Am ajuns din nou in Tiraspol, venind din Comrat, dupa ce trecusem prin Chisinau. Vorbisem la Ministerul Informatiilor sa ma anunte la granita si, pentru orice eventualitate, ii scrisesem si lui Dima Soin. Dmitrii nu mi-a raspuns, pentru ca, din pacate, prin partea asta de lume, oamenii se tem sa comunice, pentru ca cine stie, careva dintre ei poate avea necazuri daca a vorbit cu cine nu trebuie. Fetele de la Ministerul Informatiilor, in schimb m-au asigurat ca anunta granicerii si ca n-o sa fie probleme. Data trecuta, cand fusesem sa depun cererea de acreditare, le povestisem cum ma tinusera militienii si cum s-au uitat la mine ca la Jack Spintecatorul calatorii din microbuzul care asteptase un sfert de ora dupa mine. Ne amuzaseram copios, dar de asta imi vine sa rad numai cand sunt in Tiraspol. La granita, incep sa am emotii numai cat vad punctul de control.

In sfarsit, am ajuns, pe inserat si cu toate oasele amortite. Cum spuneam, doar am vazut punctul de frontiera si am si inceput sa am emotii. Mai ales ca nici nu era punctul cu care sunt eu obisnuita – cel dinspre Chisinau. Granicerii mi-au luat pasaportul la control si au inceput sa ma intrebe ce caut acolo. Mi s-a ridicat parul in cap. Mi se pare asa de normal sa fiu in Transnistria, incat nu inteleg nicicum de ce altora li se pare anormal. Le-am spus ca sunt jurnalist si ca ma duc sa-mi iau acreditarea. I-am intrebat la ce punct de frontiera sunt si mi-au spus ca la Bender. Am deschis imediat telefonul de Transnistria, sa anunt la Ministerul Informatiilor, uitand complet ca e duminica. Ei n-au inteles ce vreau sa fac si m-au asigurat ca n-o sa ma aresteze nimeni. “Nu de arestat e vorba – sa nu ma trimiteti inapoi, ca mi s-a mai intamplat”. Au ramas interzisi. In timp ce-mi treceau pasaportul prin scaner, m-au intrebat ce vreau sa fac la Tiraspol, cui ii iau interviu. Eu am tinut-o pe-a mea: “Nu se poate sa faceti asa ceva. De fiecare data patesc acelasi lucru!… Nu mai pot, am obosit!…”. Granicerul, care era mult mai tanar decat mine – si calm, ca orice militar, a replicat flegmatic si usor amuzat: “Doamna, asta e meseria mea – si eu n-am obosit sa mi-o fac. Deci, ce vreti sa faceti la TIraspol, cui vreti sa-i luati interviu?” La moment, nici macar nu am inteles ce-mi spune, asa ca am replicat la intamplare: “Intai sa ma vad cu acreditarea in mana si dupa aia vad eu ce fac”. Daca tot n-au scos-o la capat cu mine, granicerii mi-au dat pasaportul si m-au lasat sa ma duc. La “Migrationaya Slujba” aveau faxul cu acreditarea mea, asa ca probleme nu au fost. Mi-a facut intrarea o militanca frumusica si foarte tanara, care de prima data m-a intrebat ca pe un copil retardat: “Mihaela, razgavarivaem pa russkii?” (Mihaela, vorbim un pic in rusa?) si dupa ce a vazut ca stiu mai mult decat un pic de rusa (e adevarat ca nu foarte corect, dar oricum, deja stiu) si ca sunt venita chiar cu treaba, mi-a urat “sceastlivo vam” si mi-a dat pasaportul, fara sa ma mai tina pe loc.

