Am ajuns din nou in Tiraspol, venind din Comrat, dupa ce trecusem prin Chisinau. Vorbisem la Ministerul Informatiilor sa ma anunte la granita si, pentru orice eventualitate, ii scrisesem si lui Dima Soin. Dmitrii nu mi-a raspuns, pentru ca, din pacate, prin partea asta de lume, oamenii se tem sa comunice, pentru ca cine stie, careva dintre ei poate avea necazuri daca a vorbit cu cine nu trebuie. Fetele de la Ministerul Informatiilor, in schimb m-au asigurat ca anunta granicerii si ca n-o sa fie probleme. Data trecuta, cand fusesem sa depun cererea de acreditare, le povestisem cum ma tinusera militienii si cum s-au uitat la mine ca la Jack Spintecatorul calatorii din microbuzul care asteptase un sfert de ora dupa mine. Ne amuzaseram copios, dar de asta imi vine sa rad numai cand sunt in Tiraspol. La granita, incep sa am emotii numai cat vad punctul de control.
In sfarsit, am ajuns, pe inserat si cu toate oasele amortite. Cum spuneam, doar am vazut punctul de frontiera si am si inceput sa am emotii. Mai ales ca nici nu era punctul cu care sunt eu obisnuita – cel dinspre Chisinau. Granicerii mi-au luat pasaportul la control si au inceput sa ma intrebe ce caut acolo. Mi s-a ridicat parul in cap. Mi se pare asa de normal sa fiu in Transnistria, incat nu inteleg nicicum de ce altora li se pare anormal. Le-am spus ca sunt jurnalist si ca ma duc sa-mi iau acreditarea. I-am intrebat la ce punct de frontiera sunt si mi-au spus ca la Bender. Am deschis imediat telefonul de Transnistria, sa anunt la Ministerul Informatiilor, uitand complet ca e duminica. Ei n-au inteles ce vreau sa fac si m-au asigurat ca n-o sa ma aresteze nimeni. “Nu de arestat e vorba – sa nu ma trimiteti inapoi, ca mi s-a mai intamplat”. Au ramas interzisi. In timp ce-mi treceau pasaportul prin scaner, m-au intrebat ce vreau sa fac la Tiraspol, cui ii iau interviu. Eu am tinut-o pe-a mea: “Nu se poate sa faceti asa ceva. De fiecare data patesc acelasi lucru!… Nu mai pot, am obosit!…”. Granicerul, care era mult mai tanar decat mine – si calm, ca orice militar, a replicat flegmatic si usor amuzat: “Doamna, asta e meseria mea – si eu n-am obosit sa mi-o fac. Deci, ce vreti sa faceti la TIraspol, cui vreti sa-i luati interviu?” La moment, nici macar nu am inteles ce-mi spune, asa ca am replicat la intamplare: “Intai sa ma vad cu acreditarea in mana si dupa aia vad eu ce fac”. Daca tot n-au scos-o la capat cu mine, granicerii mi-au dat pasaportul si m-au lasat sa ma duc. La “Migrationaya Slujba” aveau faxul cu acreditarea mea, asa ca probleme nu au fost. Mi-a facut intrarea o militanca frumusica si foarte tanara, care de prima data m-a intrebat ca pe un copil retardat: “Mihaela, razgavarivaem pa russkii?” (Mihaela, vorbim un pic in rusa?) si dupa ce a vazut ca stiu mai mult decat un pic de rusa (e adevarat ca nu foarte corect, dar oricum, deja stiu) si ca sunt venita chiar cu treaba, mi-a urat “sceastlivo vam” si mi-a dat pasaportul, fara sa ma mai tina pe loc.
In Tiraspol am ajuns dupa sase seara si am reusit performanta sa ma cazez in trei sferturi de ora. Nu, nu la hotel – nu mai trag demult la hotel. Am sunat-o pe Nadia si am lasat bagajele la mama ei. Nadia mi-a desenat o schema, ca sa stiu unde sa ma intorc, atunci cand vina sa-mi iau lucrurile, mi-a dat hartia si mi-a spus pe un ton autoritar s-o pastrez cu grija. Am schimbat bani, am alergat la Sheriff sa cumpar un Mackler (acesta este un ziar cu anunturi de toate felurile, inclusiv imobiliare) si am sunat. La primul numar de telefon pe care l-am format, a raspuns Ludmila Aleksandrovna, o mai veche cunostinta, de la care inchiriasem in vara. Am stabilit sa ma astepte in 20 de minute in statia din apropierea locuintei (undeva in raionul Balka), am alergat la mama Nadiei, mi-am luat lucrurile, m-am urcat in marsrutka si, la o ora dupa ce ajunsesem in Tiraspol aveam si un acoperis deasupra capului. L-am sunat pe Vanya Kilcik ca sunt bine, ca sa stea linistiti si cei din Comrat si pe urma am adormit bustean, pe canapea, fara macar sa ma mai dezbrac.
