Cei care mă cunosc ştiu că îmi place foarte mult limba rusă, deşi nu vorbesc întrutotul corect. Am învăţat rusă de una singură. Chiar dacă am făcut 11 ani în şcoală şi chiar dacă în liceu am ajuns până la Olimpiada pe Municipiul Bucureşti, tot nu eram în stare să vorbesc. Pe urmă, în Moldova a început războiul civil, iar eu, un tânăr jurnalist, la început de carieră am mers la faţa locului. Nici atunci nu am învăţat ruseşte, pentru că încrâncenările erau mari, oamenii din Moldova vorbeau cu mine numai româneşte, iar dacă vorbeau “amestecat” (rusă şi română în acelaşi timp), făceau în aşa fel încât tocmai să nu înţeleg.

În aprilie 2007, am mers în Transnistria şi Ucraina. În Transnistria am vorbit cu Caraman, care mi-a spus că altă dată când mai vin să mă acreditez, altfel nu mai stă de vorbă cu mine şi cu Soin, care nici nu s-a obosit să-mi citească legitimaţia. Cu Carman am vorbit româneşte, cu Soin – în engleză. După asta, am plecat la Kiev, iar când m-am întors, aveam o stare, de parcă m-aş fi îndrăgostit. Îi ascultasem pe Liube şi Gazmanov, în capitala Ucrainei, cu castanii înfloriţi şi oamenii calzi, cu soarele şi catedralele Mihailovsk şi Sofiiskaya, privind de secole una catre alta, peste piaţa din centrul istoric, cu zăpada mieilor, pe care în acel an la Kiev am prins-o, asortată cu friguleţ, umezală, şi un pui de tremurat în jacheta subţirică pe care o aveam pe mine în acea călătorie. Kievul s-a aşezat firesc în sufletul meu pentru totdeauna. Acolo, pe malul Niprului, am vorbit numai rusă şi atunci a fost de fapt, pentru prima oara când am putut să spun şi să înţeleg ce mi se spune în această limbă. Probabil că pe vremea aia eram pur şi simplu în starea în care să mă îndrăgostesc şi este bine că m-am îndrăgostit de un oraş şi nu de un om, pentru că oamenii te dezamăgesc.

Câteva luni mai târziu reveneam la Tiraspol şi, pentru a doua oară în viaşă mă îndrăgosteam de un oraş. Acum Tiraspolul înseamnă pentru mine nu doar un loc frumos, ci – mai ales – prietenii pe care mi i-am făcut acolo. Iar limba rusă  totdeauna îmi aminteşte de ei, de prietenii mei, pe care nu-i smt niciodată departe, ci mereu aici, lângă mine, oriunde ar fi acest “aici”.

Pentru mine, limba rusă înseamnă mai ales aceşti prieteni şi relaţia caldă cu ei. Înseamnă Roman Konoplev şi cântecul pe care mi l-a cântat la primul interviu făcut cu el. Înseamnă felul frumos în care cântecul acela şi vocea lui Roman s-au integrat, înseninând discuţia despre politica întunecată şi cu multe semne de întrebare a regiunii. Limba rusă mai înseamnă Maxim Mişcenko, deputatul rus care îmi răspunde la telefon şi la întrebări indiferent dacă se află la Moscova, în drum spre Bruxelles sau oriunde în altă parte a lumii. Mai înseamnă limba rusă pentru mine răbdara cu care Ivan Burgudji îmi explica expresii şi cuvinte pe care nu le înţeleg, iritarea lui Şevciuk, care, la primul interviu s-a simţit hărţuit, pentru că nu-l lăsam să-şi ducă ideile până la capăt şi-i puneam mereu alte întrebări, emoţia lui Burla, care înainte de a începe interviul m-a întrebat: “unde aveţi de gând să mă chinuiţi?”, Radik de la Lenta PMR, care luminează fiecare dimineaţă cu o glumă bună, Soin, ale carui glume nu sunt totdeauna reuşite şi blândeţea cu care îmi vorbea la telefon înainte de primul direct, când eram ruptă de oboseală, pentru că nu dormisem de două zile şi disperată, pentru că ştiam că oricum n-am să înţeleg ce spune când o să fim în emisie. Mai  este şi deputatul Grigorii Mărăcuţă, cu care vorbim şi rusă şi română, amestecat, şi care mă bate la cap să mă mărit, dar neapărat cu cineva din Tiraspol şi Vasilii Kaliko, însărcinatul pentru drepturile omului, cu care discutăm politică, la o ceaşcă de ceai cu bomboane de ciocolată – micul meu păcat de supraponderală, promovată recent la vârsta a doua. Este limba rusă şi vocea dragă a lui Konstantin Kociev, oficialul de la Tskinval, pe care nu l-am întâlnit niciodată, dar care îmi răspunde mereu la întrebări – fie şi “medlenno” (încet), atunci când nu pot să înregistrez. Fariza şi nopţile sfâşiate de împuşcături, la Tskinval, imediat după război înseamnă tot limba rusă. Fatima, sora Farizei şi slujba de la biserică, tradusă de ea din osetină în rusă pentru mine şi în limbajul semnelor pentru prietena surdo-mută a Fatimei este o altă amintire dureroasă şi caldă pe care tot limba rusă mi-a dărut-o.