In Tiraspol am ajuns dupa sase seara si am reusit performanta sa ma cazez in trei sferturi de ora. Nu, nu la hotel – nu mai trag demult la hotel. Am sunat-o pe Nadia si am lasat bagajele la mama ei. Nadia mi-a desenat o schema, ca sa stiu unde sa ma intorc, atunci cand vina sa-mi iau lucrurile, mi-a dat hartia si mi-a spus pe un ton autoritar s-o pastrez cu grija. Am schimbat bani, am alergat la Sheriff sa cumpar un Mackler (acesta este un ziar cu anunturi de toate felurile, inclusiv imobiliare) si am sunat. La primul numar de telefon pe care l-am format, a raspuns Ludmila Aleksandrovna, o mai veche cunostinta, de la care inchiriasem in vara. Am stabilit sa ma astepte in 20 de minute in statia din apropierea locuintei (undeva in raionul Balka), am alergat la mama Nadiei, mi-am luat lucrurile, m-am urcat in marsrutka si, la o ora dupa ce ajunsesem in Tiraspol aveam si un acoperis deasupra capului. L-am sunat pe Vanya Kilcik ca sunt bine, ca sa stea linistiti si cei din Comrat si pe urma am adormit bustean, pe canapea, fara macar sa ma mai dezbrac.

A doua zi, la Ministerul Informatiilor, prima intrebare pe care mi-au pus-o fetele de la Olvia (Olvia Press este agentia de presa oficiala si de acolo imi si iau acreditarea) a fost daca am avut probleme la granita. Le-am raspuns ca nu, cum de fapt si fusese cazul.

Ziua de luni a fost un cosmar: Am avut de facut stirile despre Burgudji. Stiind ca cei de la “Proriv” sunt foarte ocupati lunea – este ziua in care ei scot gazeta – nu m-am dus la calculatoarele lor, ci am lucrat de la Internet. A trebuit sa alerg intre un club si altul, pentru ca nu aveau programele care trebuie si nici posibilitate de instalare. Ce mai, a fost cumplit. Oricum, materialele au iesit bine. Le puteti asculta pe Reporter Special.

Nici n-am apucat sa beau coniac, ca am si vazut MGB-ul

Marti am decis sa iau o pauza, dar m-am intalnit cu MGB-ul. Intai sa explic ce e MGB-ul si dupa aia spun si cum s-a intamplat. MGB-ul este serviciul de informatii interne al Transnistriei. Denumirea este de fapt o abreviatie de la “Ministerstvo Gasudarstvenno Bezopasnosti” – Ministerul Securitatii Nationale. Acolo lucreaza, evident, ofiteri de informatii. Care arata exact la fel ca si cei din Romania, sau de oriunde altundeva. Cred ca undeva, in lumea asta foarte mare si complicata, exista un incubator care-i produce si dupa aia ii distribuie in diferite tari. Ii recunosti imediat – dupa pantalonii bine calcati, pantofii perfect lustruiti, geaca demisport si borseta, aproape intotdeauna neagra.

Ramasesem, deci, la ziua de marti – cand, spuneam eu, am decis sa iau o pauza. Am dormit pana tarziu, apoi am cumparat o sticla de coniac si o cutie de bomboane si m-am dus la Adevarul Nistrean, unde am cativa prieteni. M-am dus spre sfarsitul programului, ca sa nu-i tin din treaba. Si, stateam eu linistita in biroul lui Vladimir Koval, si negociam, pentru ca el intentiona sa ma puna sa-mi beau cadoul, iar eu voiam sa plec totusi treaza de la ei din redactie. Nu de alta dar aveam de gand sa-mi petrec seara in parc, cu prietenele, si ultima data se lasase cu dureri mari de cap. Cum negociam, zic, implorand practic indurare, din senin au aparut in birou doi domni care corespund descrierii de mai sus si care au vrut mai intai sa stea de vorba cu Volodea, dar oricum s-au interesat si de mine. Eu am devenit instantaneu ostila: “A vi, kto?” (Si cine sunteti, ma rog?). Unul dintre ei a eschivat in gluma, spunand ca sunt de la o agentie de presa concurenta. Ma, rog, domnii respectivi au intrebat ce-au avut de intrebat si s-au dat dusi destul de repede, iar noi ne-am vazut linistiti de ale noastre.

