… Cum spuneam. Am ajuns in Kiev. Unde ma asteptam sa vina si Basescu. Voiam sa fac reportajul despre vizita lui, vazuta din strada. Data trecuta am inteles ca i-au facut ceva desene pe pereti ministrului nostru de externe si voiam sa vad daca se manifesta si de data asta acelasi impuls artistic. Basescu n-a venit, poate si pentru ca marti, cand ar fi trebuit sa-l intalneasca pe Iuscenko, acesta s-a dres dupa betia de cu o zi inainte, cand a sarbatorit implinirea a 53 de ani. Pe aici a doua zi dupa betie se numeste pahmelie si la fel se numeste si starea respectiva, careia noi ii spunem mahmureala. Despre asta e o anecdota - cica un american nimereste undeva in spatiul slav si scrie in jurnal: “Ieri am baut cu rusii. Aproape am murit. Azi am pahmelit cu rusii. Mai bine muream ieri”.

Kiev - in piata Maidan Nezalejnosti, unde s-a petrecut, uin 2004, Revolutia Orange, continua protestele. De aceasta data impotriva coruptiei si a crizei

„Sa-l f… in gura pe ala care umbla“

In sfarsit, lasata cu buza umflata de prezidentele meu, m-am gandit sa fac un material despre vizita la Chisinau a lui Serghei Lavrov, ministrul rus de externe.
Ieri seara m-am dus la Internet, in Maidan Nezalejnosti, unde au compuere destul de bune si m-am apucat sa caut ce-a iesit in presa in legatura cu subiectul. La un moment dat imi suna telefonul. Pe ecran – un numar de Romania. De obicei ma sperii cand vad numar din tara, pentru ca cei dragi ma suna numai in situatii exceptionnale, ca sa nu consum roamingul. Raspund. Era un prieten, care m-a intrebat, netam-nesam, daca sunt suparata pe el. I-am raspuns ca nu, iar sentimentul ca nu e de bine s-a acutizat. “Atunci de ce tot intri si iesi de pe Messenger? Si de ce nu-mi raspunzi, cand iti scriu?“. Am raspuns ca n-am mai intrat demult pe Yahoo Messenger. „Acum, de exemplu, esti on-line“, mi-a replicat el. Am simtit ca mi se taie picioarele si respiratia si am mai spus odata ca nu am intrat eu pe Messenger. Apoi legatura telefonica s-a intrerupt. Linistitor. Am instalat Messengerul pe calculator (pe aici, acest program nu se foloseste, asa ca trebuie instalat) si am deschis contul meu. Era in mod evident un atac. Fusesera sterse toate contactele cu care luasem legatura in ultima vreme. Fusese sters si folderul “Transnisria”. M-am speriat de-a binelea si l-am sunat pe directorul meu, care mi-a spus sa schimb parola. Ceea ce am si facut. Acum parola este “sa-l f… in gura pe ala care umbla” si contul nu se mai deschide deloc. De exceptie.
Peste noapte m-am trezit de trei ori, scaldata in propria transpiratie, din pricina aceluiasi cosmar care se tot repeta de ceva vreme: un om fara fata voia sa ma omoare pentru ca vazusem ceva ce nu trebuia sa vad. Uneori viesez asta chiar si cand sunt acasa si de aceea ma gandesc ca, poate, este mai mult decat propria mea spaima – poate este o premonitie.
Dimineata, am iesit ca din pusca pe usa, fara sa fi mancat ceva, pentru ca nu avusesem timp sa-mi cumpar si nu mai aveam nici bani schimbati. Cu ultimele grivine, am cumparat cartela de telefon, pentru ca voiam sa sun la Chisinau si Tiraspol, sa-i pun pe Nantoi si Soin sa comenteze vizita lui Lavrov. Era ger si batea si vantul. Am gasit, cartela, am gasit si “taxofon” (asa se numeste pe aici telefonul cu cartela; telefonul fix se numeste “stationarinii”) si… am constatat ca nu reusesc sa formez. Am incercat odata, de doua, de zece ori. Nimic. Pana la urma am intrebat pe cineva. Pe urma pe inca cineva. Minutele treceau fara sa reusesc sa fac legatura cu Chisinaul. In plus, imi era din ce in ce mai frig. In sfarsit, am aflat ca trebuie sa formez codul 8-10 inaintea numarului si am nimerit.