Aceste amintiri înseamnă pentru mine limba rusă – sau şi asta. Sigur că ştiu şi înjurături. Primele le-am învăţat de la Nadia şi Alisa şi ele erau o formă de a-mi descărca furia, pentru că fusesem dată afară de şeful meu din România, în 2007, pe când mă aflam la Tiraspol. Cred că pe el îl înjuram, atunci când repetam, conştiincioasă tot ce-mi spuneau fetele. Probabil că înjurăturile sunt singurele lucruri pe care ştiu să le spun, respectând toate regulile gramaticii ruse, pentru că le-am primit prefabricate. Toate celelalte fraze şi propoziţii le-am compus greu, chinuittor, la capătul multor nopţi de nesomn, căutând în dicţionare şi pe fişiere audio, comparând oprtografii şi culegând literă cu literă de pe Yandex caracterele ruseşti. Nopţi la capătul cărora învăţam, poate cinci cuvinte şi expresii noi, mi se părea că ochii îmi sunt înfipţi direct în creier si nu mai răspundeam la nici o întrebare, pentru simplul motiv că nu mai puteam auzi nimic după orele de stat cu căştile pe urechi si nici nu mai aveam putere sa vorbesc.

Dl. Voronin nu a trebuit să facă eforturile astea. Dumnealui vorbeşte limba rusă nativ, pentru că a copilarit într-o zonă multiculturală. Dumnealui nu face greşeli de gramatică atunci când vorbeşte ruseşte, indiferent dacă înjură sau nu. Cu toate astea, tot ce spune dl. Voronin sună vulgar, chiar şi atunci când nu înjură – mai vulgar decât ceam mai flagrantă greşeală gramaticală. Poate pentru că nu am reuşit să învăţ ruseşte ca lumea mi se pare că, atunci când vorbeşte dl. Voronin, o face cu aroganţa unui ştab stalinist pentru care toţi ceilalţi sunt nimicuri. Viaţa lor nu poate conta, ei au un singur drept – să tremure în faţa ştabului stalinist care este Vladimir Voronin. Aşa mi se pare mie, desigur pentru că nu ştiu bine limba rusă. Cei ca Vlad Filat, care nu înţeleg asta, sunt ameninţaţi (cum altfel?) tot în stil stalinist: “avem metodele noastre pentru tine, băiete”. Dl. Voronin este în mod esenţial lipsit de respect, pentru că este produsul unui sistem totalitar, a cărui esenţă a fost chiar lipsa de respect – pentru individ, ca şi pentru reguli. De aceea, tot ce spune dl. Voronin suna vulgar, dezonorant, profanator. Sună ca o înjurătură, chiar şi atunci când nu este o înjurătură. Esenţa unui sistem totalitar este dezonoarea şi aceasta este şi esenţa dlui Voronin ca individ. Dl. Voronin dezonorează chiar şi limba pe care o vorbeşte – indiferent că este rusă, română sau orice altceva. Când ascult ce spune dl. Voronin, o senzaţie de lucru murdar mi se strecoară, perfidă, în suflet. Iar dacă vorbeşte în limba rusă, mi se pare că murdăreşte cumva amintirile pe care le am despre oamenii dragi cu care am vorbit ruseşte. De aceea, fac un apel: vă rog, dacă se poate, să-l oprească cineva pe dl. Voronin din vorbit limba rusă. Omul ăsta înjură chiar şi atunci când nu înjură, iar eu vreau o soartă mai bună pentru dragele mele cuvinte ruseşti, pe care le-am învăţat atât de greu.

