynx:
- Author: Mihaela Onofrei
- Published: Nov 2nd, 2008
- Category: Jurnal de Caucaz
- Comments: 1
Aproape de Saakashvili
Inca o poza despre ce am lasat in urma, in Thrinval…
Jurnalistul occidental care m-a luat in masina (era de la o publicatie mare, Times, cred, dar nu-mi amintesc sigur) avea translator georgian. Amandoi au fost rezervati cu mine – probabil pentru ca veneam din Osetia si se temeau de ceea ce aveam de spus despre asta.
Am trecut fara probleme de toate punctele de control si, un ceas mai tarziu, m-au lasat la periferia capitalei Tbilisi. L-am sunat imediat pe Alexi, prietenul meu georgian. Mi-era atat de greu. Tot sangele imi pulsa in cap si in inima, incat nici nu auzeam,si nici nu mai vedeam ce e in jurul meu. Alexi mi-a vorbit romanaeste, dar eu n-am inteles decat cuvintele “consulul roman”.
M-am gandit: ce dracu’ or mai fi facut astia ai mei?”, si a fost singura oaza de luciditate in marea de emotii care ma stapanea atunci. Corpul nostru diplomatic nu este neaparat una dintre cele mai performante institutii din Romania – in Moldova a fost un scandal legat de procedura de acordare a vizelor, iar in Georgia, minunatul specialist care se afla la post atunci, vorbitor de limba georgiana, nu a fost de gasit chiar in momentul izbucnirii razboiului – era plecat IN VACANTA!
De obicei, cand merg in strainantate, lucrurile astea ma jeneaza cel putin odata – pentru ca sunt intrebata.
- Author: Mihaela Onofrei
- Published: Nov 1st, 2008
- Category: Jurnal de Caucaz
- Comments: 5
Ce te doare, Mihaela?
Seara de duminica a fost ultima petrecuta in familia Farizei. Azamat se pregatea de scoala. Si-a asezat frumos ghiozdanul, iar maica-sa a incercat sa-i calce pantalonii de la costum. Aveau un fier de calcat vechi, care nu functiona cum trebuie – s-a infierbantat prea tare si a topit materialul. Fariza s-a enervat cumplit – a rabufnit probabil pentru toate privatiunile si spaimele din ultimele luni. A trantit fierul cat colo si s-a bagat in pat. Pana la urma ne-am dus toti la culcare, cu inima grea.
Multa vreme dupa ce s-a stins lumina (lumina era data de un generator, deci era foarte simplu s-o stingi in toata casa – intorceai comutatorul generatorului) eu am continuat sa ma foiesc in pat, chinuita de neliniste pentru ce-o sa fie a doua zi. In intunericul ce ne invaluise pe toti, stiam ca nici Fariza si nici Fatima nu dormeau. Stiam, pentru ca le auzeam respirand ca niste oameni treji. Eu as fi plans, dar mi-era teama sa nu se auda, asa incat continuam sa ma foiesc.
- Author: Mihaela Onofrei
- Published: Oct 29th, 2008
- Category: Jurnal de Caucaz
- Comments: 4
Fariza, Fatima si Azamat
Foto: Unul dintre foarte multii raniti pe care razboiul din Caucaz i-a produs.
Am vrut sa fac o corespondenta din spital, cu ranitii din razboi, dar m-am trezit prea tarziu. Cei in stare grava fusesera deja trimisi la Vladikavkaz sau chiar la Moscova. Ceilalti plecasera deja acasa. Am inceput sa caut prin oras, intreband din om in om daca nu cunosc o familie in care au fost raniti. Cineva m-a trimis la poarta Farizei. Am asteptat mult pe bancuta din fata, pentru ca ei erau plecati sa ia apa.
“Vino sa vezi”, mi-a spus, dupa ce i-am explicat ce vreau. M-a dus in dormitor, unde erau pozele lor, ale celor care murisera.
Sotul Farizei a fost impuscat. Ea nu vorbeste despre asta. Mama ei a primit mai multe schije in ochi si in cap. Un alt frate a fost ucis in 1992, la inceputul conflictului – dupa ce s-a intors viu din Afganistan. Al doilea frate era internat in spital la Vladikavkaz – ranit la cap in timpul “operatiunilor de acum”; eu tot nu inteleg cum poti numi “operatiuni” un sir de intamplari nenorocite, generate de vointa umana, in urma carora rezulta oameni omorati si mutilati, nici nu stiu cum altfel ar putea fi numit asa ceva.