Tiraspol: un loc de care o sa-mi pese intotdeauna

“Medlenna i pa-russki”

Nantoi era undeva la tara. Mi-a spus ca Lavrov a venit la Chisinau sa-i faca reclama electorala lui Voronin si de aceea a participat la deschiderea Centrului Cultural Rus, “unde vodka se da gratis”. Un moment de destindere a fost atunci cand am spus ca eu obisnuiesc coniac, iar Nantoi a raspuns, asa cum ma si asteptam, ca e normal, din moment ce am prieteni in stanga Nistrului. Intotdeauna imi face placere cand cineva imi aminteste despre relatia mea buna cu nistrenii, lucru pe care, din cate stiu, nu l-a reusit nici un alt jurnalist din afara spatiului post-sovietic. N-am apucat sa-mi iau rams bun de la Nantoi, ca s-a terminat cartela. Am alergat sa cumpar alta si a durat ceva pana am gasit.
Pe Dmitrii Soin, din Tiraspol, a trebuit sa-l sun de doua ori, pentru ca avea nu stiu ce sedinta. Deja nu ma mai puteam misca de frig si era zece si jumatate. In sfarsit am dat de Soin, caruia i-am spus ce vreau si i-am cerut sa-mi spuna “medlenna i pa-russki” (incet si in rusa”) ce comentarii are de facut. “Harasho, medlenna i pa-russki”, a repetat el, jumatate amuzat, jumatate nervos, pe mine, sau poate din cu totul alte motive.
De obicei, Soin, cand spune ceva, foloseste locutiuni si sinonime rare – ese un adevarat cosmar sa-l traduci. Chiar si cand am ceva normal de vorbit cu el, fata in fata, in cabinetul lui Soin nu am curajul sa intru decat cu dictionarul dupa mine, cum n-as avea curajul sa patrund intr-un cuib de vampiri, fara cel putin un catel de usturoi in buzunar. Acum insa nu aveam nici o posibilitate tehnica sa fac, fie si o inregistrare de lucru, fie si in conditii tehnice proaste, pentru ca vorbeam de la “taxofon”, deci nu aveam cum sa dau pe Speak On. In orice caz, Soin a inceput sa-si spuna comentariul. Cu mana amortita de frig, scriam in carnetel traducerea. Mi-a spus ca Lavrov a abordat chestiunea conflictului de la Nistru si a subliniat necesitatea ca el sa se rezolve la masa negocierilor, in conditii satisfacatoare, atat pentru Chisinau, cat si pentru Tiraspol. Mi-a mai spus inca ceva, dar n-am inteles un cuvant si mi-a fost rusine sa intreb. Oricum, in timp ce eu scriam, Soin mai vorbea cu inca cineva, cu un sictir total in glas, si am simtit, cumva, ca sictirul mi se adreseaza mie, poate pentru ca-l sunasem pe nepusa masa din Kiev, poate din cine stie ce alt motiv.
Am mai vrut sa stiu daca vizita lui Lavrov a schimbat ceva. Cumva, am construit propozitia aiurea, dar oricum inerlocutorul meu a inteles si mi-a raspuns ca “schimbari semnificative nu au survenit, asa ca mult-asteptata, sau neasptata (n-am inteles bine) revolutie nu se va produce”. Taxofonul m-a lasat cu replica la jumatate, pentru ca din nou s-a terminat cartela. Uneori, atunci cand simte ca draga lui Transnistrie este vulnerabila, mai vulnerabila decat in mod obisnuit, Soin este rautacios cu mine. Il stiu de destula vreme ca sa-mi dau seama cum gandeste – i se pare ca ma invart prin preajma, ca un corb, deasupra unui animal pe moarte. El nu intelege ca si mie imi pasa, iar eu nu am cum sa-i explic si atunci las lucrurile asa cum sunt. Si oricum, Transnistria nu e pe moarte. O sa fie totul bine pana la urma, eu stiu asta. Doar ca, atunci cand situatia politica de la Nistru se va dezgheta (anume situatia politica, nu conflictul trebuie sa se dezghete) si sloiurile vor incepe sa alunece unul peste altul, e important ca nimeni sa nu fie strivit intre ele – si eu de asta incerc sa ma ocup, pentru ca sunt ziarist si fac asta de 18 ani. De asta merg atat de des acolo (nu atat de des pe cat as dori), mai ales in momentele delicate.
Am alergat sa cumpar alta cartela, destul de departe de locul de unde telefonam, m-am intors si m-am apucat s-o sun pe Catalina. Care nu raspundea, pentru ca pe ecran ii aparea “numar privat”, iar ea nu raspunde la astfel de apeluri. Am incercat jos, in studioul de productie. Nici acolo nu raspundea nimeni. Minutele continuau sa treaca. Era deja 11 fara un sfert. Intr-un final mi-am amintit numarul de la secretariat si am sunat acolo. Flori, secretara a chemat-o pe Catalina. Eu plangeam in hohote, pentru ca-mi era frig (dar nu frig, degerasem) si credeam ca n-am sa mai apuc sa dau stirea pentru jurnalul de 12 (care este jurnalul principal). I-am spus ca am stire si sa ma sune productia. Ea nu m-a lasat sa inchid pana nu i-am spus de ce plang, desi oricum nu mai avea nici o importanta, si asa s-a mai terminat o cartela. In sarsit, la 11, a aparut Icsu, care a binevoit sa ma sune pe la si 20. Mi-a explicat ca a tot incercat, dar la un alt numar, pe care nu-l mai am in funciune de doua saptamani – si nu e prima data cand imi face figura asta. Telefonul s-a interupt de cateva ori, eu am avut cateva interesante izbucniri de temperament, din cele care il sperie de moarte pe Icsu (care e rapper si stie sa injure cu foarte mare arta, dar nu mai bine decat mine). Pana la urma materialul s-a auzit bine, fara sa se simta tot zbuciumul din spatele lui. Asta n-am aflat-o insa dacat la 10 seara, cand am reusit sa gasesc un calculator cu sunet. Pana atunci am stat cu emotii.