Asa cum peste tot in lume ofiterii de securitate arata la fel, tot asa oriunde ei starnesc aceeasi reactie: teama, amestecata cu ostilitate si neincredere. Desi fac o munca absolut necesara, ofiterii de informatii nu sunt iubiti sau macar priviti cu bunavointa niciunde – nici in Romania, nici in Statele Unite, nici in Transnistria. Reprezentarea comuna despre ei este aceea de organ de represiune, desi de obicei, in meseria lor chiar nu este vorba despre asta.

Cu unul din cei doi care au venit la Adevarul Nistrean aveam sa ma intalnesc, intamplator sau nu, cateva zile mai tarziu, in statia de microbuz. M-a ajutat sa trec strada, pentru ca eu nu prea vad si era alunecus, mi-a oferit o cafea si am discutat putin. L-a apucat rasul cand a vazut in ce hal (inca!) stalcesc cuvintele rusesti (desi acum inteleg practic tot ce mi se spune). Tot ca si oricare dintre colegii lui care lucreaza in domeniu, si acesta era inteligent si stia sa puna intrebari. Eu oricum nu am ce ascunde, asa ca i-am raspuns la toate intrebarile si i-am dat numarul de telefon pentru eventualitatea ca mai are si altele.

O fi regretat dl. Smirnov gresala mea?

O zi sau doua mai tarziu, am nimerit cu telefonul la Igor Smirnov. Igor Smirnov este, reamintesc, presedintele Transnistriei. Voiam sa-l sun pe consilierul lui pe probleme de economie si industrie. Am gresit o cifra si, cel care mi-a raspuns a spus mai intai ca nu este Anatoli Ivanovici (acesta este numele consilierului), apoi mi-a dat numarul corect (pe care oricum il aveam – repet: formasem gresit), apoi m-a intrebat cine sunt si ce treaba am cu Anatoli Ivanovici. Am spus cine sunt si ce treaba am cu Anatoli Ivanovici. Celalalt a vrut sa stie ce e ala Radio Lynx. I-am explicat. Pe urma m-a intrebat daca stiu cine e el. Nu – de unde sa stiu? Mi-a spus ca e reprezentantul Osetiei de Sud in Transnistria. Eu m-am bucurat (pentru ca intotdeauna ma bucur cand intalnesc osetini) si i-am propus sa ne intalnim. I-am spus ca am fost acolo in august, imediat dupa razboi. El m-a intrebat care a fost impresia mea si eu i-am mai spus odata ca vreau sa ne intalnim. Pur si simplu, despre Osetia nu pot sa vorbesc in cateva propozitii – am vazut acolo tot: si durere, si caldura omeneasca, si sperante, si lacrimi, si moarte, si frica, si din nou foarte multe sperante. Deci, pentru ca nu pot sa-i spun toate astea unui necunoscut, la telefon, i-am cerut sa ne intalnim. El a schimbat insa vorba. M-a intrebat de ce vreau sa vorbesc cu consilierul lui Smirnov si nu merg la cineva din Guvern. Asta m-a enervat. L-am intrebat, la urma urmelor, cine e. Un osetin n-ar fi reactionat asa. Cel de la celalalt capat al firului m-a intrebat: chiar nu stiu cine e? Am repetat ca nu. A spus ca e Igor Nicolaevici Smirnov. Deja ma pacalise odata si intr-un mod in care nu ar fi trebuit s-o faca, asa ca nu eram dispusa sa-l mai cred. I-am spus ca nu cred si m-a intrebat de ce. “Pentru ca nu aveti glasul la fel cu al lui Smirnov”, am replicat. Omul a mai vrut sa spuna ceva, dar eu m-am enervat de-a binelea: “Uitati ce e: la revedere!”. Interlocutorul meu a replicat calm: “La revedere”, apoi eu am inchis. Dupa cinci minute, mi-am dat seama de gresala, pentru ca am comparat telefonul pe care mi-l daduse (cel a consilierului) cu telefonul pe care il aveam eu notat in carnetel si am vazut ca erau la fel. Pe urma m-am uitat in telefon si am vazut ca gresisem o cifra. M-am gandit ca este foarte posibil sa fi vorbit chiar cu Smirnov si am sunat din nou, sa-mi cer, oricum, scuze, dar nu mi-a mai raspuns nimeni. Probabil ca dl. Smirnov isi regreta gresala de a fi raspuns la telefon. Sau poate ca regreta gresala mea de a fi format alt numar.