- Author: Mihaela Onofrei
- Published: Oct 25th, 2008
- Category: Transnistria
- Comments: 9
Axioma lui Caraman
Cu Alexandru Caraman ne stim de 16 ani, dar el n-ar recunoaste in ruptul capului ca suntem atat de batrani. Prin ’92, eu eram un copil care se juca de-a corespondentul de razboi (aveam 20 de ani atunci), iar el era barbat in toata firea si – pot acum sa dezvalui – ochii verzi si frumosi ai lui Caraman ma predispuneau la oarecare visare. Atunci domnia sa purta titulatura, in acelasi timp blamanta si importanta, de „vicepresedinte al guvernului separatist de la Tiraspol”. Respectiv, era un personaj in acelasi timp negativ si principal al povestii. Am cateva amintiri cu el, din acele zile intunecate chiar si atunci cand afara era soare, din acele zile incarcate de durere si spaima.
- Author: Mihaela Onofrei
- Published: Oct 19th, 2008
- Category: Jurnal de Caucaz
- Comments: None
Papuci lipiti cu clei de tanc osetin si alte cateva amintiri
Hotarat lucru, in Caucaz am avut o problema cu incaltamintea. La fel ca in Borjumi, si in Thrinval am ramas in picioarele goale pe strada. Trebuia sa ajung la o conferinta de presa care urma sa inceapa in cinci minute. La cativa pasi de Centrul e Presa papucul s-a rupt si asta a fost – aveam de ales intre a-l lasa acolo si a-mi continua drumul desculta sau puteam sa gasesc rapid o solutie. M-am apropiat de primul tanc osetin – erau destule pe strada la momentul acela – si am cerut ajutor. Mi-am zis, pe buna dreptate, ca acolo unde e o masinarie asa de complicata, n-au cum s anu aiba si un adeziv la indemana. Asa ca i-am cerut militaruluic are se itea pe gatul turelei ceva de lipit. Militarul era foarte tanar – nu voi conteni sa spun lucrurul asta, pentru ca mi se pare nedrept ca niste oameni atat de tineri (gruzini, osetini sau rusi) sa moara. Soldatul a spus ca n-are “cleya” si m-a intrebat la ce-mi trebuie. I-am aratat ce mai ramasese din papucul meu. Vazand ca situatia e serioasa, el a cerut sprijin de la tancul din spate. Nici acolo nu era nimic de lipit, asa ca vorba s-a dus si mai in urma. Pana la urma, unul din baieti a venit la tancul unde cerusem ajutor prima data. Eu ma hlizeam dfe zor, incercand sa-mi ascund jena ca mpobilizasem o intreaga coloana de tancuri sa-mi lipeasca papucii.
- Author: Mihaela Onofrei
- Published: Oct 17th, 2008
- Category: Jurnal de Caucaz
- Comments: None
Kokiti – Popescu din Osetia
Sursa: www.adn.es
Sursa: www.elpais.com
Doua fete alte liderului osetin – o persoana care in orice caz isi arata extrem de direct emotiile
Asadar, spuneam ca am ramas o saptamana intreaga in Thrinval. La o zi dupa ce am ajuns eu, a venit si Kokoiti de la Moscova. Eduard Kokoiti e presedintele lor, al osetinilor. Occidentalii il numesc “liderul separatist”. Si georgienii tot asa ii zic. Al lui insa il sustin si au incredere in el. N-am vrut sa-mi placa Kokoiti – in primul rand pentru ca e politician, in al doilea rand pentru ca e separatist. De intalnit, l-am intalnit la conferinta de presa pe care a organizat-o in ziua venirii.
- Author: Mihaela Onofrei
- Published: Oct 14th, 2008
- Category: Transnistria
- Comments: 6
Lacrimile Iertarii
Materialul a fost realizat pentru Radio Lynx, in iunie anul curent. A fost difuzat in emisiunea “Politica in timp real”, realizata de Toni Momoc, unul dintre colegii si prietenii de care intotdeauna imi va fi dor. Ascultati fisierul audio – este unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi-au iesit vreodata, intr-o cariera de presa care deja a intrat in cel de al 18-lea an (un adevarat majorat profesional, ce mai!).
Lacrimile iertarii
Asculta mai multe audio Politica »
- Author: Mihaela Onofrei
- Published: Oct 13th, 2008
- Category: Jurnal de Caucaz
- Comments: None
… Si totusi ultima corespondenta de razboi nu s-a transmis inca
Bine v-am regasit la o noua adresa a blogului Reporter Special. A trecut ceva vreme de cand n-am mai scris, si nu din vina mea.