A doua zi, la Ministerul Informatiilor, prima intrebare pe care mi-au pus-o fetele de la Olvia (Olvia Press este agentia de presa oficiala si de acolo imi si iau acreditarea) a fost daca am avut probleme la granita. Le-am raspuns ca nu, cum de fapt si fusese cazul.
Ziua de luni a fost un cosmar: Am avut de facut stirile despre Burgudji. Stiind ca cei de la “Proriv” sunt foarte ocupati lunea – este ziua in care ei scot gazeta – nu m-am dus la calculatoarele lor, ci am lucrat de la Internet. A trebuit sa alerg intre un club si altul, pentru ca nu aveau programele care trebuie si nici posibilitate de instalare. Ce mai, a fost cumplit. Oricum, materialele au iesit bine. Le puteti asculta pe Reporter Special.
Nici n-am apucat sa beau coniac, ca am si vazut MGB-ul
Marti am decis sa iau o pauza, dar m-am intalnit cu MGB-ul. Intai sa explic ce e MGB-ul si dupa aia spun si cum s-a intamplat. MGB-ul este serviciul de informatii interne al Transnistriei. Denumirea este de fapt o abreviatie de la “Ministerstvo Gasudarstvenno Bezopasnosti” – Ministerul Securitatii Nationale. Acolo lucreaza, evident, ofiteri de informatii. Care arata exact la fel ca si cei din Romania, sau de oriunde altundeva. Cred ca undeva, in lumea asta foarte mare si complicata, exista un incubator care-i produce si dupa aia ii distribuie in diferite tari. Ii recunosti imediat – dupa pantalonii bine calcati, pantofii perfect lustruiti, geaca demisport si borseta, aproape intotdeauna neagra.
Ramasesem, deci, la ziua de marti – cand, spuneam eu, am decis sa iau o pauza. Am dormit pana tarziu, apoi am cumparat o sticla de coniac si o cutie de bomboane si m-am dus la Adevarul Nistrean, unde am cativa prieteni. M-am dus spre sfarsitul programului, ca sa nu-i tin din treaba. Si, stateam eu linistita in biroul lui Vladimir Koval, si negociam, pentru ca el intentiona sa ma puna sa-mi beau cadoul, iar eu voiam sa plec totusi treaza de la ei din redactie. Nu de alta dar aveam de gand sa-mi petrec seara in parc, cu prietenele, si ultima data se lasase cu dureri mari de cap. Cum negociam, zic, implorand practic indurare, din senin au aparut in birou doi domni care corespund descrierii de mai sus si care au vrut mai intai sa stea de vorba cu Volodea, dar oricum s-au interesat si de mine. Eu am devenit instantaneu ostila: “A vi, kto?” (Si cine sunteti, ma rog?). Unul dintre ei a eschivat in gluma, spunand ca sunt de la o agentie de presa concurenta. Ma, rog, domnii respectivi au intrebat ce-au avut de intrebat si s-au dat dusi destul de repede, iar noi ne-am vazut linistiti de ale noastre.
Asa cum peste tot in lume ofiterii de securitate arata la fel, tot asa oriunde ei starnesc aceeasi reactie: teama, amestecata cu ostilitate si neincredere. Desi fac o munca absolut necesara, ofiterii de informatii nu sunt iubiti sau macar priviti cu bunavointa niciunde – nici in Romania, nici in Statele Unite, nici in Transnistria. Reprezentarea comuna despre ei este aceea de organ de represiune, desi de obicei, in meseria lor chiar nu este vorba despre asta.
Cu unul din cei doi care au venit la Adevarul Nistrean aveam sa ma intalnesc, intamplator sau nu, cateva zile mai tarziu, in statia de microbuz. M-a ajutat sa trec strada, pentru ca eu nu prea vad si era alunecus, mi-a oferit o cafea si am discutat putin. L-a apucat rasul cand a vazut in ce hal (inca!) stalcesc cuvintele rusesti (desi acum inteleg practic tot ce mi se spune). Tot ca si oricare dintre colegii lui care lucreaza in domeniu, si acesta era inteligent si stia sa puna intrebari. Eu oricum nu am ce ascunde, asa ca i-am raspuns la toate intrebarile si i-am dat numarul de telefon pentru eventualitatea ca mai are si altele.
O fi regretat dl. Smirnov gresala mea?