Daca la Smirnov n-am avut succes, le-am sunat pe Alisa si pe Nadia si ne-am intalnit catestrele in parcul din centru. Am stat pana seara tarziu, iar cand am ajuns acasa, am constatat ca usa de la intrarea in bloc era inchisa cu un zavor electronic, iar eu nu aveam nici cartela, nici chei. M-am invartit ce m-am invartit in jur, am batut cu o moneda in usa, dar nu a iesit nimeni. Era trecut de 11 noaptea. Nestiind ce altceva sa fac, am plecat sa caut niste militieni. Ca un facut, nu erau de gasit. Cineva mi-a dat numarul de telefon de la sectia de Militie din apropiere si am sunat. Le-am explicat ce s-a intamplat si mi-au spus sa ma urc intr-un taxi si sa vin la ei. Eu ma tem sa iau taxi, mai ales noaptea. In Bucuresti, cel putin, e periculos. La inceput n-am vrut, le-am cerut sa dea prin statie la patrula, iar eu sa-i astept in fata centrului de convorbiri telefonice. Militianul a insistat sa vin cu taxiul pana la sectie. “Slishaite, mne strashna”, i-am spus (Uitati ce e, deja mi-e frica). Dar m-am conformat. In timp ce inca vorbeam la telefon, am urcat intr-un taxi si am dat adresa sectiei de militie, balbaindu-ma copios. Militianul cu care vorbisem la telefon, ma astepta in fata sediului, sa ma recupereze, pentru orice eventualitate. Mi-au verificat actele, mi-au cerut numarul de telefon al gazdei, au sunat-o – la 11 si jumatate noaptea! – si au aflat codul zavorului de la intrare. Pe urma m-au dus acasa cu masina de interventii – un OAZ vechi. Toata situatia cu militienii din Tiraspol, inclusiv plimbarea cu masina veche a echipei operative, a semanat foarte bine cu reportajele cu politisti pe care le faceam prin anii ’96 – ’98, cnad lucram la Tinerama. Si acolo era vorba despre acelasi lucru: oameni cu salarii mici, care incercau sa apere legea si sa-si faca datoria fata de concetateni cu resurse mai mult decat limitate si, in plus sa salveze cumva aparentele. Si acesti militieni din Tiraspol, ca si politistii “mei” de atunci, inainte sa ma conduca acasa cu masina – ca sa nu mi se intample, totusi, ceva -s-au intrebat mai intai daca masina are destula benzina. M-a durut sufletul vazand repetata si aici experienta dureroasa prin care a trecut tara mea.