Tags: Tiraspol, Transnistria, Vladimir Voronin

Întrerup aici şirul poveştii despre cum am scăpat din Republica Moldova sfâşiată de demonstraţiile din aprilie, pentru a face rferire la evenimente mai recente.

foto: www.tiras.ru

Într-o declaraţie recentă, preşedintele Voronin a pretins României să nu mai „corupă” cetăţenii moldoveni, acordându-le paşapoarte şi să nu „aprofundeze scindarea de către Nistru”, a societăţii moldovene. Că liderul de la Chişinău (în măsura în care lider se poate numi cineva care nu mai are susţinerea poporului pe care îl conduce) încearcă să-şi justifice eşecul politic pe seama României, nu e o noutate. Ceea ce totuşi mă surprinde este lipsa totală de bun simţ cu care Vladimir Nicolaevici minte pe seama propriei situaţii. Domnia lui se consideră preşedinte şi pe malul stâng, şi pe malul drept al Nistrului şi vorbeşte despre societatea moldoveană de pe cele două maluri ale Nistrului, când, în realitate, în Transnistria este pur şi simplu cu totul altceva decât Moldova. Oamenii de aici sunt foarte departe de a-l considera pe Voronin preşedinte. Ei au un preşedinte care se numeşte Smirnov, cu care nu sunt întotdeauna de acord, dar care este, totuşi, preşedintele lor. Transnistrenii, pur şi simplu nu se reprezintă pe ei înşişi ca făcând parte din Moldova. Am vorbit cu foarte mulţi tineri de aici, de pe malul stâng al Nistrului, care, în mod clar nu sunt extremişti cu creierele spălate. Ba, destui chiar au citit câte ceva la viaţa lor. Îmi aduc aminte că, într-o seară stăteam de vorbă cu unul dintre băieţi, iar el a spus ceva despre „bani inflaţionişti”. A pronunţat neglijent, iar eu nu am înţeles expresia (vorbeam în rusă, pentru că el română nu ştie) şi am întrebat ce înseamnă. Denis mi-a explicat atunci, scurt, simplu şi la obiect ce e aia inflaţie, într-un mod care m-a făcut să cred că într-adevar ştie cum e cu ştiinţele economice. Iar acest tânăr, care câştigă 130 de dolari pe lună şi se întreabă singur cum poate trăi din atât de puţini bani, este unul dintre susţinătorii independenţei Transnistriei. Altfel, nu e românofob şi nu crede că are ceva de împărţit sau de împărtăşit cu Moldova. Recent, preşedintele Smirnov a vizitat o maternitate din Bender. A stat de vorbă cu două lăuze care născuseră în acea zi, cu asistentele medicale şi cu doctorii. Nu demult, pe Voronin au trebuit să-l apere scutierii de furia mulţimii care s-a săturat să primească minciuni şi propagandă, în locul măcar al speranţei de a trăi mai bine. Despre Voronin, aici, în Transnistria, de asemenea sunt amintiri. El a fost cândva secretar de partid la Bender. Se spune despre el că era un şef dur, grosolan, care presiona oamenii. Pe doi dintre subalternii lui i-au scos din cabinet cu targa, pentru că au făcut infarct, în timpul „discuţiilor tovărăşeşti” cu mai-marele de la Chişinău.