O zi sau doua mai tarziu, am nimerit cu telefonul la Igor Smirnov. Igor Smirnov este, reamintesc, presedintele Transnistriei. Voiam sa-l sun pe consilierul lui pe probleme de economie si industrie. Am gresit o cifra si, cel care mi-a raspuns a spus mai intai ca nu este Anatoli Ivanovici (acesta este numele consilierului), apoi mi-a dat numarul corect (pe care oricum il aveam – repet: formasem gresit), apoi m-a intrebat cine sunt si ce treaba am cu Anatoli Ivanovici. Am spus cine sunt si ce treaba am cu Anatoli Ivanovici. Celalalt a vrut sa stie ce e ala Radio Lynx. I-am explicat. Pe urma m-a intrebat daca stiu cine e el. Nu – de unde sa stiu? Mi-a spus ca e reprezentantul Osetiei de Sud in Transnistria. Eu m-am bucurat (pentru ca intotdeauna ma bucur cand intalnesc osetini) si i-am propus sa ne intalnim. I-am spus ca am fost acolo in august, imediat dupa razboi. El m-a intrebat care a fost impresia mea si eu i-am mai spus odata ca vreau sa ne intalnim. Pur si simplu, despre Osetia nu pot sa vorbesc in cateva propozitii – am vazut acolo tot: si durere, si caldura omeneasca, si sperante, si lacrimi, si moarte, si frica, si din nou foarte multe sperante. Deci, pentru ca nu pot sa-i spun toate astea unui necunoscut, la telefon, i-am cerut sa ne intalnim. El a schimbat insa vorba. M-a intrebat de ce vreau sa vorbesc cu consilierul lui Smirnov si nu merg la cineva din Guvern. Asta m-a enervat. L-am intrebat, la urma urmelor, cine e. Un osetin n-ar fi reactionat asa. Cel de la celalalt capat al firului m-a intrebat: chiar nu stiu cine e? Am repetat ca nu. A spus ca e Igor Nicolaevici Smirnov. Deja ma pacalise odata si intr-un mod in care nu ar fi trebuit s-o faca, asa ca nu eram dispusa sa-l mai cred. I-am spus ca nu cred si m-a intrebat de ce. “Pentru ca nu aveti glasul la fel cu al lui Smirnov”, am replicat. Omul a mai vrut sa spuna ceva, dar eu m-am enervat de-a binelea: “Uitati ce e: la revedere!”. Interlocutorul meu a replicat calm: “La revedere”, apoi eu am inchis. Dupa cinci minute, mi-am dat seama de gresala, pentru ca am comparat telefonul pe care mi-l daduse (cel a consilierului) cu telefonul pe care il aveam eu notat in carnetel si am vazut ca erau la fel. Pe urma m-am uitat in telefon si am vazut ca gresisem o cifra. M-am gandit ca este foarte posibil sa fi vorbit chiar cu Smirnov si am sunat din nou, sa-mi cer, oricum, scuze, dar nu mi-a mai raspuns nimeni. Probabil ca dl. Smirnov isi regreta gresala de a fi raspuns la telefon. Sau poate ca regreta gresala mea de a fi format alt numar.
Daca la Smirnov n-am avut succes, le-am sunat pe Alisa si pe Nadia si ne-am intalnit catestrele in parcul din centru. Am stat pana seara tarziu, iar cand am ajuns acasa, am constatat ca usa de la intrarea in bloc era inchisa cu un zavor electronic, iar eu nu aveam nici cartela, nici chei. M-am invartit ce m-am invartit in jur, am batut cu o moneda in usa, dar nu a iesit nimeni. Era trecut de 11 noaptea. Nestiind ce altceva sa fac, am plecat sa caut niste militieni. Ca un facut, nu erau de gasit. Cineva mi-a dat numarul de telefon de la sectia de Militie din apropiere si am sunat. Le-am explicat ce s-a intamplat si mi-au spus sa ma urc intr-un taxi si sa vin la ei. Eu ma tem sa iau taxi, mai ales noaptea. In Bucuresti, cel putin, e periculos. La inceput n-am vrut, le-am cerut sa dea prin statie la patrula, iar eu sa-i astept in fata centrului de convorbiri telefonice. Militianul a insistat sa vin cu taxiul pana la sectie. “Slishaite, mne strashna”, i-am spus (Uitati ce e, deja mi-e frica). Dar m-am conformat. In timp ce inca vorbeam la telefon, am urcat intr-un taxi si am dat adresa sectiei de militie, balbaindu-ma copios. Militianul cu care vorbisem la telefon, ma astepta in fata sediului, sa ma recupereze, pentru orice eventualitate. Mi-au verificat actele, mi-au cerut numarul de telefon al gazdei, au sunat-o – la 11 si jumatate noaptea! – si au aflat codul zavorului de la intrare. Pe urma m-au dus acasa cu masina de interventii – un OAZ vechi. Toata situatia cu militienii din Tiraspol, inclusiv plimbarea cu masina veche a echipei operative, a semanat foarte bine cu reportajele cu politisti pe care le faceam prin anii ’96 – ’98, cnad lucram la Tinerama. Si acolo era vorba despre acelasi lucru: oameni cu salarii mici, care incercau sa apere legea si sa-si faca datoria fata de concetateni cu resurse mai mult decat limitate si, in plus sa salveze cumva aparentele. Si acesti militieni din Tiraspol, ca si politistii “mei” de atunci, inainte sa ma conduca acasa cu masina – ca sa nu mi se intample, totusi, ceva -s-au intrebat mai intai daca masina are destula benzina. M-a durut sufletul vazand repetata si aici experienta dureroasa prin care a trecut tara mea.