Tiraspolul sub zapada

Cateva zile mai tarziu, aveam sa vad pentru prima data Tiraspolul sub zapada. Dar nu orice fel de zapada. In acea zi, peste Transnistria a nins cu fulgi mari, pufosi, usori si cumva calzi, care mangaiau privirea si sufletul. A fost atat de frumos, ca mi-a venit sa plang. In aceasi zi in care a nins in Tiraspol, am avut interviu cu Mihail Burla, deputat din Verhovnovo Soveta. Am facut interviul in rusa – despre asta am povestit deja. Ce nu am spus este ca, din cauza nestiintei mele in materie de limba rusa, era cat pe ce sa-i fac omului avansuri. Incantata ca interviul mi-a iesit, dar mai ales ca Serviciul de Presa al Verhovnovo Seveta, la anuntul despre despre intalnirea lui Burla cu mine a pus sigla raldioului meu pe site, m-am hotarat sa fac subiectul in rusa. Asa – m-am dus la Internet si, timp de doua ore, m-am chinuit sa scriu articolul, compus, in total din 12 fraze. L-am scris. Pusesem titlul “Burla a fost un dulce”, ceea ce in romana e normal – se poate spune, daca vrei sa te adresezi la modul foarte prietenos si informal. Tradus in rusa, titlul avea insa contoatie sexuala. Norocul a fost ca l-am rugat pe Radik (Rodion Kalinkin – secretarul general de redactie de la agentia de presa Lenta PMR – URL: www.tiras.ru) sa-mi corecteze subiectul. Radik mi-a dat explicatia despre ce inseamna “sladkii” – dulce in auzul intregii redactii, de mi-a venit sa intru in pamant de rusine, dar oricum mi-a corectat cu grija subiectul.

Cateva zile dupa, colegii si prietenele, carora, bineinteles ca le-am povestit, inca mai radeau de mine. Intr-o seara, m-am intalnit cu Alisa, am stat ce am stat de vorba, si pe urma le-am spus ca eu ma duc acasa, dar sa nu ma conduca – eu noaptea vad destul de prost, de fapt corect ar fi sa spun ca nu vad deloc si, de aceea, cel mai adesea prietenii ma conduc cel putin pana la masina. Alisa a vrut sa stie sigur:

- Te descurci?

- Da, am sigurat-o.

- N-ai sa mai sperii militienii nevinovati?

- Nu

- Nici pe Smirnov n-ai sa-l suni? (Alisa a presupus ca, dupa ce i-am inchis telefonul, Smirnov a plans, singur, in cabinetul lui: “De ce nu vrea sa stea de vorba cu mineeee??!!!”)

- Nu, am curmat sirul intrebarilor. Si nici macar lui Burla n-am sa-i spun ca a fost un dulce.

A doua zi plecam spre Ucraina – inca unul din drumurile mele foarte lungi si incarcate de spaime.

Cumva, atunci sau mai tarziu, am inteles ca Transnistria mi-a devenit deja draga – nu peste noapte, ci, cum se spune pe aici, “pa-tihonicico”. Cel mai probabil – pentru ca este atat de mica incat poti sa te intalnesti in statie cu “organul de represiune”, care sa te ajute sa treci pe trotuarul celalalt, printre masini si baltoace, apoi sa-ti dea o cafea la barul din colt. Iar daca gresesti o cifra atunci cand formezi la mobil, poti sa dai peste mai-marele locului, pe care sa nu-l crezi ca e el si sa-i trantesti telefonul in nas.

Tags: Adevarul Nistrean, Chisinau, Comrat, conflict inghetat, Dmitrii Soin, Igor Smirnov, Lenta PMR, MGB, Mihail Burla, Nistru, Republica Moldova, Rodion Kalinkin, separatism, Tiraspol, Transnistria, Verhovnovo Soveta, Vladimir Koval

Presedintele Parlamentului de la Tiraspol, Evgheni Vasilievici Sevciuk, este un barbat atragator si o fi facut multe inimi de fete sa bata mai repede decat ar trebui. Nu aceasta a fost insa si problema mea. Asadar, sa povestesc…