În încercarea de a găsi la Moscova susţinere pentru politica represivă pe care o duce împotriva propriului popor, la ultima vizită în Federaţia Rusă, Voronin s-a adresat către preşedintele Medvedev, utilizând un limbaj servil, ca şi cum ar fi vorbit secretarului general al PCUS. El a aruncat cât colo suveranitatea ţării sale, de care oricum nu-i pasă, pentru a pupa papucul ţarului, ca să fie salvat încă odată. Asta a fost de natură să-l irite pe Medvedev, care doreşte o Rusie modernă, partener de discuţie în termeni egali şi utilizând un limbaj traductibil, atât cu Bruxelles-ul, cât şi cu Washingtonul şi nicidecum o întoarcere în trecut. În ziua întâlnirii dintre preşedintele rus şi Vladimir Nicolaevici, ştirea referitoare la acest eveniment nici nu apărea pe main-ul paginii web a Kremlinului. Dmitrii Medvedev este om de afaceri şi, ca atare, el apreciază eficienţa. Nu a văzut acest lucru la Vladminir Voronin, deci nu are pentru ce să-l respecte. I-a explicat scurt că drumul către stabilitatea ţării trece prin rezolvarea problemelor sociale şi economice şi probabil nici macar nu şi-a făcut iluzii că interlocutorul său ar fi înţeles despre ce e vorba. Nu şi-a făcut, desigur, iluzii nici cu privire la faptul că dl. Voronin va rămâne constant în această abordare, aşa servilă şi ineficientă cum e ea. Pentru Vladimir Nicolaevici, să mintă sau să se dezică de cuvântul dat de îndată ce alte împrejurări i se par mai favorabile este ceva ce ţine pesemne de sistemul său vegetativ – vine reflex, ca respiraţia sau ca impulsul de a merge la baie când te mână acolo o vezică prea plină. Preşedintele rus înţelege foarte bine toate acestea, aşa cum o lume întreagă înţelege deja că Moldova, pentru a-şi rezolva problemele, trebuie să înceteze să mai mintă şi, în primul rând, să se mai mintă cu privire la propria situaţie, vorbind despre „atmosfera de lucru din republică” şi despre „unitatea societăţii de pe cele două maluri ale Nistrului”.Toţi înţeleg aceste lucruri, numai politicienii Moldovei nu. Cât despre creditul pe care Moscova l-a acordat Republicii Moldova, Medvedev a acţionat cât se poate de onest: a avut nişte bani de dat, i-a dat cu împrumut în condiţii cât mai avantajoase pentru ţara lui, că aşaera şi firesc – nimeni nu face acte de caritate, a atras atenţia cu privire la eficienţă şi corupţie şi cu asta, misiunea lui s-a incheiat. Problema nu este în ce condiţii a dat Rusia banii, ci ce va face puterea de la Chişinău cu ei. Iar asta nu e greu de ghicit. Pe 29, luna viitoare, vor fi alegeri, iar Partidului Comunist i s-au cam golit buzunarele şi, fără acest credit, n-ar fi avut de unde să dea şpagă electorală.

Chiar dincolo de această problemă, se iveşte o îngrijorare şi mai mare. S-au formulat temeri, şi acesta este şi părerea mea, cu privire la faptul că ceea ce s-a întâmplat pe 7 – 9 aprilie, a fost organizat chiar de serviciul de informaţii al Moldovei, la comanda conducerii politice a acestei ţări. Că a fost o lovitură de stat împotriva propriului popor. Iniţial am crezut că scopul ar fi putut fi presionarea elementului pro-român din societate, considerat de Voronin ca fiind periculos. Există însă un element adăugător: Constituţia Republicii Molldova nu permite a doua oară dizolvarea Parlamentului, iar dacă, după alegerile din 29 iulie, Legislativul nu reuşeşte să aleagă preşedintele ţării, atunci rămâne şef al statului cel care este în exerciţiu. Respectiv, dl. Voronin. Aceasta ar putea fi şi temeiul înţelegerii cu dl. Iurie Roşca, privind nominalizarea acestuia din urmă pentru funcţia de şef al statului. Este cât se poate de clar că nimeni nu-l va vota pe dl. Roşca, deci, dl. Voronin ar trebui să rămână preşedinte, pentru un termen nedefinit, în cazul în care conspiraţia reuşeşte. Recent, spunea preşedintele Voronin că vrea să umble la şliţul lui Chirtoacă, să vadă ce are el acolo. Declaraţia este tipică pentru grosolonia şefului statului moldovaean, care este şi preşedintele Legislativului, printr-un cumul absolut ilegal de funcţii. Într-o declaraţie de presă din 2008, preşedintele moldovean enumera calităţile aliatului său politic, trecut şi prezent, Iurie Roşca. Elogiul suna aşa: „Roşca nu leagănă coada (…) El e bărbat. (…) Dacă faci o treabă cu el, ştii că ai facut o treabă cu un bărbat”. La râsetele şi rumoarea sălii, vizavi de involuntara tentă de homosexualitate a afirmaţiei, Vladimir Nicolaevici s-a sprijinit de spătarul scaunului de preşedinte al unui stat suveran şi a exclamat, într-un fel care s-a vrut bonom: „Rebiata, vî şto?”. Echivalenţa de sens în limba romana a expresiei ar fi: „Ce-aveţi, băi, nene?”. Dl. Voronin a dorit să fie informal, dar a reuşit să fie dezgustător. Aruncată de la înălţimea funcţiei celui care a emis-o, expresia sună, oricum, ca şi cum ar fi fost vomitată într-o bodegă încărcată de fum şi de mirosul stomacelor pline de băutură ieftină. Momentul aminteşte, de asemenea, de prostraţia unui creier tâmpit de samagon, şi care nu mai poate genera alt gând, decât această stupoare amuzată şi uşor înspăimântată, care este un fals apel la bun simţ. Îmi vine să cred că acelaşi lucru îl va spune preşedintele în exerciţiu al Republicii Moldova şi la momentul în care, la judecata pământească sau divină i se va prezenta nota de plată pentru faptele sale din această viaţă.