Tiraspolul sub zapada
Cateva zile mai tarziu, aveam sa vad pentru prima data Tiraspolul sub zapada. Dar nu orice fel de zapada. In acea zi, peste Transnistria a nins cu fulgi mari, pufosi, usori si cumva calzi, care mangaiau privirea si sufletul. A fost atat de frumos, ca mi-a venit sa plang. In aceasi zi in care a nins in Tiraspol, am avut interviu cu Mihail Burla, deputat din Verhovnovo Soveta. Am facut interviul in rusa – despre asta am povestit deja. Ce nu am spus este ca, din cauza nestiintei mele in materie de limba rusa, era cat pe ce sa-i fac omului avansuri. Incantata ca interviul mi-a iesit, dar mai ales ca Serviciul de Presa al Verhovnovo Seveta, la anuntul despre despre intalnirea lui Burla cu mine a pus sigla raldioului meu pe site, m-am hotarat sa fac subiectul in rusa. Asa – m-am dus la Internet si, timp de doua ore, m-am chinuit sa scriu articolul, compus, in total din 12 fraze. L-am scris. Pusesem titlul “Burla a fost un dulce”, ceea ce in romana e normal – se poate spune, daca vrei sa te adresezi la modul foarte prietenos si informal. Tradus in rusa, titlul avea insa contoatie sexuala. Norocul a fost ca l-am rugat pe Radik (Rodion Kalinkin – secretarul general de redactie de la agentia de presa Lenta PMR – URL: www.tiras.ru) sa-mi corecteze subiectul. Radik mi-a dat explicatia despre ce inseamna “sladkii” – dulce in auzul intregii redactii, de mi-a venit sa intru in pamant de rusine, dar oricum mi-a corectat cu grija subiectul.
Cateva zile dupa, colegii si prietenele, carora, bineinteles ca le-am povestit, inca mai radeau de mine. Intr-o seara, m-am intalnit cu Alisa, am stat ce am stat de vorba, si pe urma le-am spus ca eu ma duc acasa, dar sa nu ma conduca – eu noaptea vad destul de prost, de fapt corect ar fi sa spun ca nu vad deloc si, de aceea, cel mai adesea prietenii ma conduc cel putin pana la masina. Alisa a vrut sa stie sigur:
- Te descurci?
- Da, am sigurat-o.
- N-ai sa mai sperii militienii nevinovati?
- Nu
- Nici pe Smirnov n-ai sa-l suni? (Alisa a presupus ca, dupa ce i-am inchis telefonul, Smirnov a plans, singur, in cabinetul lui: “De ce nu vrea sa stea de vorba cu mineeee??!!!”)
- Nu, am curmat sirul intrebarilor. Si nici macar lui Burla n-am sa-i spun ca a fost un dulce.
A doua zi plecam spre Ucraina – inca unul din drumurile mele foarte lungi si incarcate de spaime.
Cumva, atunci sau mai tarziu, am inteles ca Transnistria mi-a devenit deja draga – nu peste noapte, ci, cum se spune pe aici, “pa-tihonicico”. Cel mai probabil – pentru ca este atat de mica incat poti sa te intalnesti in statie cu “organul de represiune”, care sa te ajute sa treci pe trotuarul celalalt, printre masini si baltoace, apoi sa-ti dea o cafea la barul din colt. Iar daca gresesti o cifra atunci cand formezi la mobil, poti sa dai peste mai-marele locului, pe care sa nu-l crezi ca e el si sa-i trantesti telefonul in nas.
Tags: Adevarul Nistrean, Chisinau, Comrat, conflict inghetat, Dmitrii Soin, Igor Smirnov, Lenta PMR, MGB, Mihail Burla, Nistru, Republica Moldova, Rodion Kalinkin, separatism, Tiraspol, Transnistria, Verhovnovo Soveta, Vladimir Koval
Printre urarile pe care Ivan Burgudji mi le-a facut de Anul Nou a fost aceea de a avea prieteni adevarati si devotati care niciodata sa nu ma vanda si sa nu ma tradeze. Sa nu simt gustul amar al deziluziei. Stiam inca de atunci ca povestea lui este povestea unei tradari – in momentul in care statul pe al carui teritoriu traiesti iti insceneaza un caz de terorism, asa cum i s-a intamplat lui, asta nu se poate numi decat tradare.