Trebuia sa-i iau un interviu domnului Sevciuk. Zic “trebuia”, pentru ca tocmai venisem din Osetia de Sud, si voiam sa vad cum se mai simte Transnistria, in calitatea ei de ultim conflict inghetat din Europa. Asadar i-am trimis, pe mail, dlui Sevciuk o lista de intrebari. Stiu ca omul e temeinic, serios si vine intotdeauna pregatit la interviu. In plus mai stiu si ca nu e foarte spontan. Spre deosebire, de exemplu, de presedintele Romaniei, Basescu – un tip efervescent, care chiar nu are nevoie sa-si pregateasca interviurile, Sevciuk trebuie sa stie din timp ce mutari are in plic. Joaca cinstit, nu vine cu kestii servite, dar trebuie sa stie din timp ce ai tu de gand. Asa ca i-am trimis intrebarile dinainte. Intial, voiam un interviu de pus pe blog si ceva “feliute” de voce de taiat din el (din interviu, nu din Dl. Sevciuk) si de bagat ca inserturi audio la stirile de pe Radio Lynx. Numai ca, imediat ce am vazut pe mail confirmarea ca ma primeste, mi-a si venit o idee noua (kestie care mi se intampla des – din pacate pentru oamenii care interactioneaza cu mine, si trebuie sa suporte consecintele). “Ce-ar fi, mi-am zis, sa fac interviul direct pentru radio si sa-l transmit chiar asa, ca interviu, in emisiunea “Spectacolul zilei”, de exemplu?”. Zis si facut, imi scriu introducerea, Radik de la tiras.ru mi-o corecteaza si astept, cu incredere ziua interviului. Dimineata, emotii ca la examen. Mai mult de o cafea mi-a fost imposibil sa inghit. Cu stomacul ghem, m-am dus pe la tiras.ru, sa-mi verific mailul si comments-urile de pe bloguri. Am raspuns la ce aveam de raspuns, pe urma am iesit pe balcon sa-mi repet lectia. Una peste alta, am reusit sa le transmit si baietilor emotiile mele, iar cand sa ies, dupa ce mi-au urat succes, Iura m-a sfatuit: “Daca nu-i cuminte, arde-i una cu reportofonul”. Se referea la Dl. Sevciuk. Sa spun drept, ma gandisem si eu cam la fel, numai ca eram constienta ca reportofonul e destul de sensibil, apartine redactiei si ar fi trebuit sa-l platesc daca-l stricam. Asa ca mai bine nu.

Ajung in sala de protocol a Parlamentului de la Tiraspol. Echipa de la Russia Today tocmai pleca. O domnisoara de la Biroul de Presa a stat de vorba cu mine si eu am fost cat se poate de recunoscatoare, ca asa am mai uitat de emotii. Oricum, mult nu trece, si aud, de pe sala, vocea Dlui Sevciuk, ceea ce-mi aduce aminte ca am de facut un interviu, singura (adica fara translator), in rusa, cu un tip care vorbeste din nastere kestia asta. Oftez adanc si-i zic interlocutoarei mele: “A venit”, cu entuziasmul cu care as fi anuntat venirea profesoarei de chimie in ziua tezei. Obiectul angoaselor mele intra in incapere, da mana cu mine si se aseaza de cealalta parte a mesei. Foarte calm nu era nici el, dar ca toti ucrainienii, Sevciuk are o liniste anume din care nu-l scoti. Ma intreaba: “E nevoie de translator?” si-i raspund ca nu. Zambeste. Cu cateva luni inainte, la primul interviu, ii trimisesem intrebarile in engleza, dl. Sevciuk venise cu translator si-i chinuisem o ora, atat pe el, cat mai ales pe translator, intrebandu-i toate alea, intrerupand inainte de finalul raspunsului, declarandu-ma nemultumita de cat mi se spusese – ma rog cum fac ziaristii.

Ii zic dlui Sevciuk ca fac interviul direct pentru radio, pornesc inregistrarea si zic, tare si clar, de pe foaie, poezia cu “Buna ziua, dragi ascultatori” si asa mai departe. Ma balbai de vreo doua ori, dar reiau plina de hotarare, stiind ca pe calculator voi putea sa scot rateurile. E, si vine randul dlui Sevciuk – doar era interviul cu dumnealui, nu puteam sa vorbesc numai eu. Si incepe cosmarul: distinsul meu politician vorbeste foarte incet, cu ochii infipti la tablia mesei. Sunetul se loveste de lemn si vine inapoi distorsionat, la un nivel si mai scazut decat atunci cand fusese emis. Un telefon incepe sa sune, peste inregistrarea mea, iar eu imi doresc sa-l ucid pe posesor, care oricum iese rapid.