Înainte de a publica acest articol, l-am trimis unor analişti, cerându-le să-şi exprime părerea. Puţin după asta, am primit de la Oleg Cristal link-ul comentariului pe care l-a postat el pe blog. Puteti citi aici materialul poliotologului moldovean, care este, trebuie, să recunosc, remarcabil. Atât politologul, cât şi materialul.

Tags: alegeri, Chisinau, democratie, Igor Smirnov, Nistru, Republica Moldova, Transnistria, Vladimir Voronin

Demonstratiile violente care au inceput la Chisinau imediat dupa anuntarea rezultatelor scrutinului de duminica, sunt expresia disperarii unor oameni carora conducatorii le-a luat tot – chiar si speranta.  Solutia pentru iesirea din actuala situatie ar fi un guvern de uniune nationala, dar comunistii, care au iesit invingatori in alegerile din 5 aprilie curent nu vor sa cedeze puterea. Granitele tarii au fost inchise, iar in interior tensiunea este din ce in ce mai mare. In disperarea ei de a gasi o solutie care pare ca nu exista, Moldova este gata sa se arunce in bratele vecinului dinspre vest, Romania, cu care a format candva un stat unitar. In acelasi timp, opozantii acuza tara vecina de provocarea acestor manifestatii.  Daca politistii fac gresala de a interveni in forta impotriva demonstrantilor, aici va fi din nou razboi civil. Nicio iesire din Moldova nu pare sa fie… pentru Moldova.

Foto: Ivan Kilcik, Mihaela Onofrei

 Demonstratii de strada la Chisinau: Play Now | Play in Popup | Download

 Corespondenta din Chisinau: Play Now | Play in Popup | Download

Tags: alegeri parlamentare, Chisinau, comunisti, demonstratii, Republica Moldova, Vladimir Voronin

Peste 150 de cetateni romani au fost intorsi, incepand de ieri, de la granita cu Republica Moldova, sub pretextul ca nu au analizele facute – mai exact nu pot dovedi ca nu sunt infectati cu virusul HIV. Actuala acrobatie a regimului comunist de la Chisinau vine in contextul apropierii de final a campaniei electorale in Republica Moldova si al nerespecatarii de catre dl. Vladimir Voronin a angajamentului de la Moscova, potrivit caruia in cel mai scurt timp ar fi trebuit sa aiba o intalnire  cu seful administratiei de la Tiraspol, Igor Smirnov. Intalnirea a fost fixata, dar dl. Voronin, ca o adolescenta capricioasa ce se afla, nu s-a prezentat. Din cate am inteles, Igor Smirnov a tinut sedinta de unul singur. Ar fi de ras, daca n-ar fi vorba despre oameni care patesc lucruri si sunt amenintati din toate prostioarele astea.

Mai departe, dl. Smirnov a spus ca dl. Voronin nu a venit pentru ca este pro-occidental. Ca sa arate ca nu e pro-occidental, dl. Voronin a tabarat pe saracii romani nevinovati pe care i-a intors de la granita pe principiul: “n-aveti HIV? Las’ ca va dam noi!”.

Zilele astea ma pregatesc si eu sa plec spre Tiraspol. Ramane de vazut daca ajung din prima, sau va trebui s-o iau prin Ucraina. N-am HIV, dar pot sa compensez cu nisip la rinichi, cardiopatie ischemica, deskinezie biliara si un pic de otita. Faringita mi-a trecut, dar daca trebuie, fac alta.