In urma cu o saptamana, intr-o vineri seara, cotrobaiam in geanta, fara sa ruesesc sa gasesc la timp mobilul care suna intr-o veselie. Doar ce facusem piata. Mi-am pus geanta pe o taraba si am inceput sa scociorasc in ea cu metoda. Intre timp telefonul se oprise. A reinceput sa sune exact cand l-am gasit si am raspuns inainte sa vad cine ma cauta. Era un coleg. M-a anuntat ca la Thrinval a avut loc o explozie, care a ucis 11 oameni. O masina care fusese confiscata pentru verificari a sarit in aer in apropiere de cartierul general al fortelor ruse de mentinere a pacii. Colonelul Ivan Petrik, seful de stat major, se afla la birou si lucra, atunci cand a fost spulberat. Alaturi de el au murit maiorii Igor Kukarin, Ravili Kolcin, Egor Kuzmin, sergentul major Pavel Kurkin, sergentii Aleksabdr Durkin, Viaceslav Horos, Serghei Baklaev, caporalul Serghei Surulia si soldatul Marat Asfandiarov.
Au fost raniti maiorul Serghei Bolociaev, fruntasii Viaceslav Kilincenko si Serghei Popov si sergentii Vladimir Popov si Ivan Soldatenko.
As fi vrut sa public si pozele si ceva mai multe date despre victimele atentatului. Din pacate nu a fost posibil – armata rusa nu publica pozele militarilor morti in lupta; se considera ca acesta ar fi un semn de slabiciune. Interdictia aceasta tacita dateaza din vremea Razboaielor Cecene, cand mortii erau uneori si cu zecile intr-o zi.
Ceea ce pot insa spune este ca, exceptand ofiterii, toti ceilalti (subofiteri, gradati si soldati) au in jur de 20 de ani. In Federatia Rusa serviciul militar este oligatoriu si dureaza doi ani, iar tinerii sunt luati in armata imediat ce termina liceul, adica la 18 ani. Care arata asa cumse vede mai jos. Ei sunt bestiile care trebuie ucise. Pentru Dumnezeu, domnilor decidenti politici, care planificati razboaie, uitati-va bine la chipurile lor, ganditi-va ca asa arata si baietii domneavoastra si intrebati-va daca acestia chiar ar trebui omorati.
3 octombrie a fost o zi in care pamantul Osetiei si-a cerut inca de dimineata tainul de sange. La ora 6.30, intre satele Kvanceabeti (gruzin) si Armaz (osetin) s-a produs un atentat (tot cu masina-capcana), care a avut drept tinta masina sefului administratiei raionului Leningrad, Anatoli Margiev. Soferul si unul dintre pasageri unei alte masini care trecea pe drum au fost raniti.
Doua zile mai tarziu, pe 5 octombrie, in regiunea Nikozi, a fost ucis intr-ul schimb de focuri, Vaduda Mihailovici Nutzerhanov, in varsta de 39 de ani, muncitor al companiei „Cecenstroi” (Companie de constructii care ajuta la refacerea regiunii; cecenii ii considera pe osetini un fel de veri, in orice caz un popor inrudit si din acest motiv i-au ajutat foarte mult, atat in timpul razboiului cat msi dupa aceea, la refacerea regiunii).
In ziua urmatoare, pe 6 octombrie, un dispozitiv artizanal a explodat in apropierea unei coloane de blindate ale fortelor armate ale Federatiei Ruse. Nu au fost, din fericire, victime.
Toate astea imi amintesc de o intalnire avuta la Crucea Rosie putin inainte sa plec din Osetia de Sud. Trebuia sa ies din zona de conflict, viza ruseasca nu aveam si urma sa trec in Georgia, din nou peste linia frontului, expunandu-ma inca odata pericolului de a fi impuscata. Pentru a reduce acet risc am fost sfatuita sa ma adresez la Crucea Rosie, sa ma treaca ei in Georgia, cand ar fi avut primul transport incolo. Oficialul cu care am vorbit se numea Mahomed si era din Ingusetia, o alta zona zbuciumata a Caucazului. I-am spus ca vreau sa plec pe 1 sau 2 septembrie, pentru ca vreau sa prindm inceputul anului scolar – si i-am si explicat de ce: am transmis prima corespondenta din Thrinval cu impuscaturi pe fundal si vreau sa o transmit pe ultima pe un fundal de voci de copii care se joaca. Vreau, i-am spus lui Mahomed, sa inchei asa: „Nadajduiesc ca aceasta este ultima corspondenta de razboi care se mai transmite vreodata din Thrinval” (asa am si facut, de altfel). Mahomed a zambit si mi-a spus: „N-o sa fie”, iar eu i-am raspuns: „Stiu. Dar trebuie macar sa incercam”. Un alt prieten, de aceasta data de aici din Romania mi-a spus foarte detasat: “Stii, criza asta economica n-o sa se rezolve asa, simplu. Intotdeauna in astfel de situatii reasaezarea nu se poae face decat prin forta”, iar eu nu ma gandesc decat la Transnistria. Dumnezeu sa ne ajute pe toti!