Pozele, cu exceptia primei (care este, de altfel, singua pe care o am cu dl. Sevciuk, desi am cerut in repetate randuri niste imagini mai “informale”) sunt facute de mine, in Tiraspol, si ele vorbesc despre un oras atfel decat il vad politicienii

As fi vrut sa-i zic lui Sevciuk sa vorbeasca uitandu-se la mine, dar nu stiam cum sa fac asta in rusa si mi-era si frica sa-l intrerup. Emotiile pe care le aveam erau mai strasnice decat atunci cand am sustinut disertatia, si peste toate un gand obsesiv ma batuia ca viscolul zapada intr-o noapte de iarna: “DUMNEZEULE, N-O SA AM SUNET!! La cum vorbeste, e imposibil sa am”. De vreo doua ori m-am uitat la camera de luat vederi a Verhovnovo Soveta, sa vad daca inregistreaza macar aia; camera era acolo, dar n-am reusit sa vad aprins nici un beculet rosu. Oricum, daca inregistrarea exista, trebuie ca au vreo doua prim-planuri cu mine, cu o figura speriata, de parca urma sa ma impuste cineva.

Dl. Sevciuk continua sa vorbeasca, uitandu-se atent la masa, constient ca ceva e in neregula, dar fara sa priceapa ce. Pe la jumatatea interviului, preluase o parte din emotiile mele – sunt cat se poate de darnica la transmis asa ceva – de altfel e singurul lucru pe care pot sa-l dau cuiva. Bine e ca macar am inteles in timp real ce mi-a zis interlocutorul (uneori nu inteleg, decat dupa ce raman singura cu inregistrarea si traduc pur si simplu cuvant cu cuvant). Dupa zece minute, chinul s-a terminat, dl. Sevciuk si-a luat un scurt rams bun de la mine, constient ca nu e cazul sa incerce sa discute si altceva, dar mi-a spus oricum ca daca vreau sa ma ajute cu ceva, sa-i dau de stire. Am multumit frumos si m-am carat naibii de acolo. Ma durea inima foarte tare, eram convinsa ca o sa trebuiasca sa cersesc inregistrarea de la Verhovnovo Soveta si, in plus, trebuia sa dau materialul repede. Nu aveam sa-mi permit luxul sa-mi fie foarte rau, decat dupa 11 noaptea, pentru ca trebuia sa intru in direct la “Spectacolul zilei”.

Am infipt reportofonul in primul calculator intalnit in cale (m-am dus la Internet cafe, n-am mai avut rabdare sa ajung la tiras.ru, unde ma asteptau colegii, curiosi daca supravietuisem unui interviu luat de una singura in rusa) si m-am apucat sa macelaresc inregistrarea. A iesit un fisier audio de patru minute, cu un sunet acceptabil, care s-a mai lucrat un pic in productie si s-a auzit chiar foarte bine. Materialul s-a transmis chiar in aceeasi seara, la ora 23, in emisiunea “Spectacolul Zilei”. Din pacate, pentru ca am terminat de prelucrat inregistrarea tarziu (undeva dupa ora 18), n-am mai apucat sa previn Biroul de Presa ca se difuzeaza.