Tags: Igor Smirnov, Republica Moldova, romani, Romania, Tiraspol, Transnistria, Vladimir Voronin

… Cum spuneam. Am ajuns in Kiev. Unde ma asteptam sa vina si Basescu. Voiam sa fac reportajul despre vizita lui, vazuta din strada. Data trecuta am inteles ca i-au facut ceva desene pe pereti ministrului nostru de externe si voiam sa vad daca se manifesta si de data asta acelasi impuls artistic. Basescu n-a venit, poate si pentru ca marti, cand ar fi trebuit sa-l intalneasca pe Iuscenko, acesta s-a dres dupa betia de cu o zi inainte, cand a sarbatorit implinirea a 53 de ani. Pe aici a doua zi dupa betie se numeste pahmelie si la fel se numeste si starea respectiva, careia noi ii spunem mahmureala. Despre asta e o anecdota – cica un american nimereste undeva in spatiul slav si scrie in jurnal: “Ieri am baut cu rusii. Aproape am murit. Azi am pahmelit cu rusii. Mai bine muream ieri”.

Kiev – in piata Maidan Nezalejnosti, unde s-a petrecut, uin 2004, Revolutia Orange, continua protestele. De aceasta data impotriva coruptiei si a crizei

„Sa-l f… in gura pe ala care umbla“

In sfarsit, lasata cu buza umflata de prezidentele meu, m-am gandit sa fac un material despre vizita la Chisinau a lui Serghei Lavrov, ministrul rus de externe.
Ieri seara m-am dus la Internet, in Maidan Nezalejnosti, unde au compuere destul de bune si m-am apucat sa caut ce-a iesit in presa in legatura cu subiectul. La un moment dat imi suna telefonul. Pe ecran – un numar de Romania. De obicei ma sperii cand vad numar din tara, pentru ca cei dragi ma suna numai in situatii exceptionnale, ca sa nu consum roamingul. Raspund. Era un prieten, care m-a intrebat, netam-nesam, daca sunt suparata pe el. I-am raspuns ca nu, iar sentimentul ca nu e de bine s-a acutizat. “Atunci de ce tot intri si iesi de pe Messenger? Si de ce nu-mi raspunzi, cand iti scriu?“. Am raspuns ca n-am mai intrat demult pe Yahoo Messenger. „Acum, de exemplu, esti on-line“, mi-a replicat el. Am simtit ca mi se taie picioarele si respiratia si am mai spus odata ca nu am intrat eu pe Messenger. Apoi legatura telefonica s-a intrerupt. Linistitor. Am instalat Messengerul pe calculator (pe aici, acest program nu se foloseste, asa ca trebuie instalat) si am deschis contul meu. Era in mod evident un atac. Fusesera sterse toate contactele cu care luasem legatura in ultima vreme. Fusese sters si folderul “Transnisria”. M-am speriat de-a binelea si l-am sunat pe directorul meu, care mi-a spus sa schimb parola. Ceea ce am si facut. Acum parola este “sa-l f… in gura pe ala care umbla” si contul nu se mai deschide deloc. De exceptie.
Peste noapte m-am trezit de trei ori, scaldata in propria transpiratie, din pricina aceluiasi cosmar care se tot repeta de ceva vreme: un om fara fata voia sa ma omoare pentru ca vazusem ceva ce nu trebuia sa vad. Uneori viesez asta chiar si cand sunt acasa si de aceea ma gandesc ca, poate, este mai mult decat propria mea spaima – poate este o premonitie.
Dimineata, am iesit ca din pusca pe usa, fara sa fi mancat ceva, pentru ca nu avusesem timp sa-mi cumpar si nu mai aveam nici bani schimbati. Cu ultimele grivine, am cumparat cartela de telefon, pentru ca voiam sa sun la Chisinau si Tiraspol, sa-i pun pe Nantoi si Soin sa comenteze vizita lui Lavrov. Era ger si batea si vantul. Am gasit, cartela, am gasit si “taxofon” (asa se numeste pe aici telefonul cu cartela; telefonul fix se numeste “stationarinii”) si… am constatat ca nu reusesc sa formez. Am incercat odata, de doua, de zece ori. Nimic. Pana la urma am intrebat pe cineva. Pe urma pe inca cineva. Minutele treceau fara sa reusesc sa fac legatura cu Chisinaul. In plus, imi era din ce in ce mai frig. In sfarsit, am aflat ca trebuie sa formez codul 8-10 inaintea numarului si am nimerit.