 

 Relatare - vizita lui Lavrov la Chisinau: Play Now | Play in Popup | Download

“Tipati dumneavoastra, ca eu nu stiu rusa”

Tot restul zilei mi-a fost rau, m-a durut inima si mi-a venit sa plang. Seara m-am intalnit cu Evgheni Ihelzon, de la Sevodnya, cu care m-am cunoscut in Bucuresti, la Summitul NATO. Am intarziat. Cand a trebuit sa cobor din masina, ceilalti calatori mi-au spus ca trebuie sa strig la sofer, pentru ca altfel nu opreste. Eram in spatele masinii si am simtit ca am sa mor de rusine daca-mi expun in auzul unui microbuz arhiplin accentul ne-rus si declinarile care au ramas fabuloase. Asa ca am rugat un barbat: “tipati dumneavoastra, ca eu nu stiu rusa si mi-e rusine”. L-am rugat asta in rusa. Omul s-a conformat si a racnit la sofer: „Pad mostam“ (sub pod), iar eu am coborat.
Jenia a ramas surprins, cum am reusit sa gasesc redactia ziarului, ca pana si kievenii se incurca, iar eu i-am explicat ca de 18 ani gasesc lucruri. Colegul meu a fost de curand in Kenya, unde a facut un interviu cu bunica lui Barack Obama.

M-am mutat in hotelul garii, care e cel mai ieftin din oras (am ajuns la aceasta concluzie dupa un minutios studiu de piata, efectuat ieri). In camera, pe care o impart cu mai multe femei, miroase pregnant a parfum, folosit insistent, ca sa acopere lipsa celor 20 de grivine – pretul unui dus. Mai am cam doua saptamani din proiect si deja simt ca nu mai pot. Astazi sintagma „la capatul puterilor“ a capatat sensuri pe care nu le-as fi banuit vreodata. Insa, dat fiind ca dupa asta, vreau sa plec in Afganistan si, nu as putea sa le spun sefilor mei ca pot sa ma descurc acolo, daca cedez in Kiev, rabd.

Mihaela Onofrei,
Kiev, 25.02.2009