Material audio cu Evgheni Shevciuk

Interviul, in varianta integrala, se aude asa:

Evgheni Sevciuk
Asculta mai multe audio Politica »
Traducerea in romana – mai jos:

Read the rest of this entry »

Tags: Evgheni Sevciuk, rezolvarea conflictului, Tiraspol, Transnistria, Verhovnovo Soveta

- interviu cu Evgheni Vasilievici Sevciuk, presedintele parlamentului de la Tiraspol –

Probabil ca una dintre cele mai importante surse ale conflictului de la Tiraspol se afla la Verhovnovo Soveta. Spikerul (presedintele) parlamentului transnistrean si liderul partidului “Obnovlenie” (Renasterea) este placut de absolut toate femeile din localitate si… este necasatorit. Mi-a dat de inteles ca nici nu intentioneaza sa-si schimbe statutul, deci conflictul are sa mai persiste cel putin 20 de ani, pana cand Sevciuk o sa imbatraneasca si o sa-si piarda din farmec. Lasand gluma la o parte, Evgheni Vasilievici Sevciuk este extrem de respectat atat la Moscova (am vazut in Pravda o referire foarte reverentioasa alaturi de numele lui), cat si in Occident. In Transnistria, de numele acestui tanar politician (despre care oamenii obisnuiti spun ca a aparut “ca dracul din ulcior”, pentru ca pur si simplu a explodat in viata politica fara vreun parcurs pregatitor) se leaga sperantele de mai bine ale oamenilor de prin partea locului. La interviu, Sevciuk a venit in tricou, dar pregatit cu foarte multe vorbe diplomatice. Eu imi pusesem cea mai buna bluza din cele aduse cu mine in Transnistria – si pantalonii de protocol, adica inchisi la culoare si la dunga si am fost absolut nesuferita, insistand sa obtin raspunsuri la intrebari pana ce l-am scos oleaca din sarite (cei de pe aici nu-si pier usor rabdarea). Contrar obiceiului inpamantenit la intalnirile oficialilor cu jurnalistii, Evgheni Vasilievici a deschis primul discutia.

Pastrarea actualei situatii plaseaza economia Transnistriei aproape de distrugerea sistemelor logistice

Evgheni Vasilievici Sevciuk: Jurnalistii romani sunt intotdeauna scrupulosi si atenti cu privire la ceea ce se intampla in Transnistria, in orice caz in toate situatiile in care in care se discuta preoblematica transnistreana, jurnalistii romani participa. Acesta este un lucru bun, pentru ca noi suntem practic vecini si speram ca pe aceste canale sa existe posibilitatea de a arata situatia reala din Transnistria colegilor nostri din Romania, ascultatorilor si cititorilor de acolo.

Reproter: Multumesc pentru aceste aprecieri. Vorbind despre jurnalistii din Romania – cum priviti felul in care este reflectata problematica transnistrieana in presa de peste Prut?

E.V.S: Exista reactii diferite la fiecare informatie, in functie de felul in care cineva evalueaza aceasta informatie. Independent de reactia mea personala, va multumesc pentru ca imi dati ocazia sa va raspun la intrebari. Pentru ca a atrage atentia locuitorilor din Romania imi permite sa aduc in atentie chestiunile nerezolvate din relatia moldo-transnistreana.

Read the rest of this entry »

Tags: formatul 5+2, negocieri, Rusia, Sevciuk, solutionarea conflictului transnistrean, Tiraspol, Transnistria, Verhovnovo Soveta

La Tiraspol am discutat cu un mai vechi prieten, Dimitri Soin; el mi-a confirmat (dupa o indelunga perioada de tacere) ca, da, a lucrat ca ofiter de informatii (in cadrul serviciului din Tiraspol, capitala separatistilor) si ca, da, a ucis pe cineva, in perioada razboiului, dar a fost in legitima aparare, iar mai tarziu acest lucru a fost abordat politic. Am mai stat de vorba si cu Alexandru Achimovici Caraman, consilier la Verhovnovo Soveta din Tiraspol. Caraman mi-a dezvaluit unde se afla armele de nimicire in masa: pe masa – ele sunt celebrele coniacuri fabricate de Kvint, pe care, dupa cum mi-a spus (dar nu mi-a si dovedit) daca le gusti odata, ramai pe veci prizonierul lor

Tags: Alexandru Caraman, Dimitri Soin, Tiraspol, Transnistria, Verhovnovo Soveta