Tiraspol: un loc de care o sa-mi pese intotdeauna

“Medlenna i pa-russki”

Nantoi era undeva la tara. Mi-a spus ca Lavrov a venit la Chisinau sa-i faca reclama electorala lui Voronin si de aceea a participat la deschiderea Centrului Cultural Rus, “unde vodka se da gratis”. Un moment de destindere a fost atunci cand am spus ca eu obisnuiesc coniac, iar Nantoi a raspuns, asa cum ma si asteptam, ca e normal, din moment ce am prieteni in stanga Nistrului. Intotdeauna imi face placere cand cineva imi aminteste despre relatia mea buna cu nistrenii, lucru pe care, din cate stiu, nu l-a reusit nici un alt jurnalist din afara spatiului post-sovietic. N-am apucat sa-mi iau rams bun de la Nantoi, ca s-a terminat cartela. Am alergat sa cumpar alta si a durat ceva pana am gasit.
Pe Dmitrii Soin, din Tiraspol, a trebuit sa-l sun de doua ori, pentru ca avea nu stiu ce sedinta. Deja nu ma mai puteam misca de frig si era zece si jumatate. In sfarsit am dat de Soin, caruia i-am spus ce vreau si i-am cerut sa-mi spuna “medlenna i pa-russki” (incet si in rusa”) ce comentarii are de facut. “Harasho, medlenna i pa-russki”, a repetat el, jumatate amuzat, jumatate nervos, pe mine, sau poate din cu totul alte motive.
De obicei, Soin, cand spune ceva, foloseste locutiuni si sinonime rare – ese un adevarat cosmar sa-l traduci. Chiar si cand am ceva normal de vorbit cu el, fata in fata, in cabinetul lui Soin nu am curajul sa intru decat cu dictionarul dupa mine, cum n-as avea curajul sa patrund intr-un cuib de vampiri, fara cel putin un catel de usturoi in buzunar. Acum insa nu aveam nici o posibilitate tehnica sa fac, fie si o inregistrare de lucru, fie si in conditii tehnice proaste, pentru ca vorbeam de la “taxofon”, deci nu aveam cum sa dau pe Speak On. In orice caz, Soin a inceput sa-si spuna comentariul. Cu mana amortita de frig, scriam in carnetel traducerea. Mi-a spus ca Lavrov a abordat chestiunea conflictului de la Nistru si a subliniat necesitatea ca el sa se rezolve la masa negocierilor, in conditii satisfacatoare, atat pentru Chisinau, cat si pentru Tiraspol. Mi-a mai spus inca ceva, dar n-am inteles un cuvant si mi-a fost rusine sa intreb. Oricum, in timp ce eu scriam, Soin mai vorbea cu inca cineva, cu un sictir total in glas, si am simtit, cumva, ca sictirul mi se adreseaza mie, poate pentru ca-l sunasem pe nepusa masa din Kiev, poate din cine stie ce alt motiv.
Am mai vrut sa stiu daca vizita lui Lavrov a schimbat ceva. Cumva, am construit propozitia aiurea, dar oricum inerlocutorul meu a inteles si mi-a raspuns ca “schimbari semnificative nu au survenit, asa ca mult-asteptata, sau neasptata (n-am inteles bine) revolutie nu se va produce”. Taxofonul m-a lasat cu replica la jumatate, pentru ca din nou s-a terminat cartela. Uneori, atunci cand simte ca draga lui Transnistrie este vulnerabila, mai vulnerabila decat in mod obisnuit, Soin este rautacios cu mine. Il stiu de destula vreme ca sa-mi dau seama cum gandeste – i se pare ca ma invart prin preajma, ca un corb, deasupra unui animal pe moarte. El nu intelege ca si mie imi pasa, iar eu nu am cum sa-i explic si atunci las lucrurile asa cum sunt. Si oricum, Transnistria nu e pe moarte. O sa fie totul bine pana la urma, eu stiu asta. Doar ca, atunci cand situatia politica de la Nistru se va dezgheta (anume situatia politica, nu conflictul trebuie sa se dezghete) si sloiurile vor incepe sa alunece unul peste altul, e important ca nimeni sa nu fie strivit intre ele – si eu de asta incerc sa ma ocup, pentru ca sunt ziarist si fac asta de 18 ani. De asta merg atat de des acolo (nu atat de des pe cat as dori), mai ales in momentele delicate.
Am alergat sa cumpar alta cartela, destul de departe de locul de unde telefonam, m-am intors si m-am apucat s-o sun pe Catalina. Care nu raspundea, pentru ca pe ecran ii aparea “numar privat”, iar ea nu raspunde la astfel de apeluri. Am incercat jos, in studioul de productie. Nici acolo nu raspundea nimeni. Minutele continuau sa treaca. Era deja 11 fara un sfert. Intr-un final mi-am amintit numarul de la secretariat si am sunat acolo. Flori, secretara a chemat-o pe Catalina. Eu plangeam in hohote, pentru ca-mi era frig (dar nu frig, degerasem) si credeam ca n-am sa mai apuc sa dau stirea pentru jurnalul de 12 (care este jurnalul principal). I-am spus ca am stire si sa ma sune productia. Ea nu m-a lasat sa inchid pana nu i-am spus de ce plang, desi oricum nu mai avea nici o importanta, si asa s-a mai terminat o cartela. In sarsit, la 11, a aparut Icsu, care a binevoit sa ma sune pe la si 20. Mi-a explicat ca a tot incercat, dar la un alt numar, pe care nu-l mai am in funciune de doua saptamani – si nu e prima data cand imi face figura asta. Telefonul s-a interupt de cateva ori, eu am avut cateva interesante izbucniri de temperament, din cele care il sperie de moarte pe Icsu (care e rapper si stie sa injure cu foarte mare arta, dar nu mai bine decat mine). Pana la urma materialul s-a auzit bine, fara sa se simta tot zbuciumul din spatele lui. Asta n-am aflat-o insa dacat la 10 seara, cand am reusit sa gasesc un calculator cu sunet. Pana atunci am stat cu emotii.

 Relatare - vizita lui Lavrov la Chisinau: Play Now | Play in Popup | Download

“Tipati dumneavoastra, ca eu nu stiu rusa”

Tot restul zilei mi-a fost rau, m-a durut inima si mi-a venit sa plang. Seara m-am intalnit cu Evgheni Ihelzon, de la Sevodnya, cu care m-am cunoscut in Bucuresti, la Summitul NATO. Am intarziat. Cand a trebuit sa cobor din masina, ceilalti calatori mi-au spus ca trebuie sa strig la sofer, pentru ca altfel nu opreste. Eram in spatele masinii si am simtit ca am sa mor de rusine daca-mi expun in auzul unui microbuz arhiplin accentul ne-rus si declinarile care au ramas fabuloase. Asa ca am rugat un barbat: “tipati dumneavoastra, ca eu nu stiu rusa si mi-e rusine”. L-am rugat asta in rusa. Omul s-a conformat si a racnit la sofer: „Pad mostam“ (sub pod), iar eu am coborat.
Jenia a ramas surprins, cum am reusit sa gasesc redactia ziarului, ca pana si kievenii se incurca, iar eu i-am explicat ca de 18 ani gasesc lucruri. Colegul meu a fost de curand in Kenya, unde a facut un interviu cu bunica lui Barack Obama.

M-am mutat in hotelul garii, care e cel mai ieftin din oras (am ajuns la aceasta concluzie dupa un minutios studiu de piata, efectuat ieri). In camera, pe care o impart cu mai multe femei, miroase pregnant a parfum, folosit insistent, ca sa acopere lipsa celor 20 de grivine – pretul unui dus. Mai am cam doua saptamani din proiect si deja simt ca nu mai pot. Astazi sintagma „la capatul puterilor“ a capatat sensuri pe care nu le-as fi banuit vreodata. Insa, dat fiind ca dupa asta, vreau sa plec in Afganistan si, nu as putea sa le spun sefilor mei ca pot sa ma descurc acolo, daca cedez in Kiev, rabd.

Mihaela Onofrei,
Kiev, 25.02.2009

Tags: Afganistan, campanie electorala, Chisinau, conflict inghetat, Dmitrii Soin, Federatia Rusa, Kiev, Moscova, Nistru, Oazu Nantoi, Reporter Special, Republica Moldova, separatisti, Serghei Lavrov, Tiraspol, Traian Basescu, Transnistria, Ucraina, Vladimir Voronin